48 de ore

15 Feb 2013 by

Ştiţi, dacă citiţi blogul ăsta de ceva vreme, că eu cu Sfântul Valentin avem un pact de neagresiune. El se abţine să-i sfătuiască pe oamenii importanţi din viaţa mea să-mi aducă urşi de pluş şi trandafiri îngheţaţi de la toneta din colţ, eu nu-l hulesc şi nici nu dau cu tifla. Fiecare cu treaba lui, nu ne deranjăm, ne salutăm dacă ne întâlnim pe stradă, eu zâmbesc la baloanele lui, el mă lasă să-mi văd de ale mele şi toată lumea e fericită. Dar asta nu-nseamnă că nu mă bucur dacă vine soţul acasă cu flori, nu la o anume sărbătoare, ci numai aşa, ia şi tu o floare, doamna mea, că ştiu că astea-ţi plac. În consecinţă, nu sufăr de depresie că n-am primit pluşuri şi inimioare de ciucalată, ba chiar am mârâit la prăjiturile cu care s-a prezentat domnul. Bune, nu zic nu, dar eu sunt în post de dulce pe perioadă nedeterminată. Irina s-a bucurat, chit că erau prăjituri cu cafea, consecinţa a fost că s-a culcat pe la 11 şi la 6.30, în dimineaţa asta, sforăia bine merci. Dar mai avem până acolo. Multe, multe de povestit. Să le luăm pe rând. Ca să terminăm cu Valentinul, aflaţi că “T. i-a dus o floare lui C. pentru că era V Day şi o iubeşte, dar ea a luat-o şi n-a zis nimic.” “Dar tu, dacă ai fi primit o floare, Irina dragă, ce ai fi zis?” “Nimic!” “Nici măcar mulţumesc? Aşa te-au educat pe tine părinţii?” “Mă laşi, aici nu de educaţie era vorba!”.

Să se noteze, “Mă laşi!”, 14 februarie 2013, 8 ani şi trei săptămâni şi trei zile.

Rewind.

13 februarie, ora 9.18. Mă rog de zâna parcării să găsesc un loc cât mai aproape de intrarea în WorldClass Downtown, unde de vreo lună mă distrez cu tot felul de moduri de auto-tortură. În dimineaţa asta o să încerc aqua gym. Afară e o ceaţă de-aia groasă, cum numai în noiembrie mai vezi. Zâna parcării mă iubeşte, găsesc un loc la doi paşi de intrare. Alerg spre vestiar; protocolul e clar, n-ai voie în haine de stradă în gym şi dacă vrei la piscină, musai să te duşezi întâi. N-ai voie să întârzii, orele încep la fix. Reuşesc, nu ştiu cum, la 9.30 fix să fiu în bazin, unde, vreme de o oră, mă chinui să ating măcar cu vârful degetelor de la picioare fundul piscinei. Credeţi că aqua gym ăsta e bălăceală? Guess again, vorba poetului american. Nu e. Dar trainerul e haios, ştie cum să facă babele să zâmbească şi babele sunt moarte după el, se vede după machiajul la care nu renunţă nici în piscină. După o oră de diverse contorsiuni, ies din piscină gata să leşin. Mă târăsc până la jacuzzi unde mă las bolborosită preţ de vreo cinci minute. Apoi descopăr că afară e un hot tub, spatele meu are voinţă proprie, mă împinge fără drept de apel spre jetul ăla puternic, apoi reiau mişcarea de târâre înspre o platformă pe care zaci pur şi simplu, cu ochii spre cerul gri şi trupul mângâiat de alte bule. Ce viaţă frumoasă, îmi zic, gândindu-mă la ce mai am de făcut azi, aş putea oare trăi aşa pe termen lung? Dimineaţa gym, la 11 beauty salon, apoi un prânz uşor cu apă plată cu lămâie şi salata verde cu pui grill, apoi un interviu la TV, apoi o întâlnire cu niscai experţi şi trece ziua, trece… Om vedea, să le luăm pe rând, ca la alcoolicii anonimi, one day at a time.

ora 11. Am părul ud, dar deja sunt pe cale să întârzii la coafor. Când mă vede, George e complet bulversat.

– Ce-a păţit părul?

– E ud…

– Ah!

George e un tip delicat şi atent şi de când am scris despre el are o emoţie în plus când mă vede. Îmi vorbeşte cu dumneavoastră, deşi eu îl tutuiesc (după ce transform oamenii din jurul meu în personaje e mai greu să păstrez politeţurile).

– Ce facem azi?

– Zi-mi tu, eu nu mă pricep.

Două ore şi jumătate, George încearcă să facă părul meu moale şi pisicos să stea într-un fel. Plec de la Shades cu sprâncenele aranjate (nu tot de George, ci de o doamnă drăguţă,  al cărei nume nu îl ştiu, din păcate. Bună cosmeticiană, lucrează de 17 ani!) şi buclele îngheţate în poză de câteva tone de fixativ cu miros de căpşuni. Da, există. Mă simt ca în reclama aia de la teve. Afară e ceaţă şi umezeală, coafura rezistă.

Încep călătoria spre Pipera. Floreasca, Barbu Văcărescu, pit stop pentru o salată şi un ceai fierbinte, apoi p-aci ţi-e drumul, spre Fabrica de Glucoză şi-n cele din urmă, pe Dimitrie Pompei. Mă rătăcesc, evident. Ana mă scoate din ceaţă, o ţin la telefon până ajung în faţa clădirii ei. Am ajuns prea devreme, Delia tocmai îmi trimite un sms să vin mai pe la 15.30 aşa, ca să nu stau prea mult. Prea târziu, îi spun, am ajuns deja.

De-aia îmi place mie radioul. Chemi invitatul cu maxim 10 minute înainte, intri în studio, îl ţii fix cât ai treabă cu el, apoi îţi rămâne vreme şi de o cafea. La TV nu e aşa. La Tv trebuie să aştepţi. Stai să mai tragem o dată. Stai că lumina nu e bună. Stai că acum filmăm intro. Stai că acum trebuie să tragă voce pentru promo. Hai cu pilates. Hai cu sponsorul… Pe la ora 16.30 încep şi interviurile propriu-zise. Îmi aştept rândul împreună cu Oltea Tudose,  Claudia Bieder Heim, Laura Frunză şi alte două doamne pe care nu reuşesc să le identific. Constat că un cercel nu mai are fluturaşul care îl ţine în ureche. Oltea mă salvează, îmi dă o cheiţă de la o pereche pe care o are în portofel. La cinci şi un sfert reuşim să intrăm în platou. Ruxandra Rusan, prezentatoarea emisiunii Totul despre mame, e o cunoştinţă veche. Depănăm amintiri din depresiile de acum 7-8 ani şi râdem. Bine, dar să nu povesteşti asta la teve, o rog. Copiii noştri sunt mari, ce mari sunt şi de cât de multă vreme ne cunoaştem şi ce mult a trecut de când nu ne-am văzut. Aşa e. La treabă.

– Ce este o mamă bună, mă întreabă Ruxandra.

– O mamă bună e o mamă vie, prezentă în viaţa copilului ei.

– Care e lecţia cea mai importantă pe care copiii tăi trebuie să o înveţe de la tine?

– Cea despre alegeri şi consecinţele lor.

– Te simţi vreodată o mamă rea?

– Vai, da. În fiecare zi când plec de-acasă, când nu reuşesc să mă ridic la înălţimea propriilor mele aşteptări, clădite pe impresii din filme şi cărţi, da, mă simt aiurea şi naşpa dar trebuie, ce să facem, asta e viaţa.

– Poţi fi o mamă bună dacă NU alăptezi?

Îmi vine să râd.

– Da, Ruxandra, poţi fi o mamă bună dacă nu alăptezi. Se face prea mult zgomot pentru o alegere personală. E ca şi cum am discuta despre ce fel de chiloţi purtăm. E ca şi cum ţi-aş spune eu ţie: dacă nu porţi tanga, nu eşti suficient de femeie. Poate nu poţi sau nu vrei să porţi tanga. Poate îţi plac bikini. Şi să te întreb ceva: o mamă care nu alăptează, dar se mulge şi-i dă copilului ei laptele său, e o mamă bună sau o mamă rea?

Se termină repede, sar în maşină cu cheiţa Oltei. Sorry, Oltea, tre să ne vedem să ţi-o dau înapoi. GPS-ul mă duce la Residence Domenii unde mă aşteaptă experţii Pampers.

Am reuşit să nu întârzii! Zâna parcării m-a iubit şi de data asta. Sunt acolo la şase fix, doamnele sunt drăguţe şi zâmbitoare. Îmi răspund la toate întrebările, le mai povestesc din isprăvile Irinei pe la şcoală, aflu chestii interesante despre sport şi copii, despre scutece mai subţiri sau mai groase, Irina mă sună să-mi spună că are nevoie de beţe de bambus pentru un proiect de la şcoală.

– E şase şi douzeci şi nouă, pe la şapte vii, da? Şi mi-aduci beţe, da?

Primesc beţe de frigărui de la unul dintre ospătarii care nu se mai miră de nimic pe lumea asta. Aceleaşi beţe pe care Irina avea să le uite pe măsuţa din hol ieri dimineaţă. Nu plec înainte de a trimite pe mail nişte planşe cu Mimi pentru copiii a două dintre doamnele prezente. Ies din hotel şi iar mă rătăcesc, mă trezesc la Romexpo, înjur, tot e bine, de aici ştiu să ajung acasă. O iau pe Calea Victoriei şi la Universitate simt cum îmi creşte barba în spatele unei coloane de troleibuze. De ce, de ce am luat-o pe Calea Victoriei? Simplu, pentru că pe Ştefan cel Mare e la fel de rău.

Acasă e bine şi frumos. Comandăm pizza, copilul cel mic să culcă disciplinat. Copilul cel mare vrea să se culce mai târziu, dacă eu am venit cu o oră şi jumătate mai târziu, se culcă şi ea cu o oră şi jumătate mai târziu. Ba nu, că mâine tot la 6 dimineaţa te trezeşti, noapte bună, Irina.

Nu, n-aş putea trăi aşa în fiecare zi, acum ştiu.

E joi dimineaţa, Valentine’s Day. Irina şi-a uitat acasă beţele de frigărui. “Îmi pare rău, copilă. Ţi-am zis să le pui în ghiozdan”. Zâna parcării mă ajută din nou. La opt fără zece sunt pe bandă. Alerg cu 8 kilometri pe oră, reduc ritmul la 6, iar 8, tot aşa vreo 15 minute. Atâta pot. Orice minut de sport pe care-l fac e mai bun decât nici un minut de sport. Trec la bicicletă. În stânga mea, un domn atletic, ras în cap, aleargă. Pe display sunt numere care mă fac să vreau să o rup şi eu la fugă. De 20 de minute aleargă cu 16 km pe oră. Sare transpiraţia din el ca o fântână arteziană. Pedalez conştiincioasă la dreapta lui, admirându-i forţa şi muşcându-mi buzele. Cred că domnul ăsta în altă viaţă a fost struţ. După 40 de minute de alergare în forţă, a ars vreo 5000 de calorii. Şterge banda şi display-ul de orice urmă a trecerii sale pe acolo şi dispare. O iau şi eu spre duş, cu ochii pe ceas. Azi am alergat “my fastest mile”, aşa zice aplicaţia de pe telefon.

E ora 9 fără cinci. N-am întârziat. Îi povestesc lui Ştefan despre programul meu ambiţios de sală, trebuie să dau o explicaţie pentru faptul că mereu apar la birou cu părul semi-ud şi cu obrajii în flăcări. Râdem. Deschid computerul şi aflu că am câştigat o şedinţă foto Love the dress, la un concurs pe site-ul Mihaelei Alexandrescu. Îi spun iubitului ce-l aşteaptă, hepi valentinez tu iu, hepi tu iu tu. Nu-mi lua flori azi, lasă că-mi iei atunci.

În pauza de prânz am atelierul de lectură cu grupa mare de la Smiley. Unul dintre pitici e în misiune azi. Citim “Darul Celestinei” şi el vrea să ştie tot. De ţe o cheamă Ţelestina? De ţe avea de toate? Ţe e aia mare? Ţe e ăla cer? O propoziţie, o întrebare. Dacă mă asculţi, ai să afli, îi spun. Mă ascultă. Vrea să dea pagina. Hai să mai citim o poveste. Dar cu zarurile ne jucăm? Dar cu păpuşile? Eu vreau să fiu ţarpele, eu vreau cu dragonul. Eu vreau calul ăla frumoooss! Eva vrea cu prinţesa. Andra vrea neapărat zarul cu sirena. Timpul zboară, poveştile curg. Apare şi Irina de la şcoală. Plânge. Una de la a-ntâia i-a rupt floarea. Vrea s-o iau acasă, dar nu pot, trebuie să mă întorc la radio, mai am treabă. O las, tristă. Ar vrea să citească, se plictiseşte până vine doamna. Du-te, mamă, şi te joacă, lasă, citim acasă.

Înapoi la radio. Săptămâna asta mă ocup de qsl-uri. Mai am cinci de descris.

La trei sunt înapoi la Smiley. Nu şi-a terminat temele, dar nu-i nimic, le facem acasă împreună. Ne oprim la Mega Image-ul de la Piaţa Gemeni. Azi vom face piure mov şi muşchi file în crustă de ierburi de Provence. Da, piure mov. Se poate. Există nişte cartofi mov, vitelotte le zice, am aflat de ei de la Alison şi de la Cookie. “Piure moooov?” “Mov! Dar să nu te apuci să povesteşti la şcoală, or să creadă că baţi câmpii, ca şi cu plastilina comestibilă.”

E fericită, îşi aranjează cărţile cu dinozauri. Acasă ar vrea să se uite la desene, dar are mult de scris. O iau cu mine în bucătărie, eu gătesc, ea scrie. Îmi povesteşte despre T şi C, apoi ne-ncurcăm la un exerciţiu din mate 2000. Nu înţeleg, cum adică “colorează după model”, nu înţeleg modelul! Nu-i nimic, o întrebi mâine pe doamna. Iar a luat B la scris, nici nu mă mai deranjez să o cert, o anunţ doar că la cină îi voi servi şi eu cartofii cruzi în loc de piure, ca să se prindă cum e cu treaba făcută doar pe jumătate.

Piureul mov e un hit. Irina şi Laur se amuză de zambilele mele de pe farfurie. Le-am dat formă cu poşul. Lia nu vrea să mănânce mov. Se mulţumeşte cu câteva bucăţele de friptură şi trei biscuiţi îngrozitor de dulci. E opt şi mi-aduc aminte că am ratat o întâlnire importantă, la incubator 107. Am să-i sun să-mi cer scuze, eram sigură că întâlnirea e vineri.

Adorm pe canapea. La 11.30, Irina nu doarme din pricina prăjiturilor cu cafea. Vrea s-o pup, eu nu vreau s-o pup, vreau doar să dorm.

6.30, vineri. Irina doarme. Prin magie, altfel nu-mi explic, la 7.20 suntem în maşină. Am reuşit să fac cafea pentru mine şi pentru Laur, să o spăl şi pe Lia pe dinţi, să-i împletesc Irinei părul, să-i fac şi pachetul, să-mi pregătesc şi rucsacul pentru sală. Azi în pauza de masă facem Cardio Strength. Uit aspirina, dar nu-i nimic, nu mă mai intorc din drum.

De la Foişor până la Universitate, mulţi agenţi de circulaţie ne fac semn să trecem. Vine tare din urmă o coloană oficială, aşa se explică fluidizarea circulaţiei. Ajungem la şcoală la fără un sfert. Vreau s-o pup. Mă prind că are nasul blocat. O chem la portiera mea. Dă să se eschiveze, dar nu-i iese.

– Of, de ce nu reuşesc niciodată!?

– Suflă-ţi nasul!

– Termină, mama!

– Suflă!

– Lasă-mă în pace!

Nu, nu suntem CHIAR în faţa şcolii, dar mă prind că se jenează de scenă în sine. Nu-i nimic, prefer să respire bine. Pleacă bombănind.

It”s a new dawn, it”s a new day…

Mai sunteţi? Încă mai citiţi? Man, ştiu că aveţi răbdare!

Week-end fain!

Related Posts

Tags

Share This

17 Comments

  1. Anca

    Oh my God, you’re my superhero! 😀 mai beau putina cafea si ma duc sa fac si eu ceva, orice….

  2. weekend fain si tie 🙂

  3. Am citit tot tot si mi-a placut.
    O zi minunata, Ada!

  4. Eu am obosit numai citind:)

  5. Cris

    am citit, da. te admir pentru sport, eu nu as reusi.

  6. Intens doamna! Felicitari! Esti un fel de Bond al mamelor 🙂
    Sportu’ e foarte bun la cap, chiar mai mult decat la trup. Te face sa zambesti fara motiv.

    • Maaaai, n-as zice ca sunt Bond, pana la urma nu e asa in fiecare zi. Tocmai d-aia m-am lungit atat.

  7. Daca tu poti sa le faci pe toate, trebuie sa pot si eu. M-am decis. Ma duc la sala :)) Macara in weekend poate iti tragi si tu putin sufletul…

  8. Mi-a placuuuut! Tot 🙂
    Da, e greu pana intri in ritm (si sa continui), apoi … parca te limpezeste la cap, sportul asta 🙂 Bravo-bravo!
    Hai ca incerc si eu sa nu mai fiu asa deprimata ca o sa incep job-ul in curand, 9 to 5 …

  9. Alex

    Churchill (citat din memorie): “Uneori imi vine sa-i dau afara pe toti membrii guvernului si sa aduc in locul lor cateva mame. Ele sunt in stare sa evalueze rapid si corect orice problema, stiu mereu ce au de facut si nu lasa niciodata o treaba neterminata.”

  10. Ai parte de mult “sport” in unele zile, mi-a parut rau ca erai asa de fugarita insa mi-a parut bine sa te revad. Ce bine ca aveam cheita de cercel, nu stiam nici eu de ce nu se duc ei la locul lor! Uite ca am inteles! 🙂 Sper sa ne revedem o data mai pe indelete. Te imbratisez!

css.php