Acasă

9 May 2014 by

Când am ajuns acasă, angajaţii primăriei tundeau iarba cu o motocositoare care umpluse aerul de un vuiet nesuferit. Era două şi douăzeci şi nu puteam decât să sper că Lia doarme. Un puşti jefuia corcoduşul din faţa garajului meu şi-şi lăsase bicicleta exact în dreptul pantei, cât să nu pot să parchez. L-am claxonat şi m-am amuzat în sinea mea de cum i se citise pe faţă că i-a îngheţat sângele, nu ştia ce să facă acum cu corcoduşele adunate în podul palmei, să le arunce pe jos, să le bage în sân, era clar că un adult urma să-i facă morală: de ce rupi crengile, de ce te urci în pom, de ce furi corcoduşele, o să te doară burta…

I-am făcut semn să-şi dea bicicleta la o parte, apoi mi-a părut rău, probabil că nici faţa mea nu era prea prietenoasă, aproape că puteam să-mi citesc eu însămi în retrovizoare spleen-ul şi disperarea legată de faptul că în oraşul ăsta nu e linişte decât pe la două noaptea…

Administratorul blocului meu e băiat bun, are mereu nevoie să intre în garajul nostru să se uite la ţevile comune, să verifice el ştie ce contoar de apă şi lumină, nu l-am refuzat niciodată. În mod absurd însă, le spune tuturor meseriaşilor că, potrivit legii, ora de linişte în bloc e între două şi trei, e în stare să citeze inclusiv data când a fost publicată această lege în monitorul oficial. Deja sunt spaima lucrătorilor, sunt foarte tenace, mă tot duc şi bat la uşi şi-i rog să respecte programul normal de linişte, de la două la cinci, aşa cum era din moşi strămoşi.

– Nu mai trăim pe vremea comuniştilor, doamna Petre… căutaţi legea pe internet.

Degeaba mă duc eu peste nesimţiţi. Degeaba ameninţ cu poliţia. Administratorul ştie că nebuna de la 22 nu cheamă poliţia niciodată. Până într-o zi, i-am spus eu…, până într-o zi când n-am să mai pot şi vă ia mama dracu’ pe toţi. Ei râd, uneori se mai aude câte o voce din camera cea mai din fund “Închide, bă, uşa, dă-o dreacu”. Şi ei bocăne mai departe, pe ceas, la trei şi maxim 20, încep să bată. Aşa se face că de vreo doi ani copilul mic nu doarme la prânz mai mult de o oră şi jumătate, ba mai nou a ajuns la performanţa unor somnuri de nici 45 de minute. Cum să dormi când deasupra, în lateral, pe dedesubt, cineva mereu sparge un zid, dă cu bormaşina, râcâie o tencuială. Să vrei şi nu ai cum…

Sâmbăta şi duminica, de la opt şi un pic, cineva face lecţii de pian.

Vecinul de la şapte ne-a terorizat toată vara trecută, şi şi-a făcut “un lux ca-n reviste”, vorba lui B. În luxul lui, cada din baia mare s-a deplasat şi apa se scurgea pe lângă sifon, pe peretele aşa numit ud, cel ce ascunde toate ţevile, cel în care aproape nici unul dintre proprietarii noi nu au mai lăsat gură de vizitare. De la şapte la şase, de la şase la cinci şi jumătate, aşa se face că de sâmbăta trecută am trei pereţi uzi la propriu, de mucegai am reuşit să scap luni, după ce am lăsat toată ziua geamul deschis, dar apa tot curge, tot curge şi peretele din camera fetelor a început deja să se coşcovească, semn că apa încă mai curge deşi domnul cu luxul şi-a reparat cada.

Acum adminul vrea să dea vina pe baba de la şase. E singură, văduvă, nu are copii. Va trebui probabil să plătească şi zugrăveala din camera copiilor mei şi pe cea din hol şi pe cea din baie.

E frumoasă casa noastră, spaţioasă, mare, luminoasă, apusurile sunt superbe, dar e frig, e mereu frig şi pereţii sunt uzi şi vecinii sunt demenţi…

De-aia îmi vine să fug tot timpul.

De-aia fug de câte ori pot. Într-un loc unde nu trec troleibuze şi autobuze şi maşini în goana mare. Unde nimeni nu face zgomot, deşi de câte ori am ajuns acolo cineva muncea ceva. În linişte.  Unde se aud păsările şi bate vântul, câteodată un pic cam tare, alteori suficient cât să nu te deranjeze. Unde e soare bun şi pământ brun şi verde cât vezi cu ochii şi aerul e curat şi pădurea e la doi paşi.

– Mergem la căluţi?

– Mergem la piţici!

Îmi place să prind bariera, că atunci opresc motorul maşinii şi ascult pădurea. Şi pe Lia o amuză trenurile iar eu fur încă o gură de aer şi de linişte sau mă amărăsc când în spatele nostru alte maşini nu opresc motorul şi continuă să fac zgomot şi să scoată fum.  Drumul ăla de vreo doi kilometri prin pădure e tot ce îmi trebuie după o zi de oraş. De câte ori ajung la Zmei trag aer în piept şi mă scald în linişte şi în cântec de păsări. Îmi plac avioanele care trec pe deasupra, avioanele mă duc cu gândul la Laur şi la tata şi la Rodi şi la toţi cei ce au plecat din România, doar eu am rămas. Tărâmul Zmeilor nu e casa mea. Dar mă simt acasă, ca atunci când mergi mult pe jos şi ajungi în sfârşit pe pragul prispei tale şi respiri sau mai degrabă oftezi, Doamne, bine că s-a terminat. Ieri am luat-o cu noi şi pe buni. Buni n-a mai ieşit din oraş de nu ştim când, nu se duce decât la Vişineşti, unde are o căsuţă mică şi-şi trece verile. Buni ar fi vrut o cafea, dar la căluţi vii cu cafeaua de acasă. Ce atâta cafea la şase seara, ia o gură de apă, poftim o sărăţică, bucură-te de linişte, Maman, că la oraş n-ai parte decât de tramvaie şi claxoane şi praf.

un cafeaIrina îşi face lecţiile de stăpânit Rafaelul. 45 de minute de sus-jos în şa, la trap, la galop, cu Rafael ţinut de lonjă de Mădălina. De cele mai multe ori însă Rafael merge la pas prin manej, uşor plictisit. Dacă se mai nimereşte să fie vreun copil mic în spinarea lui, aproape că-l vezi dându-şi ochii peste cap de plictiseală şi rumegându-şi mustaţa uşor, uneori mai şi râde, dacă ştii să ţii sus degetul arătător de la mâna dreaptă. E un căluţ bun şi blând, dar Liei îi place mai mult de Vetzeval.

Cât se plimbă Irina cu Rafael, Lia se joacă în ţărână, înconjurată de pisici.

Ieri se tăvălea prin praf exact cum le văzuse pe ele, rostogolindu-se de pe o parte pe cealaltă, într-o rază de soare la apus. Mai găseşte beţe cu care amestecă într-un pahar de hârtie, mai pune câteva frunze, câteva fire de iarbă şi uneori pufi de păpădie. O atrage câmpul verde de dincolo de gard, dar ştie că acolo nu avem voie să intrăm. După cum nici la Călin nu e voie să mergem.

ratzele si vanatoriiÎn curtea mare şi pietruită e loc numai bun de joacă sau de mers cu clacicleta. Clacicleta e un soi de motoretă mov de plastic, fără pedale, pentru care Lia are o pasiune extraordinară. A botezat-o “Viulet” sau “Mov”, după cum se nimereşte. Mai e pe acolo o minge mică şi portocalie, aproape dezumflată. Pe undeva pe sub nişte scaune e posibil să fie şi mingea cu floricele verzi-galbene, cea pentru care s-a certat cu toţi copiii sâmbăta trecută. Sâmbăta trecută, pentru prima oară în viaţa Irinei, am văzut şi eu o gaşcă de copii de toate vârstele jucându-se ca pe vremea noastră. Copii de balcon, toţi. Se jucau raţele şi vânătorii şi râdeau, râdeau în soare. Lia era cea mai mică dar tot se învârtea şi ea printre picioarele lor. Patrick, vlăjganul de aproape 12 îşi vâna Gabriella-surioară cu o hotărâre tipic frăţească, Irina era îmbujorată toată, Ionuţ şi Maria ţopăiau de colo-colo.

 

Noi, mamele, stăteam de-o parte, cu braţele încrucişate pe piept, fericite să-i vedem jucându-se.

Şi apoi ne-am întors între betoane toţi. Înapoi la bocăneli, la pereţi uzi, la lecţiile de pian, la frânele autobuzelor. Înapoi la viaţa dementă pe care o ducem, aproape lipsită de orice sens real, viaţa în care nu construim nimic, nu sădim nimic, nu ne îngrijim decât de propriile burţi şi minţi, ale noastre şi ale rudelor de gradul 1. Viaţa în care n-au loc nici păsări, nici pisici, nici căţei, nici căluţi, că Doamne-iartă-mă, unde să-i ţii, pe balcon? Viaţa în care grădina fabuloasă din faţa geamului, cea cu copaci bătrâni sub care e umbră şi în care bănuim că trăiesc nişte înaripate, e înconjurată cu gard şi în ea nu intră decât angajaţii primăriei, să tundă uneori iarba şi oamenii străzii, pentru care gardurile nu înseamnă nimic. lia rafael

Trăim degeaba, mi-a spus un interlocutor acum câteva săptămâni. Noi, ăştia de la oraş nu facem nimic toată ziua.

Ieri, la căluţi, când Lia se tăvălea prin praf şi Irina se străduia să-l convingă pe Rafael să o ia la dreapta, peste drum de curtea zmeilor, un nene dădea la sapă, în tăcere. A plecat de la grădină deodată cu noi. Noi în maşină, el pe bicicletă. Noi după o gură de aer fără de care ne-am fi sufocat, el după o zi de muncă.

– Ai văzut că e bine la pădure? m-a întrebat Lia, în retorica ei obişnuită.

– Am văzut.

– E pădurea mea!

– Da, puiule. Ce n-aş da…

Trecem de fiecare dată pe lângă casa asta care e de vânzare. Trecem, eu oftez, ele nu ştiu de ce, mergem mai departe. Nici măcar nu încetinesc. Îmi văd de drumul prin pădure, înapoi spre jungla de beton şi mă întreb dacă oamenii care locuiesc acolo de când lumea, cu o mică oglindă de lac şi atâta pădure în jur, cu străzile asfaltate şi cu biserica încă în picioare, mă întreb dacă ştiu ei ce bine o duc. Ce bună e viaţa lor. Ce bun le e aerul, ce sănătate curată e liniştea aia spartă doar de vocile copiilor, dacă n-o pune vreun consătean manele. Oare ştiu? Presupun că nu. Presupun că dacă-i întrebi au şi ei greutăţile lor, nefericirile lor, Golgota lor de urcat.

Sau poate mai există şi unii care ştiu şi de-aia s-au retras la marginea pădurii. Ferice de ei, amar de noi.

Acasă. Mă doare acasă. Foarte tare.

sea of green

 

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Imi aduc aminte de vorbele bunicii mele, agasate de insistentele mele sa vanda casa si sa se mute intr-un apartament de bloc, in ultimii ei ani: “Eu, sa ma inchid intre betoane?” Acum ii sunt recunoscatoare ca, desi ea nu mai e, casa si gradina ne asteapta inca, de cate ori avem nevoie sa fugim de tot si toate.

  2. *agasata

css.php