Acum doi ani pe vremea asta

3 Apr 2016 by

Laur a plecat în Canada la începutul lui ianuarie 2014. Noi rămăseserăm în urma lui, într-un soi de no man’s land, fără să dorștim prea bine când urma să putem pleca, dacă aveam să primim viza, când o să ne mai vedem… Din fericire, n-a durat decât 9 luni, timp în care Laur a venit acasă de două ori și a vorbit zilnic cu noi pe skype, ori de câte ori a fost nevoie, ca Lia să nu-l uite, să nu se simtă abandonată. Înainte de plecarea asta, Laur nu a fost departe de Lia pentru 24 de ore legate în toata viața ei, de când s-a născut.

Poza asta neclară, făcută cu mâinile tremurânde, e de la prima lui întoarcere acasă, venise special pentru ziua ei. Când l-a văzut intrând pe ușă, Lia a tras adânc aer în piept și apoi a uitat să mai expire. Paralizase. Îl privea și nu știa ce să mai spună. Și-apoi a venit Irina iute și i s-a aruncat în brațe și el a pus un genunchi în pământ și cu mâinile lui lungi le-a cuprins pe amândouă. Nu mai știu cât au stat așa, în holul nostru mic din Vatra Luminoasă. După patru zile i-am făcut valiza din nou.

Suntem în Canada din septembrie 2014. Lia încă întreabă dacă tata pleacă la serviciu cu avionul și de ce nu își ia valizele. Se supără foarte tare dacă n-o pupă înainte să plece la lucru. Lia încă întreabă când plecăm noi acasă. Atunci când vorbește cu bunicii, nu uită să sublinieze că e foarte departe și nu poate veni la ei acasă. Flori a intrat la capitolul bunici. E bunica ei, așa a hotărât ea.

N-am să uit niciodată secundele alea în care Lia încremenise cu ochii la taică-său, după patru luni de despărțire.

css.php