Banii sau viaţa

5 Feb 2013 by

Lucrez zilele astea la un reportaj despre corporatişti. Poveştile pe care le aud sunt… dincolo de tristeţe.

Oameni deştepţi, cu inteligenţa peste medie, femei frumoase, bărbaţi interesanţi, termină ani de facultate şi fac tot ce pot să intre într-o multinaţională. Şi trag, trag, zile, luni, săptămâni, se străduiesc să termine tot ce li s-a dat de lucru, se duc dimineaţa la 8-9 şi pleacă acasă după apusul soarelui. Nu-i obligă nimeni să stea peste program, dar cei ce rup uşa la cinci şi jumătate nu fac mulţi purici în corporaţie. Durata medie de vârf de carieră e de 8 ani pentru manageri. Dacă până la 40 de ani nu eşti cineva, nu mai eşti. N-ai timp, deci, decât să îţi faci treaba de furnică/albină cinstită, sperând că dacă te ţii de algoritm, dacă munceşti în plus, dacă faci totul cum trebuie şi ceva pe deasupra, până la 40 atingi nivelul de carieră la care visezi. Asta înseamnă că dacă ai apucat să-ţi faci o familie, trebuie să ai un partener foarte înţelegător, care să nu se supere că te vede rar şi atunci când te vede, probabil dormi. Asta înseamnă că trăieşti doar 3 săptămâni pe an, când eşti în concediu. Asta înseamnă că dacă rămâi însărcinată, şansele să revii pe postul tău sunt direct proporţionale cu viteza cu care te întorci la lucru şi cu lipsa oricărei încercări de a apela la program scurt, de 6 ore, care prin lege ţi se cuvine, dacă ai un bebeluş acasă. Asta înseamnă că dacă pierzi o sarcină pentru că ai stat prea multe ore la muncă, eşti liberă să te vindeci prin muncă. Asta înseamnă că îţi vezi copilul, dacă ai apucat să-l faci, în week-end.

Nu, n-o să apuci să mergi la spectacole, dar vei putea merge la cursuri fabuloase, ţinute de traineri aduşi de dincolo, care te vor învăţa despre dezvoltare personală.
Spontaneitatea ţi-o vei explora în team-buildinguri.
Nu, n-o să duci lipsă de bani, e posibil însă să-i cheltui doar pe net, timp fizic să mergi în magazine nu prea vei avea.
Nu, n-o să duci lipsă de oportunităţi, îţi vei permite un curs scump de fotografie. Online, cele faţă în faţă presupun să mergi în altă parte decât la birou.

Stăteam ieri pe canapeaua lui G şi îmi spunea că partea oribilă e că atunci când ajung la el (într-un târziu se întâmplă ceva şi are loc un declic), oamenii ăştia nu-şi mai doresc decât o ieşire curată din sistem. Visează să-şi facă un magazin on line. Sau o pensiune la munte. Şi dacă la 40 de ani nu sunt acolo unde au visat, cad rău. Cu cât sunt mai sus, cu atât cad mai rău.

Poate nu v-am spus nimic nou. Dar pe mine documentarea pentru povestea asta mă face să fiu recunoscătoare că sunt unde sunt. Şi că deşi mai am doar 3 ani până la 40, nu mă sperie numărul ăsta. Ok, poate nu am tot ce visez, dar am timp pentru ce contează. Şi asta atârnă cel mai greu.
Mă bucur că nu îmi spune nimeni în alţi termeni, dar în esenţă exact asta: Banii sau viaţa!

Aş vrea să găsesc şi o poveste senină din această parte de lume.

Related Posts

Share This

29 Comments

  1. Daca vrei o poveste senina, ia-mi mie interviu. Si eu lucrez intr-o multinationala, dar sunt departe de povestile alea de care se face misto pe times new roman. Mie imi place ce fac, am un program flexibil, un colectiv grozav si un management bun si intelegator. De altfel, in toata compania stiu ca in 90% din cazuri dupa ce te intorci din CIC, postul tau e tot acolo (avem o angajata care a facut 3 copii unul dupa altul si inca mai are jobul) si iti puteai lua si program redus (daca nu ma insel, chestia asta s-a scos intre timp). Banuiesc ca depinde si de aspiratiile pe care le ai. Eu nu aspir la sefie si probabil ca de aia sunt asa relaxata. Sefa mea stie bine cat si cum muncesc si nu-mi sufla in ceafa iar colegele sunt tinere si de treaba si fiecare isi vede de treaba ei fara sa ne calcam pe bataturi si fara sa existe concurenta intre noi.

      • elena

        E gata reportajul? mi-ar placea sa il vad pt ca sunt, din pacate, o corporatista cu aceleasi probleme care urmeaza sa se intoarca la job dupa cic si mi-e tare groaza. as vrea sa renunt

        • Ada

          Da, din pacate, ca orice emisiune radio s-a dus, pufffff, in aer.

  2. Gabriela

    Si eu lucrez in multinationala; de 17 ani. Si nu ma recunosc in ceea ce ai scris acolo. Deloc. Si am trecut de 40 de ani si am si 2 copii. Daca vrei amanunte, cu placere.

    • Da, vreau. ada la injoaca punct ro 🙂 Multumesc si ma bucur ca nu e totul negru cum mi se parea mie.

  3. Mihaela

    Ada, si eu am lucrat in multinationala si am plecat pentru ca am simtit ca nu ma reprezenta, ca nu era locul meu acolo. Dar nu am aruncat cu noroi sau vb urat de locul in care am muncit si care m-a platit. Nu stiu ce ii opreste pe cei nemultumiti sa spuna stop, sa se reprofileze. Poate au avut aspiratii prea mari. Ar fi interesant ca documentarea ta sa fie una balansata, cu pro si contra.

    • Mihaela, oamenii nu pot pleca pentru ca au rate, pentru ca poate nu au flexibilitatea de a se adapta la alt domeniu sau pentru ca ei considera ca au ales. Au ales calea asta si nu dau cu noroi in companie, doar constata ce se intampla. Desigur, incerc sa fac o chestie echilibrata, mai ales ca eu am plecat de la o intamplare senina si am ajuns la o problema reala, sociala, care nu mai incape in chenarul in care voiam eu s-o pun. se mai intampla uneori si asa.
      Sunt convinsa ca sunt si oameni carora le e bine in corporatii, altfel ele nu ar mai exista. Scopul meu nu e sa pun corporatiile la zid.

  4. Vezi mai, ca nu e asa de rau la multinationale, cred ca ne-au aburit pe noi cu povesti! Oare mai sunt locuri? 🙂

  5. Si eu am lucrat in multinationala. Am avut locul pastrat doi ani cat am stat in CIC (de fapt 1,7 ani ca atat am simtit nevoia sa stau langa copil non-stop). Si cand m-am intors nu mi-a cerut nimeni (explicit) sa stau peste program. Si mi s-a investit mult in mine. Am plecat cand copilul meu de 2 ani si jumatate se trezea la 3-4 dimineata si venea in pat la mine sa-mi povesteasca ce a facut peste zi (pipi la nu-s-ce copacel, un desen, s-a pierdut in tubul de la tobogan, lucruri importante pentru el). Cand am plecat mi s-a oferit posibilitatea sa lucrez de acasa sau sa lucrez doar 4 zile pe saptamana. Dar am plecat. Cu un soi de tristete in suflet chiar. I-am spus sefei (care ne sufla in ceafa si, ocazional, urla la noi din toti plamanii) ca eu nu pot sa ma impart acolo si ca ar fi nedrept si fata de ei si fata de copil si (mai ales) fata de mine pe termen lung.
    Nu ma obliga nimeni, dar mi se creau conditii ideale sa nu plec acasa pana la 10 seara (dupa ce am ajuns la munca la 8 dimineata). Si nu eram foarte constienta de ce faceam asta. Nu ma obliga nimeni, dar vroiam constant mai mult. Sa rezolv si criza asta, sa termin si proiectul asta (pe care, desigur, doar eu pot sa-l termin) si tot asa. Si in tot timpul asta copilul meu tragea semnale de alarma. Pe care le-am vazut intr-un final. Si m-am oprit si am facut o alegere.
    Privind retrospectiv: am momente de idealizare a multinationalei. Da, as fi putut fi cineva (carieristic vorbind) candva, dar am ales sa fiu cineva in fiecare zi, pentru copilul meu, si pentru o eventuala familie.

    Dar nu asta intrebasesi

    • Eu cred ca as fi ales la fel.

      • Stiu, pentru ca intelegi Micul Print 🙂 .
        Dar, in realitate, atata timp cat exista o alegere, nu exista alegere buna sau alegere rea. Asta incercam sa exprim inainte de a ma pierde in detalii mai sus. Si cred ca aici intervin nuantele de gri.
        Cred ca “schismele” apar acolo unde oamenii nu fac ei alegerea. O face sistemul pentru ei, ei doar merg inainte.

  6. unom

    Viata de corporatist este o sabie cu mii de taisuri.
    Este absolut adevarat faptul ca toti cei ce lucreaza in corporatie aleg sa o faca, la fel cum fiecare mediu corporatist difera, mai mult sau mai putin.
    Sa nu uitam, insa, ca , de multe ori, “alegerea” asta este una dureroasa, vorbim despre oameni cu studii universitare, masteranzi si doctoranzi care “aleg” corporatia pentru ca isi doresc o viata decenta.
    Da, banul dicteaza. Pentru ca ai muncit si ai invatat jumatate din viata si esti prins intre ciocan si nicovala, intre posibilitatea de a lucra ca profesor sau cercetator, pe 800-1000 ron, sau sa renunti la vise, pasiuni, talent, si sa decizi sa-ti hranesti familia.
    Pentru ca da, eu am ales sa renunt la profesorat ca sa pot trai, sa ma pot cultiva, sa am acces la confortul la care ar trebui sa aiba acces alt om.
    Si nu ar fi asta o problema, daca mediul corporatist n-ar fi unul strict geometric, un cub (cum bine sunt denumite si spatiile de lucru) in care iti incarci experienta, inteligenta, bunul simt si dorinta de lucru, pentru a deservi compania. Toate bune pana aici, insa “alegerea” de a lucra peste program este una foaaarte voalata. Da, nu scrie nicaieri ca esti obligat sa faci overtime, insa ti se aduce la cunostinta nevoia de a fi acolo. Nu indraznesti sa spui nu, pentru ca nimeni nu spune nu, pentru ca overtime-ul este platit, si atunci de ce te plangi?
    Te plangi pentru ca patru luni pe ani nu traiesti, pentru ca incepi lucrul la 9 dimineata si-l termini la 12noaptea, daca nu chiar 3-4 dimineata, in cel mai bun caz. Te plangi pentru ca iti spune sotul ca nu-si mai aminteste cum arati, pentru ca in restul de 8 luni din an, 4 iti revii din oboseala si restul de patru incerci sa faci un copil cu un corp care la nici 30 de ani este daramat.
    Esti definit de o serie de KPIs, esti o cifra, nu esti om, nu ai zile bune sau rele, toate eforturile si ideile tale sunt cuantificate in procentaje si numere. Cate clickuri ai dat pe zi, cati oameni ai multumit, cati te-au batut pe umar si ti-au spus bravo.
    Manageri care, la randul lor, isi compromit personalitatile pentru a deveni un numar in organigrama, pentru a dovedi ca pot. Toate eforturile astea sunt cascadate asupra oamenilor, pana la cel mai marunt element al “echipei”, pentru a dovedi cat de productivi sunt romanii.
    Suntem invitati la cine de echipa unde radem si ne iubim si suntem prietenosi.
    Lupta se duce intre studentii care au atata nevoie de un job, de experienta, de afirmare, si care-si pun viata gaj doar pentru a ajunge “acolo”, si cei care nu mai pot, cei care au ajuns la 30 de ani si isi doresc sa poata iesi seara in oras cu prietenii, sa aiba timp sa-si cheltuie nenorocitii aia de bani pe un film, un teatru, o iesire la restaurant, pe o haina. Am fost si eu un astfel de student, un copil care avea, intr-adevar, de ales intre a muri de foame in provincie, alaturi de un parinte somer, sau a veni “la capitala” pentru a evolua.
    Lucrez in corporatii de 10 ani. Primii cinci ani i-am trait intre facultate si corporatie, cu trei ore de somn bine stabilite in agenda. Cand am rugat sa fiu lasata sa-mi dau licenta, mi s-a spus ca nu pot lasa echipa neacoperita. Mi-am dat demisia si timp de sase luni am mancat piure instant ca sa-mi pot termina studiile.
    Colega care a indraznit sa-si stabileaza nunta in “quarter end” a fost recomandata ca nefiind “teamplayer”.Cand a ramas insarcinata fix cu o luna inainte de a i se termina contractul pe termen determinat, i s-a spus direct ca a facut-o intentionat. Pentru ca, nu-i asa, copiii se fac la comanda!
    Sefa mea este mama. Isi vede copilul cateva luni pe an si se bucura ca sotul ei se ocupa de copil. A recunocut sus si tare ca asta e o alegere constienta, “copilul creste, ocaziile trec”.
    Esti dat la o parte daca ai bunul simt sa recunosti ca planurile tale de viitor implica o sarcina, esti egal cu zero.
    Mi se cer idei, planuri de dezvoltare a departamentului, muncesc ore si nopti, pentru a fi apoi demontata, ca un copil prost care n-a inteles morala povestii, pentru ca mai apoi sa vad “managerii” implementandu-mi ideile cuvant cu cuvant.
    Ce vrea corporatistul de rand? Nu vrea nimic. Ne doare in cot ca ne numim call center analyst sau mai stiu eu ce minunatie preluata de la americani. Ne doare in fund daca trebuie sa facem merdenele sau sa reinventam roata, cat timp la sfarsit avem o viata decenta.
    Muncim pentru a trai, nu viceversa. La ce bun toti banii astia pentru care suntem atat de invidiati, daca nu apucam sa ne traim viata, sa-i cheltuim?
    Si da, este o alegere. Eu am ales sa-mi fac sanatatea si nervii si respectul de sine praf pentru a -mi putea plati o casa luata in rate pe treizeci de ani, pentru a-mi permite sa mananc, pentru a-mi permite o carte (fiindca de-asta am studiat si ma numesc intelectual), pentru a-mi permite o rochie sau un sutien nou sau pur si simplu pentru ca vreau sa-mi cresc copilul decent.

    Vrem respect, vrem sa ne fie folosita inteligenta si creativitatea, insa nu sa fim exploatati. Vrem sa nu simtim ca trebuie sa meritam/cumparam/platim fiecare privilegiu pe care viata de corporatist o aduce cu sine. Vrem sa ne putem planifica viata, sa putem spune peste o saptamana ca vom iesi la o cafea cu prietenii. Vrem un program de lucru ca afara, pentru ca noi lucram 9-10-15 ore pe zi, in timp ce “omologii” nostri din filialele straine inca se bucura de drepturile lor de cetateni si angajati ai unor tari civilizate.
    Vrem sa nu se mai pupe corporatiile pe frunte de catre un guvern care trepideaza de fericire ca au mai multe impozite de colectat. Vrem sa nu se lase loc de interpretare a codului muncii, sa avem si noi zilele de sarbatoare libere pe bune, nu cu “back-up”, nu cu lucrat de acasa, nu cu nimic.

    Si am vrea ca cei ce sunt suficient de norocosi sa-si fi gasit locul si confortul intr-o astfel de companie sa deschida ochii si sa realizeze ca ei sunt unul, doi, zece, poate o suta dintr-o mie de oameni. In fiecare companie.

    • “Oamenilor mari le plac cifrele.Cand le vorbiti despre un nou prieten, ei niciodata nu va pun intrebari asupra lucrurilor cu adevarat insemnate. Nu va intreaba niciodata; “Ce sunet are glasul lui?” Ce jocuri ii plac lui mai mult? Face el colectie de fluturi?” Ci intreaba: “Cati ani are? Cati frati are? Cate kilograme cantareste? Cat castiga tatal lui?” Numai atunci cred ei ca il cunosc. Daca le spuneti oamenilor mari: “Am vazut o casa frumoasa, din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis” …, ei nu sunt in stare sa-si inchipuie cum arata o asemenea casa.
      Lor trebuie sa le spuneti: “Am vazut o casa, care costa o suta de mii de franci”. “Ce frumoasa e!” vor exclama atunci.”

      Stie Ada de unde.

  7. Anca Dragan

    Mda, nu e chiar asa in multinationale…
    Sunt si alti factori care te determina sa muncesti pana la 12 noaptea, ca de exemplu faptul ca n-ai chef sa te duci acasa sau faptul ca nu prea stii cine esti daca nu stai cu cv-ul in fata.
    Dealtfel, daca deranjezi pe cineva poti sa muncesti pana crapi ca tot esti dat afara.
    Cred ca are mai mult legatura cu “cine esti” decat cu “ce faci”.

    • Da, e groaznic sa nu vrei sa mergi acasa sau sa nu aiba cine sa-ti deschida usa. Pe de alta parte, daca nu ai timp sa cunosti oameni, sau esti fortat de deadline-uri sa alegi la repezeala, cum sa ajungi vreodata sa vrei sa te duci acasa? De unde ne invartim dupa propria coada, in cercuri, si cand o prindem o muscam de nervi si ne doare. Nu zic ca e cazul tau, Anca, nu ma intelege gresit, doar am extrapolat. Da, are legatura si cu “cine esti”.

      • Anca Dragan

        Eu mi-am soptit de multe ori in barba ca o buna parte din femeile de cariera au in spate un barbat complet nesimtit care (nu) le asteapta acasa, exact ca-n bancul ala cu …. vii acasa, vezi ce-ai in dormitor si te duci la frigider…
        Da, se poate sa si fugi de tine si de propria viata afundandu-te in munca, si unde mai convingator decat pe “career path” , multitasking, si deadlines…
        Fara legatura, cum ziceai ca se numeste cartea aia care te-a ajutat sa te intorci la servici dupa concediul de ingrijire a copilului?

        • huh? unde ziceam ca imi scapa acum.

          • Anca Dragan

            Ai avut un articol ( pe care nu reusesc sa-l gasesc ) despre cum e cand te intorci la servici si lasi copilul de 1 an acasa, cu bona. Dincolo de faptul ca a fost extrem de greu, parca spuneai ceva de o carte. Care te-a ajutat sa nu te mai simti asa vinovata. Ei, am eu nevoie acum de cartea aia…

  8. Doina Elena

    Anul asta fac 40 de ani. In ultimii 10, cu exceptia a 2 ani (de concediu ingrijire copil plus incercarea de a lucra la o “firma de stat”) sunt un “robotel la uzina”, cum ne place noua sa ne spunem, in multinationala, in provincie. Ma regasesc, si-mi regasesc o parte din colegi in comentariile celor de mai sus. Trebuie insa, sa dezvolt subiectul la mail, am multe de spus si “dracul nu-i chiar asa de negru”, cel putin in provincie…:)

  9. musetel

    Eu am lucrat la stat si ma regasesc in ce ai scris (pentru ca da, sunt si bugetari care muncesc pana ii ia naiba). Postul mi l-au pastrat, e drept, ca-i obliga legea, dar m-au aruncat dintr-un serviciu in altul, ca sa le iasa cum trebuie organigrama. Asa ca nu ma mai asteapta postul pe care am lucrat ani de zile si pentru care am dat concurs.
    Dar cum am un copil, incerc sa ma rup de sistemul idiot si ma lupt cu tiparele unei societati care urla la mine ca n-am facut facultatea de drept ca sa fac aranjamente florale 🙂

  10. Nu toate multinationalele sunt la fel asa cum nu toti oamenii care lucreaza in ele sunt la fel. Eu lucrez intr-una de 8 ani, am facut 2 copii, am lucrat 6 ore cand alaptam, am stat in total vreo 2,5 ani acasa cu ei, am revenit si m-au primit de ambele dati cu bratele deschise. Sefi care isi exploateaza echipele sunt peste tot, nu conteaza ca se cheama multinationala, oamenii fac locurile de munca placute sau nu. Pe de alta parte, exista centrele low cost din Romania care intra tot in categoria multinationale, dar sunt facute anume pentru studenti sau tineri la inceput de drum, care sunt dispusi sa lucreze pe bani putini si sa faca munca de rutina. De aia exista aici si de aia sunt low cost. Dar oamenii evolueaza. Iar in multinationalele normale, sunt posturi normale pentru oameni care lucreaza bine merci de la 9 la 17 sau de la 9 la 18 cu pauza de masa. Pana la urma, cu cateva mici exceptii, cine lucreaza altfel decat de dimineata pana in jur de ora 17 zilnic?

  11. Cristiana

    Foarte trist mi se pare si faptul ca sistemul de lucru tip multinationala este preluat si de societatile romanesti. Si aici vorbesc de sistemul juridic, cel pe care il cunosc. Sunt societati de avocatura, mici si medii, desprinse din corporatii, care continua sa practice acelasi stil de lucru. Isi pastreaza clientii practicand acest stil de lucru si isi atrag altii noi tot prin aceeasi metoda.
    Pana se va ajunge sa se considere ca aceasta este normalitatea si orice profesionist care nu sta 12 -14 ore pe zi la birou nu isi face treaba bine si nu este competent si competitiv.

  12. Cred ca e mai nuantat. Noi am importat din alte tari programul de lucru 9-18, asa e peste tot. Si asta reduce drastic timpul pentru familie indiferent daca lucrezi intr-o multinationala sau intr-o companie autohtona, majoritatea au preluat programul. Sotul meu lucreaza mai mult ca mine desi nu lucreaza la o multinationala. E la fel si in alte tari, nu numai la noi e asa.

    Cat despre programul impus in multinationale eu cred ca se spun multe povesti. Call centers – sunt locuri unde se vorbeste la telefon, multi studenti fac asta pentru un ban in plus. Statul peste program nu e regula peste tot dar se intampla si in companii autohtone si in banci. Din experienta mea in multinationale toti cresc in cariera pe masura ce inainteaza in varsta, daca vor, nu inteleg de ce spun unii ca daca nu ajungi unde vrei la 40 de ani nu mai ai nici o sansa. Singurul lucru valabil e ca trebuie sa iti faci treaba pentru care esti platit.

    Eu lucrez intr-o multinationala si nu stau peste program de obicei, la 6 fix plec dupa fetita mea la gradinita, seara fac lectii cu baietelul meu, nu am timp de nimic in plus. Cand e nevoie lucrez si peste program. Imi place ce fac la servici si nu l-as schimba si desi fac in curand 40 de ani inca am ceva ambitii sa invat sa fac si altele pe langa ce fac acum.

    M-am gandit si eu la magazin on line dar sunt sigura ca ar trebui sa muncesc mai mult decat acum si nu imi permit pentru ca nu mi-ar ramane timp pentru copii 🙂

  13. Am gasit acest blog intamplator deschis pe laptop, probabil il citeste sotia. Am citit articolul, comentariile si pot spune si eu ca sotia mea lucreaza la multinationale de prin 2006 si n-a fost niciodata asa cum se descrie in articol. Este adevarat ca sunt zile in care trebuie sa stai peste program, dar nu asa multe (4-5 pe luna). Eu am observat ca cei mai rai sunt sefii romani, cei straini au o alta intelegere fata de angajati si se poarta mult mai frumos. Din fericire sotia a avut inteligenta sa-si aleaga numai locuri de munca cu superiori expati. Acum este deja manager, si n-are inca 35 de ani. Eu am firma, dar sincer va spun ca daca la firma nu muncesc minim 10 ore pe zi nu-mi iese mai nimic, asa ca eu zic fericiti cei cu salariu fix. Se poate discuta mult pe tema exploatarii omului de catre om, sunt multe idei interesante mai sus, cert este ca totul tine numai de tine. Se poate trai si cu bani mai putini, in plus oamenii de calitate si seriosi vor gasi mereu ceva de facut pentru a face banii necesari traiului de zi cu zi.
    P.S. Avem si un copil, facut cu multa truda si cu putine sperante din partea doctorilor.

css.php