Câini cu covrigi în coadă

10 Nov 2014 by

Unul dintre cele mai mari regrete cu care am urcat în avionul spre Toronto a fost acela că toate cărțile mele – toată tinerețea mea investită în pagini tipărite – au rămas în cinci cutii de Ikea în pivniță la Maman. Prea grele să le pun în bagaje, prea multe să le trimit cu cargo, oricum nu le mai scosesem din cutii când ne-am mutat în ultima noastră casă din România. Îmi jurasem că nu le mai scot cât stăm cu chirie. Le-am ținut într-o boxă, unde, evident, s-au cam umezit, așa că nici nu știu dacă mai merită să mă gândesc la ele.

Mă mângâiam că am kindle și că în biblioteca mea digitală există suficiente volume dintre preferatele mele cât să nu mă apuce plânsul de dorul cărților. În week-end-ul ăsta am cumpărat, în sfârșit, niște rafturi pentru cărțile fetelor, cele la care n-am putut renunța. După ce le-am așezat frumos, mi-am dat seama că Irinei, din același motiv de ebook reader, i-am luat doar câteva cărți, pe care m-a informat că le-a citit deja. Deci n-o mai interesează. De ce o fi insistat să le mai ia, ea știe. Negocierea pe cărți a fost momentul în care Irina a plâns și a spus că e foarte greu ce facem noi acum (hotăram ce lăsăm, ce donăm, ce luăm) și că nu înțelege cum o viață mai bună înseamnă să renunți la tot. Am luat tot ce a vrut ea să ia. Plus încă vreo două-trei, la care țineam eu.

Am intrat ieri pe site-urile românești să caut ceva de citit pentru Irina. Cele mai multe edituri nu vând cărți ce pot fi citite pe Kindle. Dar Amazon are și câteva (foarte puține) titluri în română. Căutând ceva potrivit pentru 9-10 ani, am ajuns la cartea Mariei Elena Sandovici,Dogs with bagelsDogs with Bagels”. Mă așteptam să fie în românește, dar nu e. Am cerut să citesc primele capitole. Fac așa de ceva vreme, de când am Kindle de fapt, înainte să dau bani, cer primele capitole. Dacă îmi place cartea, o cumpăr, dacă nu, nu. Era ora trei și fetele dormeau. Laur ațipise și el pe canapea, așa că, pentru prima oară de când suntem în Canada, mi-am luat kindle-ul și m-am cuibărit în pat. Am citit rapid cele câteva pagini primite. Povestea unei tinere românce, venită în America în 1989 (ironic…), crescută și educată în Lumea Nouă, acum în plină criză existențială, din postura de protejată a unei fete bogate. Nu mi-a fost foarte simpatică Liliana și citeam pagină după pagină, gândindu-mă cu groază la Irina mea. Am hotărât să cumpăr cartea, deși nu eram convinsă. Bine am făcut. A costat 4.5 dolari, adică mai nimic. Am pus kindle-ul deoparte și am închis ochii. M-am cufundat sub pilota mea nouă, în patul nostru uriaș, din lemn vopsit cu un strat subțire de culoare albă, într-o zi cu cerul gri. Am dormit, cred, prima oară de când suntem în țara asta nouă, aproape o oră, liniștită că Laur e dincolo și se poate ocupa de fete și sigur nu le va lăsa să mă deranjeze.

Am uitat de carte până seara. Cred că era 11 când am deschis iar kindle-ul. Și nu mai știu la ce oră m-am culcat. Știu doar că n-am putut lăsa cartea din mână. Nu, nu e despre o adolescență întârziată, nu e despre o femeie pe cale să se rateze, e despre… mine. În tușe ceva mai groase, dar ar putea fi povestea mea, sau una din variantele poveștii mele încă nescrise, pe care nu, n-aș fi putut să o scriu mai bine, cel puțin nu acum. E povestea unei familii de români, aterizate în Queens cu doi copii mici, el arhitect, ea absolventă de Litere, luând-o de la zero într-o țară nouă și nu neapărat prietenoasă. E povestea Visului American transformat în Coșmarul mamei ce nu vorbea engleza. E povestea unei depresii și a unei căsnicii în care femeia “nu face nimic”, “stă” acasă și îngrijește de copii, lăsându-și dragostea să se transforme în ură, în disperare, în noroi. E povestea bărbatului alungat de acasă de femeia sătulă să-i fie servitoare. A amantei ce așteaptă ani de zile ca iubitul – separat de mama copiilor săi – să divorțeze. E o poveste pe care probabil o trăiesc mulți imigranți.

De ce spun că e povestea mea? Pentru că sunt și eu acolo, cam în primii lor ani de America. Desigur, într-o situație mult mai bună și într-o țară mult mai atentă cu noii veniți. Dar sunt acolo. Nu fac nimic, doar stau acasă și îngrijesc de copii și nu știu încotro să o apuc, în vreme ce soțul meu poartă răspunderea întreținerii familiei. “Stau” acasă. De când am început postul ăsta, am spălat două ture de rufe, am discutat cu învățătorul Irinei, am plâns un pic de bucurie, i-am găsit ceva de lucru și Liei și au trecut deja 4 ore de când sunt trează.

Ce bine mi-a făcut cartea asta și ce fair warning a fost. Să nu mă las. Să nu mă uit. Să nu mă pierd.

Sunt într-o perioadă bună a vieții mele. Într-o țară bună, a cărei limbă o vorbesc bine, într-o casă nouă, frumoasă, într-un cartier bun, cu un soț ce mă iubește și pe care îl iubesc. A fost alegerea mea să vin aici, de dragul copiilor și al unei vieți mai bune.

Dar ce ușor e să uiți toate astea! Ce simplu e să te lași cuprins de disperare și de depresie și de iluzia neputinței, când timpul curge pe lângă tine năucitor de iute, când treburile casei par să nu se mai termine, deși zilnic faci o grămadă de lucruri, când distanțele te omoară și nu le poți îmblânzi, că n-ai carnet, n-ai asigurare, nu-ți permiți două mașini.

Mulțumesc, Maria Elena Sandovici. Mi-ai făcut un mare serviciu.

Related Posts

Share This

11 Comments

  1. http://www.dpcdsb.org/CEC/Programs/Adult+Education/Work+Experience+Co-op+Programs/
    Uite un posibil punct de pornire. Au doua sedii prin Mississauga. Vezi care iti e mai aproape daca te gandesti sa incepi cu scoala. Eu am facut programul de accounting co-op la ei si m-am ales cu job la final. Au mai multe programe si costa doar 30 de dolari inscrierea. Bafta si sa fii inspirata!

  2. Nicole

    Draga mea, Nu-ti pierde rabdarea, esti numai de o luna in Canada si in plus ai marele avantaj ca stii engleza. Si eu cand am ajuns in US in urma cu 45 de ani am avut probleme. Sotul meu este inginer mecanic si el si-a gasit imediat serviciu. Eu am avut norocul cu o agentie de employment care m-a recomandat la o banca – azi se numeste citibank si avea atunci sediul pe Park Avenue. Am lucrat cateva luni in sectia lor de public relations, dar departamentul s-a restructurat si am fost pusa pe liber. Asa de ignoranta am fost incat nici n-am stiut ca am dreptul la somaj. Cu greu am gasit apoi un job de layout si corectura la o publicatie editata de o organizatie catolica, bineinteles tot in New York. Am lucrat multi ani acolo, pana cand a inceput sa-mi fie greu sa fac naveta din suburbie la New York. Am lucrat cateva luni intr-un birou de proiectare dar care nu m-a motivat catusi de putin. Intr-o zi am avut sansa de a cunoaste vice-presedinte unei linii franceze de cosmetice si doamnei i s-a parut ca eu “fit the image”. Am lucrat ca reprezentanta firmei cativa ani, atat in suburbii cat si in New York.. A fost cel mai placut job din viata mea. Am avut sansa dar am fost si flexibila, open minded.Tin minte ca atunci cand i-am spus unei prietene din Bucuresti ca lucrez intr-un magazin, aceasta a facut ochii mari neputand concepe ca o.. ziarista a ajuns sa lucreze ca vanzatoare. Ca urmare am spus tuturor cu care m-am intalnit atunci ce fun am. N-am considerat niciodata ca o decapitare faptul ca nu am mai lucrat in presa. Aceata tara m-a ajutat sa-mi cunosc potentialul, sa capat incredere in mine asa cum nu aveam in 1969 cand am aterizat la JFK.

    • Ada

      Nicole, nu am nici un orgoliu al profesiei. Sunt foarte realista si imi dau seama ca oricat de bine as sti eu engleza, e nevoie de mai multe subtilitati lingvistice pentru a lucra in presa, cot la cot cu nativii. Nici nu mi-am propus asta in mod in serios. Cand mi se lua de mass media in Romania, ma tot gandeam ca de-as lua-o de la capat as incerca sa fac ceva un pic mai concret… Acum nu stiu ce o sa fac, nici nu am cum sa ma gandesc serios la asta pana Lia nu intra la gradi.

  3. Nicole

    Poti lucra acasa editing siproofreading de exemplu. Scrie-mi pe adresa de email de mai sus si putem coresponda. Acceasi problema am avut-o si eu, dar am reusit, chit ca nu in domeniul in care am lucrat in Romania.

  4. Connie_Sara

    Ada, uite o librarie romaneasca http://www.librariaromanilor.com/ (din Montreal) de unde poti comanda carti in limba romana. Am avut sansa sa gasim la ei ceva ce nu mai gasisem in Romania, cartea “Ziua in care a fugit somnul” (Victoria Patrascu) si ne-am bucurat tare mult! Iti recomand libraria cu toata caldura, am fost tare incantata de amabilitatea staff-ului.

  5. stai sa vezi ce dragut e sa emigrezi intr-o tara a carei limba ti se pare ca e un sir nesfarsit de hrhrhr 🙂 dar dupa 5 luni din care 2 de cursuri te simti ca in ‘dancing with the wolves’, incepi sa intelegi ce vorbesc oamenii 😀 eu am inceput sa-mi caut job de 2 luni, de cand a intrat copilul la scoala, insa la joburile pe masura calificarii si experientei mele tb sa stiu limba, iar la celelalte, desi eu le-as vrea si le-as putea si as fi multumita, ca sotul castiga destul, vreau doar sa am un job linistit, ei, la alea ma resping pe banda rulanta pt ca-s supracalificata… cu toate astea, emigrarea e cel mai bun lucru pe care mi l-am intamplat vreodata. multam pt idee, am pus cartea pe wishlist

css.php