Ce-aş fi fost dacă n-ar fi existat

4 Jun 2013 by

Mai ţineţi minte melodia asta? Am întârziat destul de des la şcoală pentru că la Radio aveau o emisiune de dedicaţii muzicale chiar de la 7.30 şi voiam să le ascult.

Ok, acesta a fost un teaser, nu vă strâmbaţi, încercam doar să vă atrag atenţia, să vă stârnesc nişte nostalgii, să vă aduc aminte de dimineţi de iunie când nu mai aveaţi chef de şcoală şi colac peste pupăză, fix în ziua aia aveaţi şi inspecţie.

Urmează o scriere şocantă, stay tuned, mai ascultaţi piesa, mai daţi un refresh şi mai vedem pe urmă.

Gata cafeluţa? Ok, şi-acum un pic de lectură în limba engleză: Cum e să alegi să nu faci copii.

Am citit articolul, am luat o gură de ceai, am mai citit o dată. Aaaaa, ok, ce să zic eu despre ce am citit? Că e ok să alegi să nu faci copii? Că habar nu au ce pierd femeile astea care îşi găsesc împlinirea în altceva decât în copii? Că mi-e milă de ele? Că sunt şi zile când mi-e foarte milă de mine, îmi vine să mă iau în braţe şi să-mi spun hai, Ada, lasă că trece, că sunt şi zile când mă întreabă lumea ce am mai scris şi adevărul e că nu am mai scris mai nimic, n-am când, e mai important să nu scriu acum decât să scriu, pentru că în timpul în care nu scriu sunt acolo pentru ele, alergând câte un kilometru pe lângă Irina, sau ajutând-o pe Lia să pronunţe “maşina” şi să urce singură treptele. Şi mă bucur, mă bucur din tot sufletul că fac tot ce fac pentru ele, dar recunosc cinstit că am momente când îmi vine să mă trântesc EU cu fundul de pământ şi să plâng cu lacrimi de crocodil, că vreau să-mi iau jucăriile şi să plec, nu mă mai joc, opriţi planeta, vreau să cobor. Vreau să dorm. Vreau să mă duc la teatru şi la filme care nu-s animaţii dublate în limba română. Vreau pantofii ăia de 270 de lei, albi, cu toc, frumoşi, pe care nici anul trecut nu mi i-am luat. Nu mai vreau să mă trezesc la şase, nu mai vreau să fac tarte cu căpşuni, nu mai vreau să merg la şcoală, nici la şedinţe cu părinţii, nu mai vreau să mă certe Doamna, nu mai vreau răspunderea asta uriaşă pe care o duc zilnic cu mine, nu mai vreau, nu mai pot, nu mai am chef.

Vreau să mă trezesc la 11 într-o zi. Şi să fie linişte. Să-mi fac o cafea. Să îmi pregătesc ouă cu sos florentin (ah, the horror!, maioneză la prima oră! ) pe care să le mănânc singură în linişte, să mă întorc în pat, să îmi trezesc bărbatul cu un sărut lung, pasional, să ne iubim şi apoi să fumăm o ţigară stând aşa, înveliţi în cearceafuri (nope, nici unul dintre noi nu fumează, daaar se potriveşte cu fantezia)… Să deschid fereastra, să pornesc computerul şi să scriu. Să intre Laur în cameră şi eu să-i fac semn să mă lase în pace, am treabă, scriu. Şi pe urmă, pe la trei şi jumătate, să ne urcăm în maşină şi să plecăm la mare, să mâncăm hamsii şi să bem bere la Micul Golf, să ne scăldăm în valuri la lumina lunii and all that movie shit cu care ne drogăm de mici. Mhm. Da, cam aşa. Fără lopăţele, salteluţe, colăcele, vestuţe, cremă de plajă, pălăriuţe, săndăluţe. Aaaaaaaaaaaaa.

În realitate, mă trezesc la 6 dimineaţa, ies în vârful picioarelor din dormitor, să nu o trezesc pe Lia, ies din casă la şapte şi douzeci cel târziu şi zilele mele sunt un carusel surprinzător din care nu prea reuşesc să cobor, chiar dacă uneori ameţesc până simt că acum, acum o să am nevoie de o pungă maro, ca să nu murdăresc căluşeii.

Şi pe urmă mi-o amintesc pe Lia ciufulită la prima oră a dimineţii, lipită de Laur, cu ochii cârpiţi şi pe Irina certându-mă din uşa băii că iar mă fardez şi cosmeticele astea sunt nişte chimicale nesănătoase, draga de ea, babă de mică, mă bate la cap înainte să fi apucat eu să beau cafeaua. Şi-mi dau seama că haiducia ar fi bună, dar ce-aş fi fost eu fără ele… Pe cine aş mai fi iubit, că da, îţi poţi iubi bărbatul o viaţă, dar dragostea astalaltă, de mamă, nu se compară cu absolut nimic pe lume. Amestecul ăsta de emoţie, anticipaţie, speranţă, ambiţie, dorinţă, dependenţă, mirare, surpriză, tensiune, teamă, cocktail-ul ăsta de hormoni cu endorfine nu se compară cu nimic, cu nimic, cu nimic.

Deci… ce voiam să zic e:

E ok să vrei să ai copii.

E ok să nu vrei să ai copii.

E ok să oboseşti şi să-ţi vină să-ţi iei câmpii.

Ni se întâmplă tuturor.

“Tu ai ales familia”, mi-a zis Nana înţeleaptă, la ultima noastră cafea.

Am ales. Mă bucur. Mai obosesc, dar îmi revin. Asta nu mă face nici mamă eroină, nici ticăloasă, sunt om şi atât. Şi cred că dacă n-ar fi existat Irina, dacă n-ar fi existat Lia, n-aş fi fost eu. Aş fi fost o altă variantă a mea, mai goală pe dinăuntru, aş fi luat tot ce lumea avea să îmi dea şi i-aş fi dat înapoi… ce? Poate poveşti pentru adulţi, despre iubiri cum nu mai poţi inventa altele noi, ori despre cine ştie ce fantasme şi atât. Aş fi luat mai mult decât aş fi dăruit.

Cu Lia şi Irina casa mea e, vorba doamnei Similea, un cântec cu acorduri ample, un haos de lego şi păpuşi mititele numai bune de înghiţit, rochii cu pene şi sclipici şi pantofi cu toc numărul 21… Sunt haine şi jucării peste tot, cărţile au invadat până şi măsuţa televizorului, avem o colecţie impresionantă de desene animate şi urme, multe urme pe pereţi. Nici plasa de ţânţari de la uşa balconului nu mai e întreagă, iar despre maşina noastră de familie ce să vă mai spun? Laur, de câte ori se urcă la volan, în sinea lui se ia cu mâinile de păr.

Dar ce-am fi fost dacă n-ar fi existat?

E greu. E dureros. E frustrant. Câteodată e imposibil. Dar n-aş schimba nimic. Ok, poate pe ici, pe colo, aş îndrepta nişte tuşe. Romanele mele mai pot aştepta, deşi am vaga bănuială că până voi apuca eu să le scriu, sunt şanse să nu mai intereseze pe nimeni. Şi, în plus, romanele nu te pupă, nu te mângâie, nu te vindecă, nu-ţi fac masaj şi nici nu-ţi aduc lapte cu bezele la pat.

Te Hend, cum ar spune Irina, după doi ani de engleză opţional.

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

10 Comments

  1. Minunat.
    Si eu, cand mi-e greu, ma gandesc ca varianta “fara copil” m-ar ingrozi acum, cand stiu cum e “cu copil”.
    Cand eram insarcinata citisem undeva ceva de genul: cand nu ai copii nu iti poti imagina cum poate fi viata cu ei, cand ii ai, nu-ti mai poti imagina cum ai putea trai fara ei.
    Si e adevarat.

    • Ada

      mie flash-urile astea cu viata mea fara copii imi dispar imediat

  2. Gabriela

    Duminica pe la 11 dimineata mi-am luat sotul de o aripa si cei doi copii si ne-am dus sa vedem si noi ce e prin Centrul Vechi, despre care toata lumea vorbeste. Eram noi si alti parinti la noi, cu cate unul sau doi sau trei copii, care cascam gurile si ne imaginam cam ce se intampla pe acolo seara. Doar ne imaginam… si o sa ne imaginam probabil mult timp de acum inainte.
    E normal sa ne fie si greu, e normal sa si obosim…. Dar e bine si asa.

  3. Andra

    Foarte frumos ai scris! Si imi place ca e un text echilibrat, se vede formatia de jurnalist 🙂 Eu sunt undeva la mijloc in povestea asta cu maternitatea, sunt insarcinata. Mereu mi-am dorit copii, am vrut sa fiu o mama tanara (am 28 de ani), dar viata m-a facut sa astept momentul asta. Si cred ca a fost bine, am avut timp sa traiesc pe indelete viata de dinainte de copil. Sunt sigura c-o sa-mi fie dor de putina singuratate, de decizii luate spontan si impulsiv, fara sa iau prea multe si pe prea multi in calcul. Daaaar, abia astept restul vietii mele!

    • Ada

      Andra, sa-ti dea Dumnezeu sarcina usoara si nastere fara probleme si copil sanatos. Restul se rezolva toate.

  4. Doina Elena

    ai spus foarte bine in penultimul rand….mie-mi dau lacrimile si acum cand imi amintesc cum intr-o zi, dupa vreo 12 ore de lucru, cand abia-mi tineam ochii deschisi si-mi doream numai sa dorm, a venit fi-miu intr-o fuga, m-a privit si mi-a zis “mama, te iubec!” si a luat-o iar la goana. am plans in hohote atunci, intai nervos, de oboseala, apoi de fericire. avea 2 ani si ceva si vorbea foarte, foarte putin. ce-am simtit atunci, cand mi-a zis prima oara ca ma iubeste, n-am simtit de prea multe ori in viata mea, si sunt destul de…batrana..:)

  5. dan

    Si eu vreau uneori sa dorm mai mult. Si eu vreau la filme si teatre. Nu am nevoie nici de pantofii aia albi si nici de bluza aia frumoasa rosie. Despre raspundere nu cred ca mai putem fugi nici daca vrem. Fantezia ta ar merge o perioada, apoi va apare plictiseala. Nu as vrea sa te supar insa cit de mult poti scrie si cit poate el sa astepte sa termini tu de scris?
    Multumesc ca ai pus punctul acolo unde trebuie. Acum stiu sigur ce scop am: sa ii vad pe picii mei oameni mari. Si da, aveti dreptate: un te iubesc spus de ei cind sunt mici si inocenti nu se poate compara cu nimic.

    • dan

      Si am uitat sa spun: melodia superba, versurile la fel. O ascult si acum cu la fel de multa placere ca prima data.

  6. Nici plasa noastra de tantari nu mai e intreaga 😀
    Cum era fara copiii? Hahahah … cine isi mai aminteste chestii de acum 100 de ani? 🙂

css.php