Ce mai duc prin buzunare și despre cum miroase Canada

28 Oct 2016 by

Ace de siguranță (pentru rochia nouă pe care Irina o va purta la parada de Halloween a școlii), o piatră de la Lia (I’ve got something special for you, Mom!), un parasinus (Mama, mă doare capul așa de tare că abia stau în picioare. Stai acasă, mamă. Nu stau, că am treabă la școală).

Voiam să vă zic doar că a dat bruma și după trei zile de gri e iar senin și aerul e rece dar însorit, sclipesc frunzele în copaci și miroase a iarnă gata să se instaleze. Pentru noi Winter is coming înseamnă vreo7 luni de costum de schi purtat zilnic de copii, 7 luni de centuri de legat peste haina groasă, 7 luni de  “iar ninge”, “mai e mult”, “iaaar ninge?” “când vine primăvara” “My God! It is so cold!” “It’s called Canada, Mom, get used to it”.

Și uite așa, te apuci de tricotat și începi să cochetezi cu ideea de cursuri de schi și patinaj, poate chiar și hockey, de ce nu.

cimitirCanada mea e relativ mică, se întinde pe foarte puțini kilometri și nu e extraordinar de populată. Dar populația din Canada mea e diversă, delicată, uneori dusă cu pluta (am niște vecini care și-au făcut cimitire pe pajiștea din fața casei, acu că tot vine Halloween-ul), uneori înduioșătoare (știu un nene în Oakville care de Crăciun pune un trenuleț în fața casei, în care se plimbă urși de pluș și alte jucării) alteori cere bomboane sau îmi lasă pe trepte punguțe cu cărți de colorat și borcane cu gem de căpșuni făcut în casă. Încep să mă simt de-a casei, am învățat mersul lucrurilor, știu că dacă vreau decorațiuni de Crăciun mă ocup în octombrie de asta, după cum costumele de schi se cumpără vara. Dar în materie de resurse umane, sunt foarte săracă.

Și tot aștept, tot aștept să văd de ce m-a trimis pe mine Dumnezeu aici, în capătul ăsta de lume, ce treabă am de făcut, că sigur nu m-a aruncat aici ca să pun marfă în raft, fie ea și cărți. I need meaning. Am nevoie să găsesc un drum pe care când merg să nu mă urăsc, să nu ajung să urăsc ce mi-e drag. Să aibă un sens plecatul meu de acasă. Mi-e foame de povești noi, de oameni, de locuri. Am chef să plec ca să-mi fie un pic dor de casa mea cu hortensii (Doamne, am casă cu hortensii!) pe care sper să le trec vii peste iarnă. Adevărul e că nu știu ce să fac cu mine, dragi prieteni. Zilele astea mă pregătesc de un eveniment care va avea loc la Brașov la sfârșitul lunii noiembrie. Nu, n-am să fiu acolo în carne și oase, voi fi via Skype, dar voi fi. Organizatorii m-au rugat să le trimit câteva cuvinte despre mine și eu mă tot învârtesc în jurul cozii, nu știu ce să le spun…

Să le povestesc despre Andreea Demirgian, care a scris cinci cărți pentru copii? Să le povestesc despre Ada din Canada, care citește povești live pe internet? Să le zic că am 17.000 de play-uri pe Soundcloud (OMG OMG 17.000!) și planuri mari de viitor?

Bat câmpii. Dar sunt în derivă, eu și peștii mei înotăm contra unui curent uneori prea puternic alteori prea slab dar suficient de tare cât să ne dea de-a berbeleacul.

Nu e imposibil să te reinventezi la 40 de ani, departe de casă și de tot ce știi. E doar greu spre imposibil.

Și gata că m-am lamentat destul.

buna-ce-faciPS: Toți peștii încă trăiesc, avem acum 2 acvarii și o improvizație. Laur e înduioșător, vorbește cu Chips, mutat la vilă, prin bunăvoința unei prietene ce ne-a cedat un acvariu de 5 galoane. Hai băiatule, îi zice, du-te și mănâncă. Uite, în bușteanul ăla poți să te ascunzi, intri pe o parte și ieși pe dincolo. Yup. Chiar așa.

Slick e tot la cort dar și-a construit un cuib de bule (de nervi probabil). Iar KJJ e foarte interesat să se împrietenească doar un pic cu ăsta mic și roșu. Altfel, toate-s bune.

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Mihaela

    http://injoaca.ro/in-joaca/cum-ne-am-petrecut-ultima-seara-in-romania-sau-despre-prieteni/

    Buna Ada, vreau sa te intreb care a fost urmarea in legatura cu articolul de mai sus?

css.php