Ce-ţi doreşti de ziua ta?

12 Apr 2013 by

M-a întrebat Zu, din turnul ei de fildeş, bine încuiat din motiv de viruşi.

– Să nu plouă.

– Nu ştiu dacă pot aranja asta, dar am să încerc.

N-a plouat. A fost o zi absolut minunată, cu cer albastru şi pomi în floare, o zi pe care mi-am petrecut-o cum nu plănuisem. Prima parte a dimineţii, de la 6.30 la 11.30, dedicată unei excursii la Fundeni, unde Papan mai face o angioplastie şi mai primeşte un stent pe coronare. Nimic grav, nimic de speriat, been there, done that before, în glumă spunem că Papan se tunează. De când are primul stent se simte mai bine, i-a revenit culoarea în obraji, respiră altfel, gândeşte mai limpede, e mult mai bine decât astă vară.

Fundeniul nu era cel mai bun loc din lume pentru a-mi petrece aniversarea, dar m-am dus cu inima uşoară, ştiind că Maman se simte mai bine dacă o ţin de mână. Dacă aşa a fost să fie programarea în ziua asta, ce să ne mai dăm de ceasul morţii, nu e cu nimic mai puţin ziua mea, bine că nu mergem acolo cu sufletul la gură, ci mergem să fie mai bine. Eu nu înjur în trafic şi nu mă enervez nici dacă-şi uită geanta acasă şi trebuie să ne întoarcem, cunosc deja culoarele Fundeniului, ştiu drumul spre camera de gardă, spre internări, mă salut cu asistentele. Doamna care face internările a fost foarte amabilă. Mi-a povestit despre Cristi, cireaşa de pe tort din familia ei, copilul nr. 3, neplănuit dar foarte bine primit, cel ce le-a umplut un gol pe care nici nu ştiau că îl au, deşi creşteau deja două minuni de fete. Cristi le bate pe amândouă, e prâslea, e răsfăţatul casei, e puiul mamei, e… cireaşa. Stăteam acolo cu actele de internare în mână şi-mi dăduseră lacrimile, nici eu nu ştiu de ce, poate că-mi bătea iar Filip la poarta sufletului şi eu ştiam că nu pot s-o deschid, nu pot, nu pot, nu pot. De fapt nu vreau. Nu vreau pentru că nu pot. Sus, la etajul cinci, cât aşteptam să vină asistenta-şefă să ne spună în ce salon intră Papan, m-am agăţat cu toate ghearele sufletului de zarzării înfloriţi din curte. Dacă ignori toate zgomotele din jur, mi-am spus, dacă nu te gândeşti că locul se numeşte Fundeni, dacă faci focusul pe albastrul cerului şi pe crengile grele de flori, e chiar frumos. Uite ce soare, uite ce zi splendidă, ce aer cu miros de verde, e primăvară, primăvară, primăvară.

Cling, sună claxonul de bicicletă care mă anunţă că am mai primit un mesaj. “La mulţi ani, iubita mea cu care-ncepe primăvara”. Tiza mea, Andreea. Zâmbesc cu toţi dinţii spre pomii în floare. Pe balconul salonului, Papan a observat şi el că e o zi splendidă.

– Pentru că e ziua mea, şi de-aia, spun zâmbind.

– Sărutmâna, coniţă, zice, şi-mi sărută ceremonios mâna, cu toată eleganţa celor 74 de anişori neîmpliniţi.

Maman desface bagajul. Pijamaua, halatul cu model complicat, revistele, cana. Salonul e curat şi alb, tot etajul e curat şi alb, nu miroase a moarte aşa cum e în alte spitale. Trebuie să ne întoarcem acasă, şi-a uitat geanta la cuier. Ne-ntoarcem, nu-i nici o problemă. Pe drum îmi povesteşte despre neamţul care a crescut-o. Al doilea soţ al mamei ei, al optulea copil în familia tatălui său, un specialist în peisagistică adus în România ca să aranjeze grădinile publice din Bucureşti, înnamorat foarte de  o tânără băştinaşă. S-a întors în Germania, şi-a făcut armata şi apoi a revenit la Bucureşti unde s-a căsătorit cu băştinaşa. Liviu a fost singurul dintre cei 8 copii ai neamţului care  i-a moştenit cariera şi casa părintească. Aşa a crescut maman într-o casă cu grădină de vis, terasată, cu solarii în care vinetele şi castraveţii habar n-aveau că afară ninge, cu tot felul de minuni pe care nu le-a uitat deşi, iată, au trecut mai bine de 65 de ani de atunci.

Îi zâmbesc înainte să mă stropşesc la un şofer de camionetă ce face stânga trecând peste patru benzi, la Doamna Ghica.

– Şi-acum ce faci? mă întreabă.

– Mă duc să iau ceva de mâncare şi apoi acasă la fete.

Ca aproape în fiecare zi din zilele mele.

***

Primul Mega la care opresc e cufundat în beznă.

– Ne pare rău, doamnă, e pană de curent, nu puteţi intra în magazin.

Ridic din umeri şi mă întorc în maşină, nu-i bai, zic, e plin cartierul de de-alde voi.

Nu, n-am energie să îmi fac propriul tort, Maman trebuia să-mi facă tortul nesimţit, scăldat în toată ciocolata pe care n-am mâncat-o din ianuarie încoace. Nu-i nimic, amânăm. Dar am să trec pe la Alice. Mama trebuie să aibă tortul ei, chiar dacă şi-l cumpără singură. Pentru că fetele trebuie să înveţe că zilele de naştere sunt o sărbătoare pentru fiecare dintre membrii familiei şi chiar dacă azi cerul camerei mele nu se va înnoura cu baloane colorate, tortul şi lumânările trebuie să fie acolo. Lumânări noi, frumoase, nereciclate, neimprovizate. Şi pentru mama şi pentru tata, nu doar pentru copii. Toţi suntem la fel de importanţi în familia noastră.

***

În copilăria mea, zilele mamei mele erau echivalentul unor sărbători naţionale. Nu atât Revelionul conta, cât onomastica ei de pe 1 ianuarie. Nu ştiu cum făcea tata, dar aproape în fiecare an, de ziua ei, mama primea coşuri cu flori. Coşuri. Impresionante, aducătoare de un pic de pace, parafe peste nişte armistiţii ale căror negocieri nici nu vreau să mi le închipui. Se-ntindeau mese şi se umplea casa de prieteni, mese atât de improbabile în vremurile alea de economii la nivel naţional, dar aşa de frumos aşezate, cu Rosenthalurile scoase din servantă şi tacâmurile cu mâner de fildeş aranjate cuminţi, furculiţa în stânga, cuţitul în dreapta, linguriţa la mijloc şi-n faţă… Da, Zilele Mamei mele erau sărbători naţionale, de neignorat, le aşteptam cu un pic de teamă şi de emoţie şi în ianuarie şi în martie şi în aprilie şi încă îmi amintesc senzaţia de gol în stomac pe care o aveam de câte ori îşi deschidea cadoul de la mine. Ştiam că dacă ziua ei începe cu un coş cu flori, avea şanse să fie veselă până seara. O mamă veselă e o binecuvântare pentru familie.

Eu nu vreau coşuri de flori, mi se pare o risipă nepermisă. Mă emoţionează cutiile mici, în care mâinile Mariei aşează cu delicateţe flori rare, incredibile în anotimpul în care ea le are. Îmi plac foarte tare narcisele aurii şi albe, îmi plac lalelele, zambilele, îmi plac tuberozele şi hortensiile, da, sunt frumoşi şi trandafirii, dar trandafirii sunt peste tot şi dacă nu au o culoare mai puţin comună, nu-mi spun nimic. Nu-mi plac garoafele. Pentru mine, garoafele sunt flori de mort. De câte ori primesc garoafe mă trec fiori reci pe şira spinării.

***

Acasă pregătesc vazele, arunc florile rămase de la ziua Liei, fac loc pentru florile noi. Vaza primită de la Zaira, înaltă, transprentă, elegantă prin simplitate. Mi-o amintesc pe Zaira la noi pe canapea, bună şi delicată cum e ea, în ziua aceea când a adus “vaza de casă nouă”. Vaza primită cadou la nuntă de la naşi. Cristal greu, frumos, o vază ca pe timpuri, o spăl mereu cu teamă să n-o scap, să n-o ciobesc, dar o mângâi, îmi place, are legătură cu ziua Aceea. E vaza în care voi pune florile de la El.

Pe birou mă aşteaptă cuminte cadoul de la Ale. Strâng în braţe plăcuţa pregătită de mâinile ei, la fel ca şi cutia de cafea, cu toate inimile dintre noi două şi iar îmi dau lacrimile când citesc felicitarea cu o ceaşcă de cafea. “Ceaşca de cafea e aia pe care n-apucăm noi niciodată să o bem”, scrie Ale în post-scriptum. Port în urechi inimile mici de argint, alese de Ale când şi-a luat şi ei cercei. O iubesc pe Ale, cred că în altă viaţă am fost rude şi chiar dacă o văd rar, e acolo în inima mea, prezentă tot timpul. Nu vine azi la mine şi nici eu n-am să mă duc la ea. Are de lucru. Şi dacă m-aş duce, n-ar putea sta cu mine decât cinci minute, ca de obicei. Aşa ne vedem noi, cinci minute la mine în maşină, în faţa clădirii în care lucrează. Ia jucăriile, dă-mi hăinuţele, ia asta, dă-o pe cealaltă. Te pup, pa. Pup-o pe Nora.

***

Aştept două prietene. Pentru ele am cumpărat separat de tortul meu câte o felie din acelaşi fel de tort, pentru că la Alice vând şi felii, nu doar torturi întregi. E un mod excelent de a nu tăia tortul meu fără Laur şi de a le răsfăţa totuşi pe prietenele mele cu o prăjitură minunată. Şi vin, frumoase, cu narcise, cu apă de verbină, cu ceaşca mea iubită cu codiţa spartă în ziua nunţii, ceaşca meaa-ceaşca meaaa, aş strânge-o şi pe ea în braţe, dar mă tem să n-o frâng, porţelanul e delicat.

– Să ştii că şi ceaiul şi cafeaua au alt gust când le bei din porţelan. Uite, să faci o încercare, pune cafea în ceaşcă d-asta arcopal şi pe urmă aceeaşi cafea în ceaşcă de porţelan, se schimbă cu totul.

Nana ştie subtilităţi din astea care pe mine mă încântă, e un izvor de lucruri de ţinut minte. Mă înţelege, avem aceeaşi zodie, aceeaşi meserie, răspundem cam la aceiaşi stimuli, ne împiedicăm în aceleaşi berbecii. Ştie. Nu am emoţii, când nu ştiu o întreb pe ea. Nu fac acum experimente, e timpul pentru altceva.

Acum am trei ceşti, una cu pisică, două surori gemene, dar numai una cu codiţă. Bem ceai de cătină de la Belin. 5% cătină, restul măr, hibiscus, ceai roşu african, rooibos şi alte minuni. Nici nu ştiu de ce-i spune ceai de cătină, dar e minunat. Pe la al treilea ceainic umplut, renunţăm la plicurile 5%, scot penultimul filtru de ceai în care pun trei linguriţe dintr-un alt amestec, un pic mai aspru, dar mai parfumat, cu o culoare chihlimbarie.

– Tortul ăsta nu e real, spune Liv.

Ba da, e real. Monte Bianco, ganaj de ciocolată cu vişine scufundate în alcool, totul acoperit cu frişcă. Un vis. Se termină repede. Liv zboară spre ora de vioară a lui Luca violonistul, i-a promis că va fi acolo măcar zece minute, să vadă progresele lui.

Ne mutăm în sufragerie. Lia a adormit legănată în braţe de Flori. Îi mulţumesc şi o trimit acasă mai devreme. Ce m-aş face fără Flori nu ştiu, Flori o iubeşte pe Lia, Lia o iubeşte pe Flori, suntem norocoşi să o avem şi de-aia o protejez cât pot. Irina îi arată Nanei cadoul ei pentru mine. Într-o cutie de lemn cu încrustaţii de fildeş, pe care a primit-o de la Luca Pianistul acum mulţi ani, Irina mi-a oferit … o pană de înger. Superb cadou, memorabil, uşor de pus în portofel. Dar nu m-am îndurat s-o scot din cutie, las-o, Irinucă, stă bine.

Vorbim despre Poziţia Copilului, un film pe care nu l-am văzut, dar al cărui synopsis îl ştiu. Pleacă de la mine înainte să hotărâm cum e mai bine de făcut cu copiii ăştia. Să faci totul pentru ei nu-i bine, să nu faci nimic pentru ei nu-i bine, nicicum nu-i bine. Discuţia cu Nana îmi reconfirmă mai vechi poveşti despre o conspiraţie la nivel mondial, menită să sfărâme familia, pentru că, nu-i aşa, dacă ai familia de bază, mama, tata şi copiii, cheltuielile sunt unele, dacă spargi familia în mama şi copiii şi tata cu eventual altă familie, iată, avem două rânduri de consumatori de orice şi… societatea de consum înfloreşte, nu-i aşa? Rămâne, până la urmă o chestiune de noroc. Noroc chior la loteria asta: şi când copilul va fi major, o să te mai placă? Sau va spune că i-ai distrus viaţa, tu cu plasa ta de siguranţă mereu întinsă şi cu gesturile tale permanente de ajutor, care nu fac decât să spună fără cuvinte că el, copilul nu e în stare de nimic, sau dimpotrivă, tu, cel ce te-ai spălat pe mâini şi l-ai lăsat să-şi înfigă dinţii în pragul de sus şi apoi în pragul de jos şi nici aşa n-a fost bine, că nu ţi-a păsat, nu l-ai iubit destul şi… a mai şi fost răcit când era mic. Din camera Irinei se aude un cd cu teatru radiofonic. Lia doarme. Pe facebook curg urările. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. Mulţi oameni îmi scriu frumos de ziua mea şi urările lor mă bucură. La fel pe blog. E grozav să ai acest fel de “Internet persona”. Ziua în care primesc, nu dau. Wow.

Irina vrea să-mi pieptene părul. Bine. Mă piaptănă și mă lingușește. Așa zice ea când alintă din vorbe.

– Ești cea mai bună mămică din lume.

– Mhm.

– Și gătești minunat.

– Ohooo.

– Și cea mai muncitoare.

– Ohohohohooo.

– Mămica mea, care în curând împlinește 40 de ani.

– Alo! mai sunt 3 ani până atunci.

– Ei și ce, imediat trec.

***

E soare, Zu, ţi-a ieşit, bravo! E cerul albastru şi aerul curat, chiar dacă nu mai miroase a verde crud proaspăt ud. E linişte. Trebuia să mă întâlnesc cu Laur, să mergem în oraş să îmi aleg cadoul de ziua mea. Nu mai e timp. În curând vine Ioana şi ieşim în oraş.

– Mă duc să-ţi iau flori.

– Mulţumesc. Nu-mi aduce lalele, că am la birou.

– Bine.

– Nici narcise, că am în trei glastre.

– Nici narcise.

– Nici zambile.

– Nici?Să văd ce mai rămâne.

– Du-te la florăria noastră de la Muncii, sigur au acolo flori frumoase.

– Aha. Good point.

La florăria noastră de la Muncii se găsesc trandafirii cu culori mai puţin obişnuite, cei care-mi plac, cei cu petale ale căror textură mă face să vreau să-i mângâi. Laur intră în casă cu un buchet frumos, mă-mbrăţişează, le sărută pe fete. Alunec într-o rochie, îmi pun pantofii cu toc.

– Când vin prietenele tale la tine? întreabă Irina, nerăbdătoare.

– Nu mai vine nimeni, Irina.

– Păi ce petrecere e asta?

– Nu e chiar o petrecere.

– Dar e ziua ta, trebuie să faci o petrecere.

– O să facem şi petrecere, altă dată. Acum mâncăm tort şi facem poze, sărbătorim în familie.

– Nici pe Lena şi pe Nic nu i-ai invitat?

– Sunt la spital, puiule.

– De ceeeee?

Irina e panicoasă. Foarte, foarte panicoasă.

– Ca să se facă bine, zic scurt și schimb vorba.

Lia nu vrea să stea la poze. O amuză suflatul în lumânări dar de poze nu poate fi vorba. E sâcâită și n-are chef. Irina se strâmbă și ea. O rog să-mi facă o poză cu Laur. Face vreo cinci, una singură e clară. E bună și aia. Se face șase și mai e doar o oră până vine Ioana. M-aș culca acum, cu plăcere, m-aș ascunde în dormitor și cu voluptate m-aș întinde în pat, aș trage pilota până sub bărbie și aș dorrrrrrrmiiiii.

Dar e ziua mea, Ruxandra și Anca, gașca mea din Ienăchiță Văcărescu mă așteaptă la Bellini, și de ce să nu recunosc, doar gândul că plecăm noi doi de-acasă și lăsăm fetele cu un baby-sitter ca să ieșim în oraș cu prietenii e suficient de tare să mă facă să vreau să scutur oboseala. Aș încerca totuși să o culc eu pe Lia. Mi se rupe inima la gândul că va plânge fără mine. Poate o păcălesc și reușesc să îndeplinesc eu ritualul de seară. Baia, masa, cărticelele, ținutul în brațe. O sun pe Ruxandra să-i spun că venim mai târziu. Ea mă înțelege întotdeauna.

***

Lia nu vrea să doarmă. E încă lumină, de când afară se întunecă târziu și-a împins singură ora de culcare spre nouă seara. Hellas, noi trebuie să plecăm.

– Nu știu cum faci, dar la opt jumate trebuie s-o culci. Irina se culcă la nouă.

Ieșim din casă profitând de naivitatea Liei, care uită de tot ce e în jur când se uită la Mickey. I-am pus Mickey și am șters-o.

În taxi vorbesc cu Zu. A. vrea să vină la ziua mea și nu înțelege de ce nu se poate. Pentru că ești bolnav, explică Zu, calmă, și nu vrem să se îmbolnavească și Ada. Atunci de ce nu vine ea la noi? Pentru că are o întâlnire, se duce în oraș.

Am o întâlnire, mă duc în oraș. Și totul este bine.

La Bellini servirea este execrabilă, dar pizza e bună. La fel și Sâmbureștiul. N-aș mai trece pe acolo a doua oară, am așteptat foarte, foarte, foarte mult până au adus pizza. Se pare că o întreagă echipă de fotbal își comandase pizza tot acolo și trebuia livrată întâi acea comandă. Nici o problemă, timp să pălăvrăgim. Anca muncește enorm. Mult. Cum eu n-aș putea. Ruxi e senină. Soții lor sunt ok. E o seară frumoasă, cu multe rânduri de “mai știi când…. și când…. și pe urmă…”. Râdem mult. Un sms mă informează că misiunea e îndeplinită, ambele fete dorm. Nici nu mai contează cât a durat până a adormit fiecare dintre ele.

A fost o zi frumoasă. Mulțumesc, Zu, că n-a plouat.

 

Related Posts

Share This

5 Comments

  1. Minunat ai scris. Cite putin din fiecare si orice. Daca postul asta ar fi o bucata muzicala, ar fi o simfonie. Cu final deschis:) La multi ani!

    • Cat de bine spus! …
      Am lacrimat de atatea ori, pe parcursup postului, ca nici nu mai stiu ce vroiam sa-ti scriu, in afara de: La Multi Ani frumoasa Doamna!

  2. Tare frumos ai scris… Cat despre Pozitia Copilului, la fel ziceam si eu, stiu sinopsis-ul, o sa il vad cand apuc, insa filmul te izbeste. Nu are nici o legatura cu sinopsis-ul si iesi de acolo complet bulversat, lovit acolo unde te doare mai tare. Cel putin asa a fost la mine. De-aia nici nu am fost in stare inca sa scriu despre el, desi vreau sa o fac. Si a trecut aproape o saptamana de cand l-am vazut, inca astept sa treaca tsunami-ul…

  3. Adela

    La multi ani, ce frumoasa a fost ziua ta…

css.php