Cea mai fericită zi din viaţa mea

3 Jun 2014 by

Văd zilnic pe FB fotografii cu oameni obişnuiţi din New York, surprinşi în ipostaze diverse, mereu în spaţiul public, cărora li se pune câte o întrebare din care afli ceva despre ei. Proiectul mi se pare minunat şi mă face să mă gândesc la doamna de la parcare, cea care zilnic îmbrăţişează o mulţime de copii ce ies de la şcoala Irinei. E un fel de campanie free hugs perpetuă, fără ca măcar să conştientizeze ce face. Ieri am văzut întrebarea asta pusă sub poza unui om:

Do you remember the happiest moment of your life?

Ţi-aduci aminte de cel mai fericit moment din viaţa ta?

Şi-am încercat să mă gândesc, Doamne, oare care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea?

E legat de şcoală? O fi legat de părinţii mei sau de colegii mei, de vreun iubit, de copiii mei, ceva de la muncă?

Nu ştiu, am, cred, o colecţie de momente fericite, nu pot pune degetul pe unul singur. Şi-apoi sunt abia la jumătatea vieţii, poate cel mai fericit moment încă nu s-a întâmplat în viaţa mea. Am învăţat să nu mă mai aştept la fericire ca la o stare continuă, nu eşti fericit aşa cum eşti bolnav, ştii că eşti bolnav de când observi că strănuţi în rafale şi îţi curge nasul, presimţi că urmează câteva zile în care nimic nu va fi ca de obicei, chiar îţi zici “la dracu, iar mă îmbolnăvesc” dar mai ştii şi că până la urmă se termină. Cu medicamente, în 10 zile, cu ceaiuri şi picături homepate cam în tot atât timp.

Fericirea e altfel. Nu ştii când începe, de cele mai multe ori nici nu conştientizezi că eşti fericit, nu ai un moment în care să-ţi spui: Doamne, iar mă apucă fericirea. Nu-ţi dai seama decât că într-un anume moment al vieţii tale ai fost fericit.

Când stăteam în Berceni.

Am trecut într-o zi pe lângă casa mea din Berceni şi i-am spus Irinei: uite, Irina, asta e casa în care am fost cu adevărat fericită.

De ce am spus asta, habar nu am. Era un apartament cu două camere, închiriat gol, cu o bucătărie în care maşina mea de spălat funcţiona şi pe post de blat. A fost casa în care am cumpărat prima mea masă de bucătărie dar jur că nu-mi amintesc scaunele pe care stăteam. Aveam un frigider mic, un aragaz cu trei ochiuri şi câteva vase. În sufragerie aveam o canapea uriaşă şi o bibliotecă frumoasă, făcută pe comandă. A fost casa în care mi-am cumpărat mobila de dormitor, cea pe care o folosesc şi acum. Era cald în casă, aveam pisică, împlinisem 25 de ani, lucram la radio, piaţa era vis-a-vis, toate facturile se plăteau pe o rază de 500 de m, iubeam pe cineva, dar locuiam singură. Şi aia e perioada în care mi se pare că am fost fericită. Judecând acum la rece, fericirea mea consta în lucrurile pe care le posedam. Şi asta, abia acum, spre 40 de ani, nu mi se mai pare un subiect de fericire.

Trec uneori pe lângă strada Mozart şi invariabil mi se face rău. Ştiu sigur că în acea casă am fost nefericită.

Trec pe BD. Sebastian şi zâmbesc ferestrei de la care Irina, bebeluş, privea luna. Au fost clipe fericite şi în casa asta. Dar am plâns mult, am disperat în casa asta, mi-a fost teamă, am renunţat la viaţa mea, am pornit pe drum fără de întoarcere cu Irina în braţe şi m-am întors la răul mai mic şi m-am învelit în răul mai mic şi l-am târât după mine încă o vreme şi mi-a trebuit mult curaj să mă scutur de greutate.

Trec prin Drumul Taberei şi mi-amintesc o dimineaţă devreme, la ora cinci, când Laur monta prima bicicletă a Irinei şi ea trepida de emoţie, iar eu îi îmbrăţişasem pe amândoi cu privirea şi mă bucuram de o normalitate la care nu îndrăznisem să sper, eram fericită de fericirea ei.

Merg pe aleile din parcul Circului. Da, cu siguranţă, aici, pe panta ce duce spre lac, în aprilie 2011, într-o zi pe la ora de aur, am fost cu adevărat fericită. Lia era în wrap, Irina biciclea la câţiva metri, Laur ne fotografia. Eram toţi, o familie, şi inima mică lipită de a mea bătea liniştită, tic-tic, tic-tic, ca o miniatură a pendulei din casa bunică-mii.

Intru zilnic pe uşa casei noastre din Vatra Luminoasă. Uşa pe care cu mare greutate şi cu lacrimi în ochi am închis-o într-o dimineaţă de februarie, 2012, când m-am întors la lucru, lăsând-o pe Lia mică fără mine, în braţele bonei. Mi-aduc aminte secunda aia în care am răsucit cheia şi mi-am zis: cu fiecare pas ce mă duce departe de casă, parcurg, de fapt, drumul înapoi.

Doi ani mai târziu, în spatele aceleiaşi uşi, Lia tropoteşte, de când aude cheia intrând în broască: “Mami, mami, mami. Ai venit! Ai văzut că ai venit? De ce ai plecat fără mine!”

dorMi-o amintesc pe Lia în urmă cu două luni, pierzându-şi aerul preţ de câteva secunde, inspirând adânc şi expirând cu greutate, când şi-a revăzut tatăl după o absenţă infinită pentru mintea ei mică. Mi-l amintesc luând ambele fete în braţe şi strângându-le tare la piept şi îmi dau lacrimile, pentru că, deşi era o fericire usturătoare, atunci, în secunda aia, am fost fericită.

Desigur, naşterile fetelor, cununia noastră, botezurile lor, aniversările, da, au fost frumoase şi fericite, anticipate, îndelung pregătite.

Dar întrebaţi-mă acum, în secunda asta, Ada, ţi-aminteşti cel mai fericit moment din viaţa ta?

Aleg această ultimă imagine, cu Laur îmbrăţişând fetele, pit stop în cursa infernală în care de bună voie ne-am aruncat.

Respiră, Ada, respiră, Laur, respiră Lia, respiră Irina. Trageţi aer în piept. Secundele astea vă vor ţine de cald, de frig, de dor, de sete, pentru următoarea perioadă.

Fericirea.

Ce iluzie.

Ce vânare de vânt.

Ţi-aduci aminte de cel mai fericit moment din viaţa ta?

Related Posts

Tags

Share This

5 Comments

  1. Ah, eram SIGURA cand am vazut titlul! Am avut si eu acum un moment cand a venit el acasa si pe mine m-a apucat plansul. Omul a zis sa stau linistita ca a venit si i-am zis ca de aia plang, de fericire ca a venit. A fost o fericire atat de coplesitoare ca m-a pocnit plansul.

  2. Asta cu plansul de fericire mi-o aduc aminte intr-un singur episod, legata de EL, bucata din inima mea, cand l-am revazut dupa cateva luni, data pret de cateva zile, in timp ce lucra in alta tara. Respiro ca suntem impreuna, tristete ca nu era nici macar jumatatea perioadei cat aveam sa fim departe.

    Si mi-o amintesc pe mama, plangand la nunta mea, si mi s-a parut asa ciudat … 🙂 Dar am mai crescut de atunci si am inceput sa mai inteleg chestii din viata 🙂

    Altfel … de vreo 10 ani mi se tot umple inima, de parca se sparge, destul de des. Se si strange foarte des dar parca mai des tropaie de bine 🙂

    Cred ca fericirea este un cumul de simtaminte dar si de posesiuni. Ideal ar fi sa fie doar de simtaminte, si personal incerc sa ma educ in sensul acesta, dar viata inseamna si posesiuni, si “realizari”, n-ai cum sa le dai deoparte.

    Deci raspunsul, pe scurt, ar fi … acum, constant 😀

  3. Flori

    Cand? 🙂 E greu de categorisit. E in fiecare zi in care ma trezesc cu soarele in ochi si barbatul alaturi, cand ma cauta prin somn si zambeste cand ma gaseste (desi habar nu are ca face asta), e un zambet cald si mare cat soarele de afara.
    A fost in ziua in care la starea civila (desi stiam exact ce se va intampla) m-a intrebat doamna aia draguta “de bunavoie si nesilita de nimeni …” si mi-am dat seama ca nu o sa mai fim “eu si cu tine”, o sa fim “noi doi” altfel de cum am fost pana atunci si mi-au dat lacrimile.
    A fost in ziua de acum multi ani in care am vazut-o pe sora mea prima data si mi-am dat seama ca orice s-ar intampla nu o sa mai fiu niciodata singura pe lume si un val de iubire neconditionata m-a inundat instant.
    Cam atat, pana acum 🙂

  4. Anonim

    frumos scris articolul!

Trackbacks/Pingbacks

  1. Și-a dorit o valiză | In joaca - […] aici e o poza de la ziua ei de […]
css.php