Comfortably Numb

29 Aug 2013 by

comfortably numb

Nu vă pot spune prea multe despre concertul de aseară, pentru că eu sunt o persoană mică de statură și am stat într-o mare de oameni mult mai înalți decât mine. N-am văzut mare lucru, dar am auzit tot. Chiar mai mult decât mi-aș fi dorit. De exemplu, pe tipul care a cântat literă cu literă tot albumul lui Waters aș fi preferat să nu-l aud. Chiar m-am întors spre el la un moment dat (Waters tocmai își lua adio de la lumea crudă) și l-am șșșșîșîit, cum faci cu un copil enervant. Mai lasă-l și pe el să cânte, i-am spus. Și-a înghițit vorbele exact ca un copil. Da, mamele au puterea asta să reducă la tăcere chiar și bărbații adulți și Roger tot de asta se plângea.  

A fost însă un spectacol grandios, îmi pare sincer rău că nu am stat sus pe deal sau chiar pe un scaun, aș fi gustat cu totul altfel seara asta. Laur, care e mai înalt, a văzut tot. Dar nu vrea să vă povestească nimic, zice că nu se pricepe. Eu l-am rugat. El a ridicat din umeri.  Îl înțeleg. Nici nu prea ai ce povesti de fapt. A fost frumos, s-a auzit extraordinar de bine, mai bine decât orice alt concert am trăit eu live, chiar mai bine decât Mark Knopfler în Cardiff, și mai bine decât Moody Blues în Toronto. Sunetul era perfect. Și artificiile mi-au plăcut. Și faptul că domnul Waters e ușor mucalit, spune chestii cu subînțeles, a făcut eforturi să vorbească românește, bravo lui, am apreciat. 

Nu știu cât de actuală mai e povestea pe care o spune concertul. Eu am simțit-o ușor depășită și n-am putut depăși senzația că, de fapt, totul pleacă de la o relație defectuoasă cu Mama. Oh boy, dr. G s-ar fi distrat pe cinste cu toți băieții din trupă. Singura piesă la care audiența a participat cu adevărat a fost Comfortably Numb. Nu știu în ce măsură se cunoaște istoria piesei, despre ce vorbește ea și care e scopul, dar românii e clar că se simt comfortably numb toți. 

Și abia asta MĂ ÎNFURIE.

Mă gândesc că dacă un ONG ar avea puterea să organizeze un show la care să taie bilete de minim 180 de lei, maxim 800, poate ar aduna iar 50.000 de oameni în fața Parlamentului. E greu până îi aduni, că pe urmă sunt cuminți, strigă tot ce vrei tu, cântă, dau din picioare, aplaudă.  Și atunci, oamenii care priveau manifestarea de la balcoanele Casei Poporului poate n-ar mai fi la fel de relaxați. Dar asta e greu de presupus ca s-ar întâmpla vreodată, nu ne adunăm așa de mulți decât dacă ne promite cineva dulciurele. Dulciurelele astea musai trebuie să aibă legătură cu tinerețile noastre, cu visele sfărâmate, cu copilăria nefericită, cu traumele din școală, cu pierderea cuiva drag într-un război de acum 70 de ani, sau cu Rapidulețul. 

N-aveți dulciurele? Eh. Se taie pensiile și indemnizațiile? Asta e. Se scumpește pâinea? Lasă. Crește prețul la gaze de cinci ori? Nu-i bai, mai punem o păturică. 

Cam atât. 

Mesajul meu după concertul ăsta e că zidurile sunt doar un pretext ca să rămâi comfortably numb. Căci, nu e așa, poate trece. 

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. Exact asa simt si eu ca sunt majoritatea celor din jur…amortiti in mod confortabil. Cand am spus prima data ca noi vrem sa plecam de aici ca sa dam copilului nostru ceva mai bun mi s-a spus ca de ce, ce nu poti sa muncesti si aici si sa ai asa…cam ce iti trebuie? HA!

  2. Adela

    totul e un pretext in ultimul timp, totul trece din pacate, si in fiecare zi zidul creste…

  3. Postarea de ieri am simtit-o prin toti porii, chiar daca eu n-am ascultat decat putin Pink Flozd, intr-o vara, cand am fost nevoita sa fac niste poze tip buletin, iar domnul fotograf al orasului (singurul pe-atunci), mi-a dat niste casete, printre care si una cu PF.
    M-am revoltat, pacat ca doar in sinea-mi si cu cateva vorbe pe Fb… Nu cred ca se vor strange 50.000 de oameni, nu… sau poate sunt eu prea pesimista…

css.php