Cum am înscris-o pe Lia la grădi

4 Feb 2015 by

La sfârșitul lui decembrie am primit un chestionar prin care școala la care merge Irina voia să afle câți copii se vor înscrie la grădiniță pentru septembrie 2015. L-am completat pe loc și l-am depus la secretariat. Apoi, Irina a mai adus unul identic acasă, ca să fie sigură că nu cumva ratăm înscrierea. La începutul anului, imediat după vacanță, tot prin intermediul Irinei am primit și formularele. Vreo patru rânduri de foi, cu lista de acte necesare (certificat de naștere pentru copil, act cu poză și adresă pentru părinți și lista de vaccinuri obligatorii) și  întrebări amănunțite despre noi și despre Lia. Când am venit, dacă mai sunt copii din familia noastră înscriși la școală, când a vorbit Lia pentru prima oară, când a început să lege cuvintele, dacă avem vreo temere în privința dezvoltării limbajului, ce alergii are, ce mai, firele despicate în 14, a stat Laur vreo oră să completeze toate rubricile.

Înscrierile efective au început luni. Cum a fost furtună de zăpadă și inspectoratul a decis să închidă școlile, am amânat pentru ieri dimineață. La ora 9 fără un sfert o lăsam pe Irina și ne gândeam dacă să stăm în mașină sau să mergem în holul școlii, să așteptăm acolo să se facă fix. Mrs. Marks, directoarea școlii, era la intrarea principală, toată un zâmbet, aștepta microbuzul care îi aduce pe copiii cu dizabilități și pe cei ce locuiesc la mai mult de 1 km de școală. Când ne-a văzut, ne-a invitat să intrăm în școală, asta după ce a schimbat câteva cuvinte cu Lia.

– Gata, vii și tu la școală? Ne bucurăm, abia te așteptăm, ai să vezi că o să-ți placă, e frumos, e și Irina aici, va fi bine!

Și alte amabilități. Am intrat, pregătiți să așteptăm să se facă ora la care oficial începeau înscrierile. Nu mai era nimeni în afară de noi, nu era coadă, nu erau liste neoficiale și nici bonuri de ordine. Secretara și încă o doamnă ne-au invitat să luăm loc la masă, deși mai erau zece minute până la ora 9. Au vrut să ne dea încă un rând de formulare, dar când au văzut că veniserăm cu ele gata completate, au zâmbit și au început să verifice actele. La un moment dat, s-au ridicat amândouă în picioare și n-au mai scos nici un cuvânt. Mi-a luat cam 15 secunde să îmi dau seama că puseseră imnul Canadei și obiceiul este să te ridici și să stai să asculți, până se termină. Am încercat să o țin pe Lia liniștită cât s-a auzit imnul. N-a certat-o nimeni că a vorbit în timpul ăsta. După ce au comparat copiile actelor cu originalele, ne-au înmânat un dosar cu informații despre grădiniță și ne-au mulțumit că am înscris copilul la ei.

Nu cred că a durat mai mult de cinci minute, cu tot cu imn.

Fără șpagă. Fără flori și atenții. Fără stress. Fără coadă. Fără umiliri inutile. Cu zâmbet, cu voie bună și cu înțelegere pentru copilul care nu pricepea chiar tot ce i se spunea în limba engleză.

Am citit azi câteva articole scrise de o persoană prolifică, o persoană care a investit mult timp și multă energie în a denigra țara asta în care ne aflăm. Mi s-a făcut rău, la propriu, citind ce realitate îngrozitoare creionează, e drept, cu citate din ziare locale. Știu că sunt foarte nouă aici. Știu că, din fericire, trăiesc într-o bulă de confort și înțelegere, pe care i-o datorez soțului meu. Știu că realitatea mea e mult îmbunătățită de felul în care eu privesc viața. Și mai știu și că, deocamdată, privind prin prisma părintelui ce a trecut prin sistemul sanitar și educațional din România, nu am de ce să mă plâng de viața mea.

Nu, Canada nu e Raiul. Nici nu am avut această iluzie. Dar Canada e o țară ordonată și civilizată, în care, în special oamenii mai mici sunt tratați cu un respect și o atenție de care, din păcate, în țara mea nu se vor bucura prea curând.

Desigur, am privilegiul de a fi măritată cu un om care are o slujbă stabilă. Nu am nevoie de wellfare, nu beneficiez de bani de la stat, am depus dosarul pentru alocația copiilor și aștept să se împlinească termenul până la care trebuie să mi se dea un răspuns, într-un fel sau altul.

Îmi plac casele de lemn și încă nu am o problemă cu faptul că e iarnă și (culmea) ninge și bate vântul. Străzile sunt curățate la timp, de când suntem aici nu a existat pană de curent sau de căldură, apa caldă nu e o problemă, pereții noștri nu mucegăiesc, ferestrele se închid cum trebuie, mâncarea pe care le-o pun copiilor pe masă e de bună calitate și educația pe care o primesc aici la play school și la școală, chiar dacă nu le va asigura intrarea la facultate fără examen, nu le stresează, nu le strivește, nu le creează panici, frici și obsesii.

Nu știu ce va fi mai încolo, probabil mă voi dezîncânta. Nu m-am lovit de sistemul medical, am găsit o doamnă doctor din Banat care ne-a tratat foarte frumos, de la început. Le-a vorbit copiilor în românește și asta, cel puțin pentru Lia, care are nevoie să poată discuta despre de ce o doare burtica, e foarte important. Nu am cerut trimitere la specialiști, slavă Domnului, nu a fost nevoie. Înainte să îmi primesc cardul de sănătate, dacă am avut nevoie de ecografie, am fost și am plătit cât mi-au cerut, atât am dat, bună ziua și la revedere. După ce am primit cardul OHIP, medicul de familie m-a trimis la analize pentru tiroidă. Analizele au fost gratuite. Medicamentele cumpărate până acum au fost compensate.

 

Ca să pot deveni voluntar la școlile fetelor și ca să pot fi suplinitor la școala românească am avut nevoie de cazier. L-am obținut pe loc, după o așteptare de 15 minute. Ba, pentru că nu scriseseră corect numele la una din rubrici, am cerut să fie corectat și corectura a fost făcută în mai puțin de cinci minute.

Nu am de ce să mă plâng, eu, personal, de felul în care am fost primită și tratată în țara asta. De la ofițerul de la imigrări care m-a întâmpinat când am aterizat în Canada și mi-a oferit apă și m-a invitat să stau jos, să îmi trag sufletul, să o iau ușor, să mă adun, până la doamna care mi-a deschis conturile la bancă, la poștaș, omul de serviciu și superintendentul complexului în care locuim, toți băștinașii (indiferent de naționalitatea lor) m-au tratat omenește, corect și cu respect.

Singura mea dezamăgire a venit din partea unei doamne ce lucrează la o cooperativă de prestări servicii, care a preferat să ne ignore pe mine și pe Lia, deși știam că e româncă, deși ne auzise vorbind românește. Desigur, ea nu știa că eu știu. Nu-i nimic. Ne-am descurcat la fel de bine cu colega ei, jamaicană.

Ce vreau să spun e:

Nu regret pasul pe care l-am făcut. Nu sfătuiesc pe nimeni să mă ia de exemplu. Povestesc despre lucrurile bune care ni se întâmplă și pentru că aș vrea să existe o contragreutate la tonele de mizerie ce se scurg pe internet.

Pentru viitor, vă rog nu îmi mai lăsați linkuri către site-uri în care părinții sunt numiți “puitori” iar copiii, “boraci”. Este o insultă pe care nu o accept. După cum nu accept să îmi vorbesc de rău țara în care m-am născut sau să vomit pe cea care m-a primit pentru că eu am rugat-o să mă primească.

Related Posts

Tags

Share This

12 Comments

  1. Daniela

    Draga Ada,
    Desi nu comentez, va citesc blogul si imi da o stare de bine. Aseara am citit si eu putin pe blogul mai sus amintit si nu am putut sa citesc mai mult de cateva randuri. Atata ura rar am vazut la cineva.

    Mult succes si bafta pe drumul pe care l-ati ales!

    • Ada

      Ma bucur din tot sufletul ca iti dau o stare de bine. Multumesc:)

  2. Sper ca bula ta de confort sa capete un diametru din ce in ce mai mare!
    Vorba e ca orice padure are uscaturi, asta nu inseamna ca nu poti sa te bucuri foarte tare de padure, lasa “uscaturile”, ele oricum dispar (sau se transforma in ceva mai bun!) 🙂
    Tinem pumnii stransi pentru Lioara! 🙂

  3. Stefania

    Am tot vrut sa comentez la diverse articole…astazi o fac. Blogul tau imi face f bine, ma ajuta sa ma linistesc la creier, sa vad ca sunt si alti oameni care trec prin lucruri prin care trec si eu. Te-am descoperit de multisor, am uitat o perioada de blog, dar acum, cand am cautat informatii despre viata in afara, despre experientele altora pentru a imi face o idee daca sunt sau nu in stare sa fac fata provocarii..acum ma bucur ca te-am regasit. Si ca esti decenta…si ca scri frumos.

    Merci!

    • Ada

      E greu, Stefania, e greu in cele mai putin banuite moduri. Dar nu e imposibil si daca ai un scop bun, gasesti si resurse.

  4. Cat ma bucur sa aud si povesti, intamplari placute, despre oameni care au reusit sa isi gaseasca un loc al lor (indiferent de tara); vrei nu vrei, sunt sigura ca unora dintre noi ne dai niste impulsuri 😛

    • Ada

      Alexa, sunt departe de a-mi fi gasit locul. Sunt la locul meu la noi acasa. Ies destul de rar. Dar sunt optimista:)

  5. De curand una dintre persoanele sponsorizate ( bunica) incerca sa imi explice ( eu lucrez in partea medical-medicina de familie ) cat de repede va rezolva ea in Romania un RMN si nu va astepta ca aici 2 luni ( RMN/MRI absolut fara justificare medicala reala! ) … replica era ” dau o spaga si il fac imediat . I-am raspuns si asta sa o tina minte toti romanii : Sistemul medical nu are resurse nelimitate . Daca pe dumneata te “baga in fata” pentru spaga , un altul amarat si fara bani , care probabil chiar are nevoie de RMN va fi dat la o parte . Daca asta e normalitate atunci refuz sa traiesc in normalitatea romaneasca ! Prefer sa astept decat sa stiu ca daca nu am banii de spaga nu contez …
    Problema cama asa se pune … plus atitudinea ca pacientul “stie el mai bine”ce investigatii vrea … vin cu lista la consultatii …. vreau un MRI , U/S , analiza asta si asta …. 🙁

    • Ada

      Inteleg ca RMN-urile sunt foarte la moda. Eu nu am facut niciunul in viata mea, ar trebui sa ma ingrijorez? Sunt recunoscatoare ca suntem sanatosi eu si ai mei si sper sa nu ajung vreodata sa ii dau dreptate doamnei aceleia. Cine stie prin ce tragedii o fi trecut si ce duce in spate… Cine sunt eu sa judec?

      • Te referi la Tzipi ? E doar un personaj pe care daca ai curiozitatea il poti explora si diagnostica ( literar vorbind 😀 ) citindu-i blogul inca de la inceputuri … e interesant

        • Ada

          Nu cred ca pot. Sunt fericita ca internetul e suficient de mare cat sa nu ne intersectam des.

css.php