Cum e școala în Canada

9 Feb 2015 by

M-am tot gândit și m-am tot sucit dacă mai e cazul să scriu pe tema asta, până la urmă suntem prea noi și în acest sistem ca să avem păreri. Azi am citit acest editorial și mi-am zis că până la urmă poate e important să existe și termen de comparație.

Irina nu are manuale pe care să le care în ghiozdan. De cele mai multe ori pleacă de acasă cu penarul, cutia cu mâncare și trei – patru cărți românești din care citește în pauze, spre disperarea domnului Eddy care ar vrea mai degrabă să o vadă ieșind la aer, cu copiii. Câteodată o mai supăr, că-i scot cărțile din ghiozdan și ea se necăjește că nu mai are ce citi când le zice domnul Eddy să citească în clasă. I-am recomandat să-și ia cărți de la bibliotecă, în engleză. A mârâit, a scheunat, până la urmă a descoperit seria de cărți cu bandă desenată foarte la modă aici între copiii de vârsta ei, Amulet. O porcărie, dacă mă întrebați pe mine, dar e mai bine să nu mă întrebați, mi-e clar că nu mă mai potrivesc cu epoca în materie de gusturi literare.

N-avem orar. Primim o dată pe lună un calendar cu evenimentele școlii. Nici teme nu are foarte des. Nici caiete. Are dosare pentru materiile principale. Engleză, Franceză, Științe, Social Studies (să mă iertați că n-am idee cum li s-ar spune în românește) și Matematică. Din când în când are de făcut proiecte. Pentru fiecare proiect i se dă o perioadă de vreo două săptămâni în care trebuie să se documenteze pe tema dată din bibliografia sugerată – dar neoferită pe tavă – are de mers la bibliotecă pentru a găsi informațiile sau le căutăm împreună pe net. Părintele semnează că știe când e data limită până la care trebuie terminat proiectul. Până acum am avut 4 proiecte mari: cel în care se prezenta pe sine, unul despre extracția petrolului, unul despre lup și habitatul său și ultimul, la care a voluntariat, a fost un soi de dioramă care acum e în vitrina școlii. Nu era pentru copiii de-a patra, ci pentru cei de-a cincea, dar a interesat-o și a cerut să i se dea și ei de făcut. A mai avut de compus, la muzică, versuri amuzante pe acorduri de Mozart, la alegere  și recent școala ne-a informat că semestrul ăsta vor studia cântatul la block flutte (aici i se spune recorder) și ar fi minunat dacă am investi 5 dolari în instrument, pentru că studiile arată că elevii au o performanță mai bună dacă repetă și acasă.

Am investit cei cinci dolari și bine am făcut, că la muzică stă cel mai prost, a luat C+, ceea ce înseamnă că nu prea pricepe ea ce se așteaptă doamna de muzică să facă. Desigur, la muzică ei studiază viața lui Beethoven, în engleză, ceea ce e relativ dificil de urmărit.

Săptămâna trecută, în ziua în care am înscris-o pe Lia la grădi, Irina a cerut voie să se înscrie și ea la cor și în două echipe: cea de kimble și cea de quidditch.  Nu mă întrebați ce-s astea, ceva sporturi cu mingea, nici nu-s sigură că așa se scrie denumirea lor. A fost acceptată în aceeași zi.

Tot săptămâna trecută am primit și report card-ul. Asta înseamnă un soi de fișă de evaluare a activității elevului, cu multe, foarte multe detalii despre tot ce a făcut din noiembrie până în februarie. Sunt despicate în 14 fiecare aspect, proiect, pas ce mai rămâne făcut. Evaluarea începe mereu cu lucrurile pozitive și se încheie cu “Irina is urged to…” acolo unde e mai groasă. Pe scurt, Irinei i se recomandă destul de apăsat să înceapă să-și ia notițe, să citească atent cerințele și să lase cartea de povești mai iute din mână, când spune domnul Eddy, nu de alta, dar ea e văzută ca un exemplu de unii copii din clasă și trebuie să se ridice la înălțimea acestui statut. Ar mai trebui să exerseze și rotunjirea prețurilor, a fost o temă la care a zbârcit-o.

Vă reamintesc, Irina e un copil care în octombrie a intrat în sala de clasă în muțenie totală și care a vrut să fugă de la școală, că i se făcuse dor de mama.

O ajutăm copios la proiecte, mare parte din calificativele ei bune au fost obținute prin munca întregii familii finalizată cu dictare literă cu literă, dar prezentarea argumentată în fața clasei i-a aparținut. Aplicarea cunoștințelor post-predare proiect e meritul ei. Notele ei sunt de B, B+, A-. Singurul C+ e la muzică și mi s-a explicat că aici trebuie să fie copilul geniu să aibă A la muzică sau la arte. Pentru conduită are calificative de Good și Excellent, acestea acordându-se pentru felul în care ascultă, răspunde și se comportă cu colegii. Sunt sigură că profesorii Irinei sunt foarte îngăduitori cu ea, poate un pic cam prea înțelegători și indulgenți. Dar sunt fericită că nu mai am de făcut teme cu Irina. Că nu ne mai petrecem zilele amărându-ne cu probleme din culegeri și caiete suplimentare. Că are manualele de a patra de acasă pe care le deschide dacă vrea, anul ăsta n-am obligat-o să lucreze dacă n-a vrut.

De la mame de copii mai mari ce au făcut școala aici în Canada, înțeleg că aparentul dolce far niente se cam termină la gimnaziu, pentru ca apoi, la liceu, să mai rămână doar cei cu adevărat hotărâți să facă școală. Mi se spune că e o prăpastie uriașă între ritmul de lucru din clasele primare și gimnaziale și cel din liceu. Despre facultate e prea devreme să vorbim.

Mamele românce sunt cam nemulțumite de școala din Canada, care nu seamănă deloc cu școala românească și pare să nu îi învețe nimic. Prin nimic înțelegându-se matematica predată în România. Unul dintre argumentele ce mi se par valide e că atunci când ai noștri ajung să concureze pentru locuri în școli bune, dau nas în nas cu indienii și chinezii, despre care se știe că mănâncă științe exacte pe pâine, dimineață, la prânz și seara. Apoi se lovesc de ei pe piața muncii și de fapt aici e marea disperare. N-am să intru în politica de imigrare, care scade nivelul de salarizare general, pentru că aduce valuri de asiatici considerați mână de lucru ieftină de către actualul prim-ministru. E o discuție prea complicată și noi vorbim aici despre școli. Ce pot să spun e că imigranții asiatici își mână într-adevăr copiii în programe suplimentare, plătite cu bani frumoși, gen Kumon sau Spirit of Math, unde copiii fac matematică aparent distractivă. Mai există și programe pentru gifted kids, despre care încă nu am suficiente informații, deci nu mă pronunț.

Ca o concluzie:

Nu se duce țopăind într-un picior la școală. Nici vorbă. Câteodată ar vrea să stea acasă să citească. Dar la școală se întâmplă mereu chestii. Și când munca ei este apreciată, se simte bine. Acum îi e mult mai bine în pielea ei, pentru că pricepe cam tot ce se spune la școală și e capabilă să converseze. Și-apoi școala e cu pizza și walmart at play tot joia și cu sala de muzică unde-s multe instrumente și cu orele de sport și cu ski și patinoar și…

Și bine că am ieșit din cercul vicios…

Nu vreau să spun că toți profesorii din România sunt niște ticăloși. Departe de mine gândul ăsta. Nu vreau să spun că nu sunt importanți. Unii din cei mai importanți oameni din viața mea mi-au fost profesori. Sunt oameni în fața cărora mă plec, cu umilință și modestie, de câte ori am ocazia. Spun doar că Doamna portretizată în articolul de pe contributors există, e o specie apărută post 1989, care nu face cinste breslei sale.

Nu spun că trebuie să plecăm toți din România, nu spun că sistemul nu poate fi învins, spun că eu nu am putut să mă lupt cu acel sistem și am preferat să îmi iau jucăriile și să plec. Spun că acel sistem mă face să apreciez foarte tare școala din Canada, în care copilul e un scop, nu un mijloc, până la proba contrarie.

Există tot felul de teorii ale conspirației și aici. Că guvernul n-are nevoie de oameni prea deștepți, că n-ai nevoie de multă carte ca să împachetezi hamburgeri la mecdo sau să faci cafea la tim hortons, că oricum, la nivel mondial vor să ne omoare pe toți.

Până să ne omoare pe toți, Irina e bine la școală, așa tâmpitoare cum poate părea din afară și șansele ei de a rămâne cu ceva din ce a învățat sunt mari, fie că e vorba despre rotunjirea prețurilor la piață, descifratul unei hărți și al unor grafice sau un mai mare respect față de habitatul lupilor, pe care i-a studiat pentru că a citit Colț Alb, pentru că am insistat eu să citească.

Și asta e ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

Related Posts

Tags

Share This

9 Comments

  1. oaki

    Wow, nu pot sa imi imaginez cat de tare e sa faci quidditch la varsta la care citesti cartile!!!

  2. silvana

    E si bine e si rau. Faptul ca toate apele se despart la liceu favorizeaza o anumita clasa si ii lasa in urma (cam fara speranta) pe cei multi. Am cunoscut rezultate bune ale sistemului nord american dar si lume cam left behind. Observ in Romania o isterie a parintilor de copii cu multe teme. Ok. Pe de alta parte, cunosc copii romani rezultati din asemenea teme care intra in sisteme occidentale de invatamint si rup tot. Pina la urma e o alegere.

  3. Adica-i fix opusul la ce se intampla in Grecia, unde sunt eu acum. Aici inregimentarea incepe de la gradinita: lectii, program, free play cat mai putin inspre deloc. O gradinita de succes are un program ce pe mine una m-a obosit doar citindu-l. Imi dau seama bietii copiii cum se simt. Propozitia aducatoare de frici si tremurici e – La anul incepe scoala! urmata de – Gata cu distractia!
    Primele doua clase, treaca mearga, tot incarcate-s cu lectii si alte cele dar de prin clasa a 4-a, a 5a e sinistru. Toti merg dupa amiaza la after school (private) ca doar la scoala oricum nu se invata nimic. Asa ca un copil de 10-12 ani are un program horror. O zi intreaga de lectii, citit, invatat. Nici nu-i de mirare ca-s plictisiti si tristi. Mie una mi-e groaza de momentul in care baietelul meu va intra in sistem…

  4. Plus-minus si noi suntem tot cam acolo. Adica ai mei au teme, dar nu sunt cocosati de ele, dimpotriva. Dar amandoi sar ca vulturii pe ele sa le faca, le place si face parte din timpul meu cu ei, ei cocotati la masa din bucatarie amandoi (da, si Emmy are teme in SK) cu mine povestind si alunecand in diverse tangente date de intrebarile pe care le au in timp ce scriu pe acolo. Nu-i ajut la teme dar supervizez, imi place sa stiu directia in care se indreapta. Robbie a inceput sa aiba tot mai multe assignment-uri in plus in Google Chrome, au bagat pentru prima data la clasa a doua experimental sa vada cum se descurca copiii si Robbie e atat de entuziasmat ca trebuie sa-i tai elanul uneori sa citeasca tot enuntul si sa se asigure ca face munca cat poate mai buna, nu ca doar apasa pe “submit assignment” si gata, el e cam “trigger-happy”, haha 🙂
    Ce imi place la nebunie e ca au in continuare de citit o carte pe zi, si una mai sanatoasa pe saptamana (Emmy are doar 4 in loc de cele 6 pe care le are Robbie) si ca au de scris si povestit despre ele, mie mi se pare ca se dezvolta parti din creier care altfel nu se activeaza la invatarea mecanica. Robbie mi-a povestit cum se “joaca” in clasa, cand Mr. D. ii imparte in grupa de “dictionary” si grupa de “thesaurus” si le arunca un cuvant la nimereala, cei din “dictionary” trebuie sa-i gaseasca sensul si sa-l foloseasca in propozitii, cei din “thesaurus” trebuie sa gaseasca sinonime si sa explice. Mi se pare joc, toti sunt fericiti, dar raman cu lucruri valoroase din asta. Am si eu mame romance care sunt nemultumite de sistemul scolar, se plang ca “al lor e primul in clasa dar toata ziua se joaca la scoala” in loc sa incerce sa inteleaga de fapt ce inseamna asta. Inseamna ca nu pleaca din start cu blazarea fata de scoala si invatat a copiilor prietenilor mei din Romania, aripile le raman intacte. Eu sunt convinsa ca cei care vor, continua si fac fata oricarui sistem, iar cei care nu vor, oricum nu era meant to be, nu? Si imi place ca invata multe lucruri practice, si invata mult prin descoperire (chiar si chestii importante, cum ar fi inmultiri si impartiri, hahaha), sansele sa le ramana informatia in cap sunt imense fata de invatatura mecanica pe care o stim noi. Pareri si pareri, normal… mie una deocamdata imi place la nebunie scoala aici, cand ajung acasa si ii intreb pe copii cum a fost imi spun amandoi in cor “awesome mom!!!” asa ca sunt linistita. Daca inteleg ce lucreaza in clasa (si inteleg, pe bune, amandoi ard de nerabdare sa-mi povesteasca) si mersul la scoala e in continuare o aventura frumoasa, eu una sunt fericita.
    Apropo, am citit azi un articol interesant, poate iti arunci un ochi: http://www.huffingtonpost.com/scott-dannemiller/the-one-question-every-parent-should-quit-asking_b_6182248.html
    Va pup!

  5. “quidditch” e jocul ala cu maturile cum spune wikipedia? am cautat rpd, ca in veci n-am auzit de asa ceva :))

    • Ada

      mmmmm sigur nu zboara pe maturi presupun ca e ceva cu bete si bile… habar nu am.

    • Ramona

      da, suna a Vâjthaţ din Harry Potter, minus măturile, cred! Deşi Irina poate primi la anul scrisoarea oficială de la Hogwarts, când va face 11 ani! Ce tare ar fi! :)))

      • Ada

        ahahahah chiar….

      • Ada

        Tocmai am completat scrisoarea oficiala de la Hogwarts pentru aniversarea ei de 11 ani. Merci de idee, Ramona!

css.php