Cum îmi aleg bătăliile

9 Jul 2013 by

M-am tot învârtit în jurul cozii, gândindu-mă dacă are sens sau nu să scriu pe tema asta, în fond, fiecare face cum îl taie capul şi-şi alege bătăliile cu care se identifică mai bine. Dar recent am fost întrebată cum ştiu care caz e real şi care e escrocherie, de ce nu mă implic în cutare cauză sau alta. De aceea, poate e util acest demers, totuşi. Să vedem. 

Am învăţat pe pielea mea că există tot felul de poveşti triste, dar că nu toate sunt adevărate. N-am să uit niciodată cum, pe când Irina avea doar câteva luni, am strâns o sumă impresionantă de bani pentru a achita datoriile la întreţinere ale unei familii cu patru copii, a căror mamă suferea de oftică (ok, sunt rea, avea pneumonie şi fusese trimisă la sanatoriu) iar tatăl lucra doar noaptea, pentru că nu avea cu cine lăsa copiii ziua. Erau pe punctul de a fi evacuaţi, apartamentul avea să le fie executat silit, era iarnă şi frig şi nu mă gândeam decât ce oameni răi ne înconjoară şi ce greu trebuie să le fie bieţilor părinţi. 30 de milioane de lei vechi era suma datorată la întreţinere, enorm, enorm, vă spun, comunitatea din care făceam parte s-a mişcat admirabil, s-au strâns banii în timp record şi ne-am dus o delegaţie întreagă cu mai multe cutii cu fructe şi alimente greu perisabile, jucării şi hăinuţe pentru cei patru copii. Li s-a donat chiar şi un computer cu imprimantă în ideea că mama, când avea să se întoarcă de la sanatoriu, poate încerca sa facă un pic de contabilitate primară, ca să câştige un ban să-şi hrănească familia. 

Apoi am aflat că familia din asta trăia, sub identităţi diferite, din câteva postări meşteşugite pe forumurile de părinţi, uşor impresionabili şi largi la pungă, deşi era vremea CIC-ului cu 600 de lei pe lună. Soţul meu mi-a spus atunci zâmbind: Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită.

A fost un şoc.  N-am uitat.  

Al doilea şoc l-am avut atunci când am pus umărul la o campanie pentru salvarea unei fetiţe abandonate la naştere în spital, cu grave malformaţii la inimă, ce trebuia operată de urgenţă în Germania, ca să nu se prăpădească. Fetiţa a fost luată în plasament de o doamnă ce mai avea un copil şi toată familia s-a mutat în Germania pentru operaţia fetiţei. Nu insist cu detalii, cert este că în timp s-a dovedit că pruncul ăla a fost o bună sursă de venit. Nu ştiu dacă mai trăieşte sau a murit. 

Au fost şi câteva poveşti de succes, mi-aduc aminte că un an întreg am avut o emisiune de o oră cu poveşti de supravieţuire, îi căutam pe cei ce depăşiseră primul hop şi mai aveau nevoie doar de puţin ca să ajungă la liman. Luam interviurile în direct şi plângeam, acum când mă gândesc mi se pare penibil, nu pot asculta emisiunile alea în care eu, moderatorul, aveam vocea frântă de emoţie şi de lacrimi. Poveştile rudelor acestor copii erau luminoase dar lumina aia provenea dintr-un întuneric foarte dens, foarte greu de dus, pentru că, surprinzător, deşi sunt mulţi oameni buni, care ajută, mai mulţi sunt cei ce nu numai că nu ajută, ci fac rău. Nici nu le mai ştiu numele copiilor, cu câteva mici excepţii. Mihăiţă, Sabina, Alex, Sebi, Alexia… Atrezie de căi biliare, cancer hepatic, retinopatie severă, paralizie spastică… Nu, nu le mai ştiu în amănunt, am ales să nu mă mai gândesc la ele. Despre un singur copil am noutăţi şi asta pentru că îi văd pozele pe Facebook. Mă bucur că am putut ajuta şi am făcut-o în multe feluri. Donând jucăriile Irinei, organizând bazaruri la care vindeam plăcinte cu mere, strângând jucării şi haine, am făcut-o pentru că aşa mi-a spus mie conştiinţa, dacă poţi ajuta, ajută, dacă nu, măcar nu încurca. 

Apoi m-au năpădit propriile mele probleme, au început semnalele că nu mereu poveştile sunt pe bune, şi în plus într-o zi s-a întâmplat ceva, ceva despre care mi-e greu să povestesc, dar poate fi rezumat în celebra zicere “nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”. 

Atunci mi-am spus că a greşi o dată e omeneşte, a repeta greşeala arată ceva lentoare a minţii, a treia oară însă nu mai e permis să comiţi aceeaşi eroare. Am hotărât să stau deoparte de genul ăsta de acţiuni. Da, am scris în continuare despre colecte de jucării şi haine pentru sărbători sau punctual despre tragedii cum au fost cea de la Valea Plopului, ori am făcut campanie oficială pentru Inima Copiilor şi pentru alte organizaţii. N-am refuzat ajutorul nimănui dintre cei ce m-au contactat personal, dar am cerut amănunte multe înainte să deschid gura pe un subiect sau altul. Cine sunt părinţii, cine îi cunoaşte personal, se verifică povestea lor? Au acte? Am încercat să văd personal copiii şi am donat de fiecare dată cât sau ce am putut dona. Pe principiul: dacă au ajuns la mine înseamnă că aşa trebuia să se întâmple. 

N-am mai purtat cruciade, n-am mai fluturat steaguri, n-am mai agitat apele şi spiritele din mai multe cauze. Una se numeşte burn-out, o senzaţie pe care o experimentezi atunci când eşti expus un timp îndelung la tragedii şi suferinţe, cu care te încarci şi de care nu te mai poţi scutura, cenuşa ţi se lipeşte de creier, reziduurile lacrimilor aparţinătorilor lasă urme adânci în creier şi poveştile te consumă, mai ales dacă eşti o fire empatică, aşa cum sunt eu (uneori mi se pare că spre ghinionul meu). O alta e că de la un punct încolo devii tu însuţi prea sărac sau prea îndatorat sau prea hăituit ca să mai poţi fi bun, generos, atent la aproapele tău, care în cele mai multe cazuri nici măcar nu ţi-e aproape.  E o avalanşă de tragedii, de fotografii ce-ţi rup inima, de poveşti ce te fac să plângi în hohote, deşi e un copil străin sau un om pe care nu l-ai cunoscut. Ca în poveştile filosofice însă, zbaterea aripilor unui fluture la Cucuieţii din Deal, te afectează, deşi eşti la Bucureşti sau la Toronto sau la Londra. Eşti părinte şi asta te face, vrei nu vrei, empatic, susceptibil la a te întreba “şi dacă mi s-ar întâmpla mie” sau pur şi simplu incapabil să întorci spatele unei tragedii ce implică un copil sau mai mulţi. 

Săptămâna trecută am ales să scriu despre o cauză fericită. Am lăsat deoparte toate amănuntele irelevante ale poveştii şi am făcut un apel la generozitatea publică pentru un ţel ce unora li s-a părut frivol, când pe lume sunt atâţia oameni bolnavi. A fost alegerea mea. În parte pentru că informaţia a venit dintr-o sursă sigură, apoi pentru că a fost uşor de verificat (din trei telefoane am ştiut tot ce voiam să aflu) şi în special pentru că aveam nevoie şi de un proiect de acest gen. Din câteva cuvinte scrise şi date mai departe, construiam o undiţă cu care o persoană ce nu se văita de nici o durere, ba chiar nici nu ştia prea bine ce i se pregăteşte, avea să prindă nişte peşti la care eu şi restul gloatei nici nu putem visa. Culmea e că acei peşti tot la gloată se întorc, dar numai cine are urechi de auzit şi o pasiune pentru plachie se poate bucura de ei. A fost pentru mine o bucurie să fiu o rotiţă din povestea asta şi o confirmare a faptului că există încă oameni capabili să se bucure ca şi mine de gândul unui concert la care poate nu vom asista niciodată, dar mai ştii… poate totuşi vom trăi sănătoşi cât să putem aplauda în picioare o fetiţă ce a scos capul din mulţime, deşi erau destui dispuşi să o calce pe creştet şi să o înfunde la loc în mocirlă, în dulcele stil românesc. Cel mai mult mi-au plăcut replicile care începeau cu “şi eu sunt publicul”. Cel mai tare m-au durut ironiile venite din cercul meu de apropiaţi, stârnite, e drept, de constatarea mea scrisă pe FB că ne e uşor să dăm din gură, cu ariciul din buzunar nu ne împăcăm prea bine. Fac mea culpa, e drept, nu dă bine să cerţi pe nimeni că nu scoate portofelul, n-ai de unde să ştii ce e la fiecare acasă. Aşa e. Nu certam,  constatam. 

Am fost apoi subtil certată că nu mă alătur cu toate armele şi bagajele mele de vizibilitate (pentru care vă mulţumesc vouă, celor ce citiţi), cu bruma de influenţă pe care o am pe net, la o cauză dureroasă şi greu de verificat, cusută cu multe aţe albe şi roşii. Sunt o mulţime de red flags ridicate în povestea asta, care inflamează nu doar internetul, ci şi mapamondul, pentru că nenorocirea unui copil nu te poate lăsa indiferent. Şi nu sunt indiferentă, sunt doar circumspectă şi tăbăcită uşor de atâtea poveşti care n-au fost ce păreau a fi şi mă gândesc la consecinţele amestecului sau neamestecului meu în această poveste. Aleg să nu mă amestec. Pentru că numele unui copil e făcut public, pentru că în numele unor neconfirmate (şi e drept, inacceptabile) abuzuri se comit alte abuzuri, pentru că internetul nu uită, nu poţi şterge ceea ce ai făcut public decât după multiple intervenţii, pentru că toţi copiii cresc până la urmă şi pentru că acolo unde e lege, ne tocmim degeaba. Suntem mici şi munţii legislativi nu pot fi mutaţi doar cu un bob de credinţă, în special când nu ai acces la toate informaţiile şi nu poţi verifica adevărul celor ştiute de tine. 

Concluzii

Dacă simţiţi că puteţi ajuta un copil bolnav, e bine să o faceţi. Orice leuţ contează. Oricât de săraci aţi fi, dacă donaţi echivalentul unui pachet de ţigări, se cheamă că aţi făcut un bine. Dacă nu aveţi bani (ştiu cum e, jur) nu vă simţiţi vinovaţi că nu puteţi da bani. Puteţi da timp, energie, o vorbă bună, un gând, o rugăciune, un share, un număr de telefon important, o persoană de contact. Orice gest mărunt contează.

Dacă vă simţiţi copleşiţi de numărul mare de cazuri, luaţi o pauză, în fond nu datoraţi compasiune nimănui, pentru că realitatea e că de cele mai multe ori, noi înşine suntem singuri. Compasiunea nu e o datorie, e o virtute. Şi de la virtuţi e ok să iei pauză din când în când. 

Înainte de a vă face purtători de stindard, ştergeţi-vă lacrimile un pic şi gândiţi-vă bine de tot la povestea în care vă amestecaţi şi la consecinţele amestecului vostru în derularea lucrurilor. Oricare ar fi aceste consecinţe (că se termină cu bine sau nu) va trebui să trăiţi cu ele. Salvarea unui copil vă va oferi o bucurie de scurtă durată. Moartea unui copil pe care aţi încercat să-l salvaţi vă va durea mult mai mult. 

Nu vă faceţi iluzii că acel copil vă va mulţumi vreodată sau că pe rudele lui vă veţi putea baza vreodată în vreo problemă personală. Când e vorba de sume enorme, părinţii pe care îi ajutaţi nu au cum să fie recunoscători tuturor celor ce donează. Mi se pare splendid că există familii care nu uită ajutorul pe care l-au primit şi ajută, la rândul lor, ori de câte ori au ocazia. Dar nu vă aşteptaţi la recunoştinţă.

Şi nu uitaţi, adevărul trist e că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită, într-un fel sau altul. 

De ce să ajutaţi, în cazul ăsta? Pentru că puteţi. E cel mai bun răspuns pe care vi-l pot oferi. În plus, binele e contaminant, binele e ca argintul viu, se răspândeşte în toate colţurile şi e greu de pus la loc în borcan. Nu e uşor să faci bine. E mult mai simplu să faci rău. E mai la îndemână. Dar nici să faci bine nu doare. Deşi pe termen lung, cumva, într-o zi, ţi se va reproşa că n-ai fost suficient de elegant sau n-ai folosit cuvintele destul de bine, nu trebuia să faci asta sau ailaltă, poate plăcinta pe care ai copt-o nu avea aluatul destul de fin. Treacă de la tine, cititorule. Cât timp poţi face un bine, fă-l, pur şi simplu. 

Howgh!

 LE: pentru că în comentarii am ajuns la o discuţie inutilă care nu face nimănui nici un bine, am ales să şterg toate răspunsurile ce extrapolează demersul meu din acest post. Cine doreşte să înţeleagă ce am avut de spus, a înţeles. Cine doreşte să citească în altă cheie ideile mele, e liber să o facă şi să comenteze în propria ogradă. Mulţumesc.

Related Posts

Tags

Share This

11 Comments

  1. Pentru ca ma numar printre cititorii tai recenti, acum pot spune ca am inteles 100% de ce este atat de apreciat blogul tau! Frumos scris, uneori greu de digerat, dar intotdeauna merge la inima! Felicitari Ada!

  2. diana-fr

    Draga Ada,

    Eu cred ca e bine sa spui lucrurilor pe nume din cind in cind…
    Generozitatea e buna atunci cind vine din convingere, din inima si nu dintr-un anume “spirit de turma”.
    Numai bine si toata admiratia mea!

    • Ada

      Multumesc, pun admiratia in buzunarul de la piept.

  3. Zu

    Nu poti duce toate bataliile si nu ii poti salva pe toti, asta ar insemna sa iti dedici intreaga viata acestui gen de activitati. Exista un punct in care ori alegi sa iti faci din asta un “job” ori tragi o linie undeva/cumva si selectezi. Asa ca nu, nu ai de ce sa te justifici: faci cat poti si asta e grozav, ar fi minunat daca fiecare ar face cat poate, unde poate. Si sa “pay it forward” – cred ca lumea in care traim ar fi mai buna :-).

  4. Ada, am senzatia ca am picat fix in mijlocul unui scandal mai vechi si din care nu inteleg nimic. Dar voi alege sa nu caut detalii, sa nu tin cont de ele, ci sa admir articolul si hotararea. Pupa fetele!

    • Ada

      Nu e nici un scandal, Anka, e doar uitare de sine pe mai multe fronturi.

  5. Ada, eu m-am gandit multa vreme daca sa scriu sau nu o postare similara. Din pacate ma regasesc in 99% din ea. Am ales sa nu o scriu, desi poate ar fi trebuit. Ma bucur ca ai facut-o tu pentru mine. Eu sunt in situatia in care copilul in care am pus tot sufletul, toata puterea si energia, s-a dus. Si nu conteaza ca mai sunt alti multi pe care i-am ajutat si care sunt bine, conteaza acel unu pierdut. Si asta este heartbreaking, si este zi de zi. Zi de zi, nu exista zi de la Dumnezeu in care sa nu ma gandesc la el.

    • Ada

      E ok Bogdana, I’ll take one for the team. Stiu ca te doare. E normal sa te doara. N-am sa-ti spun ca o sa treaca.

  6. Roxana

    Un mare LIKE ca m-a uns pe suflet postarea asta, chiar aveam nevoie de ea xx

css.php