Cum ne-am petrecut ultima seară în România sau despre prieteni

30 Sep 2014 by

Postul ăsta nu știu sigur când se va termina de scris, pentru că ar fi trebuit să-l încep cam anul trecut pe vremea asta. Când ne-am hotărât că, gata, trebuie să luăm o pauză de Românica. Noi de ea și ea de noi.

A fost unul dintre cei mai grei ani din viața mea. Mai greu decât 2007. Mai greu decât 2008 și 2009 la un loc. Mai greu decât când am vrut prima oară să mă desprind de patria mumă și nu mi-a ieșit. Mai greu decât când am hotărât că primul meu mariaj trebuia să se termine, mai greu decât divorțul și perioada de după. Pentru că am fost singură cu doi copii, 9 luni și mai bine. Singură cu o Irină preadolescentă și o Lie incapabilă să spună ce o doare, dar vizibil lovită de dispariția peste noapte a tatălui ei. Dar despre cât de greu a fost procesul emigrării noastre, poate cu altă ocazie.

Azi vreau să scriu despre ultima mea seară în România. Îi invitasem la o cină de la revedere (eu nu cred în “adio”) pe părinții lui Laur, pe tata, venit din UK, pe mătușa mea favorită și cele trei perechi de nași: ai fetelor și nașii noștri de cununie. Îi invitaserăm și pe finii noștri, dar cum eu și Zu suntem eu și Zu oricând și povestea vieții noastre e o leapșă perpetuă cu “al cui copil e bolnav de data asta”, fina cea mititică tocmai fusese la un pas de a merge la Matei Balș, așa că de la ei ne-am luat la revedere la telefon.

Am făcut rezervare la Casa Jienilor, un restaurant pe care vi-l recomand cu mâna pe inimă (i-am rupt turta lui Ami acolo), pentru ora 19.30 și am muncit la bagaje și eliberat apartamentul până pe la cinci. La cinci am plecat cu o parte din cutii la soacră-mea și de acolo la un cabinet de avocatură. Pentru că înainte să plec, mai aveam ceva de făcut. Ceva ce promisesem că fac, chit că va fi ultimul lucru pe care îl fac înainte de a pleca din țară.

Și acum începe povestea prietenei mele de pe blog.

Am blog de 10 ani. Se fac 10 ani în octombrie, acuș-acuș. Blogul ăsta mi-a adus mulți prieteni, câțiva bani (nu foarte mulți, pe cuvânt) și poate cele mai interesante evenimente din viața mea.

Între prietenii ăștia câștigați pe blog se număra și X. Nu-i dau numele încă, pentru că eu tot mai sper că totul este o eroare.

X are cam vârsta mea. E mamă de băiat și mă citește de pe vremea când Irina era mititică. Așa de mititică încât își aduce aminte de poza ei de pe Liternet intitulată Madame Recamier, una dintre primele postate de mine cu Iri. A fost deci martoră la viața mea, atât cât am lăsat să se vadă din ea în ultimii 10 ani. Știa despre mine tot ce am lăsat să se știe și, pentru că vorbea frumos și părea o persoană foarte cumsecade, ne-am apropiat. Mai întâi ea de mine, comentând sporadic la articole, dar nu aici, mai des pe FB. Apoi eu de ea, pentru că, repet, anul acesta a fost greu, a fost un an în care am plâns mult, am disperat o grămadă și mai ales, am așteptat, aproape paralizată, să treacă timpul. Am fost foarte singură și ea a știut. A fost una din puținele persoane care au venit să mă vadă. M-a vizitat de câteva ori, mi-a povestit despre ea, a făcut ceva ore de engleză cu Irina, despre care mi-a vorbit apoi, cu puțină îngrijorare și o urmă de milă pentru mine, ca mamă de preadolescentă în turbare timpurie. Am băut ceaiuri împreună și când am fost sunată de la ambasadă să duc pașapoartele pentru vize, semn că travaliul nostru se încheia, X a fost persoana la care am apelat să îmi printeze niște hârtii importante, de care aveam nevoie în câteva ore și cu X le-am lăsat pe fete, ca să ajung în timp util la ambasadă să ridic pașapoartele atunci când a venit vremea.

Aveam încredere în ea. X e o persoană foarte încercată de viață, cel puțin din ce mi-a povestit despre ea. A supraviețuit unei boli necruțătoare, e stâlpul familiei ei și omul către care se întorc toți. E un fel de eu, într-o variantă altfel, dar semănăm tare, din multe puncte de vedere. Credeam că de-aia ne înțelegem așa de bine. Pentru că pe dinăuntru suntem la fel. Apoi, pe la începutul verii, cumnatul ei a suferit un atac cerebral. M-a rugat să-i împrumut o sumă destul de mare de bani, pentru două săptămâni, până la salariu. Am vorbit cu Laur, el a fost de acord, i-am împrumutat banii. Când aproape s-a împlinit termenul să ne returneze banii, dintr-un ghinion fantastic, fiul ei a avut probleme de sănătate, așa că, firește, am amânat întâlnirea noastră cu câteva zile, fără nici un fel de supărare de nici o parte. În vremea asta am sunat-o constant să văd ce face, cum se simte copilul ei, dacă ea însăși e ok în spital.  Așa fac prietenii. Apoi mi-a adus banii, datoria s-a stins. În august, soțul ei a plecat la lucru în Spania. A rămas singură cu copilul ei și cine să o înțeleagă mai bine decât mine? A avut nevoie de bani să plătească rata. Și iar am vorbit cu Laur. Cine să știe mai bine decât mine cum e să nu ai bani să cumperi mâncare și medicamente? Am avut și eu momentele mele când plângeam pe stradă de nervi și de neputință și am fost ajutată. Acum, printr-o întâmplare fericită, eram eu în poziția de a ajuta și am ajutat-o. Din nou, la finalul lunii a venit cu banii. Datoria s-a stins.

Pe 11 august, am fost chemată la ambasada Canadei cu pașapoartele. Ea era la mine acasă. Ne-am bucurat împreună. Atunci mi-a spus că are o prietenă care face rost de bilete de avion mai ieftine. E în Frankfurt prietena asta a ei și găsește bilete la prețuri foarte bune. Are agenție, am întrebat-o? Cred că da, mi-a răspuns, nu știu sigur dacă e agenție sau ea e un soi de broker de bilete de avion, ceva pe acolo. Oferta pe care mi-a trimis-o prin e-mail, în doar câteva minute după ce X i-a dat mesaj, era mai mult decât atractivă. 1790 de euro pentru biletul dus-întors al lui Laur și biletele noastre spre Toronto. După câți bani am cheltuit pe emigrare, așa un preț pentru bilete era de nerefuzat. Am zis că e interesant, i-am trimis mail-ul și lui Laur, a rămas că vorbim după ce avem pașapoartele înapoi.

Durează maxim 15 zile lucrătoare, care traduse în zile omenești, sunt lungi și grele. La vreo două zile după prima ofertă, Diana, prietena broker de bilete de avion a prietenei mele X mi-a spus că are o ofertă grozavă, dacă fac rezervarea în ziua respectivă, Lia ar putea călători cu 180 de euro. Am spus WOW, dar încă nu, mulțumim, așteptăm pașapoartele.

Pașapoartele întârziau. Cam cu câteva zile înainte să treacă toate cele 15, X i-a spus lui D că suntem îngrijorați că prețul biletelor crește pe măsură ce trece timpul. Așa era. Diana a scris imediat că dacă îi dăm un avans de 175 de euro, ea blochează cele cinci bilete și apoi, când știm exact la ce date vrem să călătorim, îi spunem și ea ne ia biletele la prețul discutat inițial, minus avansul.

Zis și făcut. Cum bancnotele de 5 euro sunt relativ rare, am propus să îi dăm avans 200 de euro.  Am întrebat-o cum facem să-i parvină banii. “Dați-i lui X”, a zis ea, “ea se întâlnește cu fiul meu, Radu, care se pregătește pentru IELTS cu X”.

Zis și făcut.

A doua zi după ce am plătit avansul, am primit și pașapoartele. Eram gata să stabilim datele de călătorie. Am discutat cu Laur, am ales data la care să vină el, data la care să plecăm cu toții. I-am trimis datele Dianei, Diana ne-a trimis variantele de călătorie. Cu Lufthansa, cu KLM, cu ore puține de escală, să nu fie prea grea așteptarea pentru Lia. Înainte să facem plata, am stat de vorbă. Cum se făcea totuși că Diana avea prețuri așa de bune? Dacă totuși era ceva în neregulă? Și până la urmă, doar X garanta pentru ea și pe X o cunoșteam de relativ puțin timp. Ei hai, că totuși, după cât am ajutat-o, nu ne-ar face așa o figură. Și dacă totuși ne face vreo figură ce ne facem noi? Mă și vedeam cu copiii în aeroport, privind avionul cum pleacă fără noi la bord.

Vizele de imigrare sunt pe termen limitat de data la care ai făcut analizele medicale. Ale noastre expirau pe 30 octombrie și cum în Canada școala începuse deja la 2 septembrie, nu puteam amâna foarte mult. Și eram oricum la capătul puterilor, voiam să se termine.

Am întrebat-o și eu și Laur pe Diana cum se face că găsește bilete atât de ieftine. Răspunsul pe care l-am primit a fost evaziv. “Astea sunt prețurile la care le găsesc eu aici”. Am rugat-o pe X să îmi explice încă o dată, o știe bine pe Diana, cine a mai lucrat cu ea, mi-am cerut scuze că-s paranoică…

– Ada, dacă nu ai încredere, nu le lua de la Diana, mi-a zis X nu o dată. Dar îți spun, noi n-am avut niciodată probleme cu ea. Ne-a dat și factură.

Diana ne-a scris într-un târziu că ea a avut o agenție de turism, pe care, din motive personale a trebuit să o închidă în aprilie anul acesta, dar a rămas în bune relații cu agențiile de ticketing cu care a lucrat și are multe frequent flyer miles și așa se face că are acces la bilete ieftine. Desigur, ne va da factură, semnată și ștampilată, nici o problemă.

Am hotărât împreună cu Laur să mergem pe mâna lui X. I-am înmânat banii să-i dea fiului Dianei, pe nume Radu. X i-a depus în contul lui Radu la cererea acestuia.Diana a confirmat că a primit banii, noi am respirat ușurați,  am așteptat biletele electronice și factura. Diana mi-a scris din nou să mă întrebe dacă știu ce hârtii îmi sunt necesare pentru a ieși cu Irina din țară, că au întrebat-o cei de la Lufthansa. Știam. Laur a reușit să introducă datele din pașaport și numărul vizelor, totul părea în regulă. Și a fost în regulă preț de câteva zile. Până pe 10 septembrie, când, discutând despre numărul de valize cu care să plecăm, am ajuns la concluzia că avem nevoie de cel puțin un bagaj în plus față de cele ce intrau în prețul biletului și am vrut să aflăm cât costă acest bagaj în plus la Lufthansa.

Era 1 și jumătate noaptea când Laur a intrat pe site-ul companiei aeriene și a descoperit că rezervările noastre dispăruseră.

E puțin spus că s-a prăvălit cerul peste noi. Doar cei ce au trecut prin procesul ăsta de emigrare știu ce stors de orice putere ești la capătul drumului și cum pică o astfel de veste. Am găsit numărul de telefon de la Lufthansa Canada și Laur i-a sunat imediat. I s-a spus că rezervările fuseseră anulate de agenții.

Am încercat să ne calmăm unul pe altul, sigur e o neînțelegere, am spus, să așteptăm puțin, să vedem ce zice Diana.

Nu știu cum a trecut noaptea aia, a doua zi eram pe post, era ultima mea emisiune în direct, pe care o gândisem ca pe Grand Finale, s-a dus dracului tot, evident. Dimineață la prima oră am sunat-o pe X. Mi-a spus că nu știe nimic, nu are decât un număr de telefon al lui Radu, care, în mod convenabil, lipsea din țară până pe 18 septembrie. Nici o adresă fizică a Dianei, nici un număr de mobil, nici un număr de fix. Diana a răspuns la mail-urile noastre pe la 9 și ceva.

– Stai liniștită, biletele sunt cumpărate, probabil s-a schimbat codul de rezervare de la agenție că am găsit mai ieftin în altă parte, verific și te sun.

– Dă-mi un număr de telefon la care să te pot suna eu, trebuie să vorbim imediat.

– Nu pot vorbi la telefon, sunt la un seminar si nu pot răspunde, dar te sun eu.

N-am să descriu toată agonia, povestea e prea lungă și nici nu are sens să treceți prin toate fantasmagoriile. Cert este că Diana și-a cerut scuze, eroarea era a ei, banii nu plecaseră din cont, biletele nu mai existau. Ne putea oferi alte bilete la aceiași bani sau banii înapoi în cont pe loc. Am hotărât să ne returneze banii. Am dat numărul de cont al lui Laur. Diana a spus că face imediat transferul și ne trimite ordin de plată și chitanța băncii. În două ore, am primit pe mail un soi de aviz de transfer internațional, cu ștampila și semnătura băncii Garanti Bank. Avea să dureze trei zile lucrătoare transferul. Era miercuri, cel mai târziu luni banii vor fi în cont, compania își cere scuze, Diana se simte îngrozitor, X se simte îngrozitor, despre mine și Laur nu mai zic cum ne simțeam, cert e că n-am murit și n-am albit, mulțumim lui Dumnezeu. În aceeași zi am cumpărat alte bilete, de data aceasta m-am dus personal la agenție, am cerut factura și chitanță și am calmat pentru moment furtuna.

Trei zile lucrătoare mai târziu, adică pe 15 septembrie, banii nu intraseră în contul lui Laur. Privind mai atent avizul de transfer internațional, Laur a observat că la cnp-ul expeditorului era trecut de fapt o parte din cnp-ul lui. Apoi ne-am gândit că nici o bancă nu dă chitanță ștampilată și semnată decât dacă te prezinți la ghișeu, ceea ce nu se întâmplase.

Și așa a început actul doi al dramei.  Am sunat la Garanti Bank, am cerut să ni se confirme numărul tranzacției și faptul că Diana Maria Scripcariu e clientul băncii. Ni s-a spus că banca nu poate oferi astfel de informații despre clienții săi. I-am scris Dianei și am întrebat-o de ce banii nu sunt în cont, de ce ne-a trimis acte false. N-am primit nici un răspuns. Diana ignora întrebările noastre și ne ruga să nu mergem la poliție, ne garanta că dacă e vreo problemă cu transferul bancar, ea personal ne va înmâna banii pe 22 septembrie, când va veni în țară. Ne ruga să nu-i facem rău fiului ei, Radu Scripcariu, care voia și el să emigreze în Canada și, desigur, un dosar penal ar fi complicat foarte tare procesul lui de emigrare. Desigur, nici o vorbă despre copiii mei sau despre faptul că eu sau Laur am fi putut suferi un atac de cord sau un atac cerebral în situația dată.

Am sunat-o pe X și i-am spus care e situația. Am rugat-o să-i transmită Dianei că și dacă e ultimul lucru pe care îl fac înainte să plec din țară, eu mă duc la poliție și fac plângere penală. Apoi am să scriu despre asta și am să am grijă ca Google să indexeze bine aceste trei nume: Radu Scripcariu și Diana Maria Scripcariu și Diana Maria Pohl, sub care ea a purtat corespondența cu noi.  Nu de alta, dar la o simplă căutare, pentru Diana Maria Scripcariu există o singură referință. Este parte într-un proces cu o asociație de locatari, pentru restanțe de 10000 de lei la întreținere. Avocații noștri i-au trimis Dianei o notificare. Citind-o, mie personal mi-a înghețat sângele în vene. Din acel moment, toate discuțiile s-au purtat prin avocații noștri.

X se simțea îngrozitor în continuare. Ea ne-o recomandase pe Diana și era clar că dacă noi mergem la poliție, ea va părea complice. I-a scris chiar un mail foarte supărat Dianei, în care o întreba cum a putut face așa ceva, cum nu s-a gândit la copiii mici și la lumina în care o pune pe ea. X și-a asumat pierderea și a promis că ne va returna ea însăși banii, urmând să îi recupereze ea cumva de la Radu. Dar, avea nevoie de câteva zile pentru a aduna acești bani. Am rugat-o să îmi dea op-ul care atesta faptul că ea, X, a depus această sumă în contul lui Radu. Mi-a spus că îl caută acasă și mi-l trimite. Câteva ore mai târziu, după ce a discutat cu un avocat și ea, X mi-a spus că a fost sfătuită să nu îmi dea OP-ul, pentru că astfel aș putea formula o plângere penală și împotriva ei.

Am invocat relația noastră și ajutorul pe care i l-am acordat anul acesta. I-am dat cuvântul meu de onoare că nu cu ea am o problemă, ci cu Diana Maria Scripcariu și cu Radu Scripcariu. X a rămas neclintită. “Te rog, Ada”, mi-a spus ea, “dă-mi voie să repar eu greșeala asta, îți dau eu banii înapoi și mă descurc eu cu Radu. Deja am fost la poliție și am depus plângere, mai sunt șase persoane păgubite de aceeași persoană, nici nu știi cât regret, etc, etc, etc…” Mi-a trimis câteva zile mai târziu o copie după cartea ei de identitate.

Pe 18 septembrie, Radu Scripcariu s-a întors în România. Potrivit spuselor lui X, s-a dus la avocatul ei și a adus 750 de euro, angajându-se că va returna și restul sumei până miercuri, 24 septembrie. Banii nu au ajuns la mine, X urma să mi-i aducă personal pe 23 septembrie, oricum intenționa să cumpere de la mine și o masă pliantă și șase scaune foarte potrivite pentru meditații. Alți 150 de euro. Marți 23 septembrie, X a fost sfătuită să depună banii în contul lui Laur, pentru a avea o dovadă că a returnat suma. Deci, n-a mai venit. Soțul ei, aflat în Spania, urma să facă transferul, pentru că la el ajunseseră cei 750 de euro recuperați, X neavând un cont în euro. Se împrumutase de restul sumei de la firma la care lucra și tot el urma să achite și masa și scaunele. Pe de altă parte, Diana Maria Scripcariu se jura în mailuri că a depus banii în contul lui Laur și promitea să se prezinte cu dovada de plată la cabinetul avocaților noștri.

Miercuri, soțul lui X a avut multe ședințe și n-a putut trimit decât seara, foarte târziu, ordinul de plată. Care nu era tocmai ordin de plată, ci tot o chitanță de bancă, ștampilată și semnată de un casier de la o filială din București. Transferul fusese făcut prin telefon dintr-un cont în lei (!) în contul de euro al lui Laur, cu ajutorul unei prietene directoare în Unicredit… Transferul avea să dureze trei zile lucrătoare. Care se încheiau, în mod convenabil, luni, când toată lumea știa că noi aveam să fim extraordinar de departe.

Deja vu? Deja perdu…

Joi dimineață X a venit să ia masa și scaunele. Eram pe ultima sută de metri cu golitul casei și cum voiam să rămână impecabil în urma noastră, nu știam ce să fac mai repede. Să lustruiesc mobilele ce plecau din casă, să lustruiesc în urma lor, să mai îndes ceva extraordinar de important în valizele deja cântărite și închise… Laur trebuia să se întâlnească la ora 9 cu cumpărătorul mașinii, X a sunat la ușă în același moment cu telefonul dat de cumpărător.

Am poftit-o în casă. I-am spus că banii nu sunt în cont și că din informațiile primite de la prietenii noștri ce lucrează în bănci, transferuri din lei în euro prin telefon nu există, după cum nici chitanță ștampilată și semnată de un casier din București nu există. I-am mai spus că în aceste condiții eu nu mai fac nici un fel de afacere cu ea. Laur i-a spus în trei cuvinte că din punctul lui de vedere, povestea asta e o escrocherie și până la improbabila probă contrarie, această relație s-a încheiat. Mi-am cerut iertare în avans, în eventualitatea în care banii transferați de soțul ei ar fi ajuns în contul lui Laur. Și apoi X a ieșit pe ușa casei mele, supărată că am pus-o pe drumuri degeaba nu doar pe ea, ci și pe omul care ar fi ajutat-o să care masa.

E joi, 25 septembrie, ora 17. Laur încarcă într-o mașină toate obiectele pe care nu le mai poate lua cu el în Canada. Le vom duce la Maman. Rezervarea este făcută la Casa Jienilor pentru 19.30. O să ne tragem sufletul și o să apucăm să ne luăm la revedere de la ai noștri. Măcar acum, în al 12-lea ceas.

Dar mai avem un drum de făcut. La casa de avocatură care ne reprezintă. Pentru că eu sunt un om de cuvânt și am promis că merg la poliție și dacă e ultimul lucru pe care îl fac înainte să plec din România. E timp. Chiar dacă Diana Maria Scripcariu Pohl (în caz că există) și X (deja e clar) au mizat pe timpul meu limitat, am să îmi fac timp și pentru asta.

În prezența avocatei noastre am sunat-o pe X să o rog să ne pună în legătură cu avocatul ei, care ne-ar fi putut spune numărul de dosar în care ea însăși ar fi depus plângere la circa 1 de poliție. X a refuzat. Nu vrea să ne spună cum se numește avocatul, nu vrea să ne spună numărul dosarului, ea are încredere în soțul ei și știe că noi vom avea luni banii în cont, știe cât s-a străduit soțul ei să facă rost de toată suma și regretă sincer că s-a amestecat iar în viața unor oameni pe care n-a vrut decât să-i ajute.

În jurul orei 20.00 eram cu toți ai noștri la masă. I-am pupat, le-am explicat că trebuie să plecăm, i-am lăsat să se bucure de cină chiar și în lipsa noastră. Irina și -a putut lua la revedere de la Luca și de la Mara, Lia s-a jucat în voie cu Maman și cu buni Gabi. Ni s-a povestit că a fost frumos.

Noi am stat la Poliție, la secția 10, vreo trei ore, povestind și explicând ițele încurcate ale poveștii. Am aflat că prietena mea X figurează la evidența populației ca fiind casnică, nicidecum profesoară. Am ieșit pe la 12, cu un gust amar, cu conștiința faptului că banii e posibil să nu-i mai vedem niciodată. Dar nu asta voiam în mod neapărat. Ce am vrut a fost să nu mai fie păcăliți și alții de Diana Maria Scripcariu (dacă aceasta există) și/sau de prietena mea, X.

Aceasta a fost povestea ultimelor noastre ore în România.

Și povestea cu care ar trebui să se încheie acest blog, unde, mai mult sau mai puțin în serios ne-am expus cu bună credință unei escrocherii. Este marți, ora 10.51 ora Canadei. Nici un euro nu a ajuns în contul lui Laur. Nici de la Diana Maria Scripcariu. Nici de la Soțul lui X.

Acesta este un semnal de alarmă. Pe care voi îl veți interpreta așa cum doriți.

Cum o cheamă pe X, probabil că e interesant de aflat.Vom lăsa întâi poliția să își facă treaba. Dintr-un sentimentalism cretin, probabil. Sau poate pentru că încă nu pot să cred că ea a făcut așa ceva. Încă vreau să cred ca e doar un șir de întâmplări nefericite. Dar evidența arată că nu.

Și acum, să-l rugăm pe Google să țină minte aceste nume: Diana Maria Scripcariu, Diana Maria Pohl, Radu Scripcariu.

PS: V-am fi recunoscători dacă ați da share acestui articol.

 

 

 

 

 

 

 

31 Comments

  1. Ramona

    o, Doamne, Ada…

  2. Ți-ai căutat-o, tocmai prin faptul că ai încercat să faci românisme, să cumperi cât mai ieftin. În rest, zi mersi că ai scăpat de niște găinari din viața ta.

    • Ada

      Da, serban, mai ramane sa spui ca meritam oricum sa mi se intample asta. Multumesc, anyway.

      • Dana

        Specimenul tipic de roman…nu scapi de el nici daca treci oceanul 🙁

        Banii ii treci la pierderi cu profit (lectii invatate), bine ca nu ati patit voi nimic si bine ca ati ajuns cu bine.

        Cat despre X…aparentele inseala.

        • cristi

          Serios? Eu cred ca escrocii sint peste tot in lumea asta unde sint si cei iubitori de chilipiruri fara a verifica sursa. Hai sa nu dam vina pe “caracterul romanilor” in loc sa observam naivitatea autoarei si pasiunea pentru “promotii”.

          • Ada

            Nu e o pasiune pentru promotii, Cristi, cand incepi o viata noua de la zero cumpanesti fiecare banut. Dar asta nu o poti intelege decat daca ai trecut prin situatia asta, de a o lua de la lingura in alta parte. E usor sa judeci fara sa cunosti toate datele.

      • Fiecare înțelege ce vrea.

    • Maria

      Asa e Serban, probabil esti de parere ca victima unui viol e de vina pentru ce i s-a intamplat (cine-a pus-o sa poarte fusta aia scurta??), ca batrana jefuita in tramvai e vinovata (cine-a pus-o sa iasa din casa la varsta aia??), si exemplele pot continua. Felicitari, datorita unor indivizi ca tine ne perpetuam imaginea de societate din lumea a 3-a.

  3. Bew

    De acord cu Serban, joci la mica ciupeala… te ciupesti.

  4. Maria

    Imi pare rau. Pentru intamplare, pentru momentul sensibil in care v-a lovit. Pentru ca NU meritai nici a suta parte din povestea asta. Mult bine in continuare va doresc, tie si familiei tale.

  5. Anca

    Imi pare rau de toata patania voastra. Sper sa va puteti distanta de lucrurile astea si sa nu lasati sa va strice zen-ul. Pacea voastra ca familie e mai importanta.
    Suntem alaturi de voi.

  6. Carmen

    Inchide usa, arunca (,) cheia si uita-te doar inainte. Mult, mult succes si multa fericire.
    Carmen

  7. Mihaela

    Faza cu casnica nu e musai o dovada de escrocherie (aparent, singura care nu ar fi). La ultimul recensamant a trebuit sa ma autodenunt ca fiind casnica, doar pentru ca eram in CIC. Nu au tinut cont de ce faceam inainte/dupa CIC.

  8. Adela

    Nu-mi vine sa cred…Ne mai ofera viata asta multe lectii?
    Sa fiti voi bine acolo, asta e important acum… mult succes in noua viata!
    te asteptam cu povesti frumoase in continuare

  9. Da da, imprastiu si eu articolul asta, si o fac cu drag <3

  10. Diana-fr

    Draga Ada, sper ca aceasta poveste atit de stresanta si neplacuta nu te va face sa nu mai scrii pe blog… Si sper ca va fi ultima din acest an dificil pe care l-ai petrecut departe de omul tau drag.
    Uneori se intimpla sa fim vulnerabili si in momente dificile sa ne punem increderea in cine nu merita… Iar pe X puteai sa o intalnesti oriune nu neaparat pe net…
    Mi-ar parea tare rau sa nu mai scrii pe blog si sa-l ‘inchei’ asa cum citesc cu parere de rau la sfarsitul acestui post…
    Dar daca asta va fi alegerea ta inseamna ca asa e mai bine, in primul rand pentru tine.
    Va doresc o viata noua minunata si plina de iubire!
    cu mult drag

  11. Cristina

    Vai Ada…asta iti trebuia acum, la plecare. Sper din suflet sa se faca lumina in cazul asta si sa fie cu happy end pentru voi.
    Si sa aveti numai bucurii pe taram canadian. Sanatate multa tuturor, de la mic, la mare!

  12. Lidia

    Trist. Ma bucur ca ai avut puterea, in valtoarea prin care ai trecut, sa nu lasi lucrurile nerezolvate (atat cat se poate…) O alta caracteristica a noastra, a romanilor. Si sper ca experienta asta nu te va determina sa nu mai scrii pe blog. Drum lin de acum inainte! Numai bine va doresc!

  13. Din cand in cand al de sus despre care zic eu ca are un simt al umorului extrem de ciudat, mai vine si-ti mai demonteaza cateva lucruri in care ai crezut pana la acel moment. Tine minte intamplarea asta si spune-o si celor mici. Pe femeile astea oricum, orice s-ar intampla, nu le lasa sa scape asa usor!

  14. Bine ca plecati. Imi pare rau ca vi s-a intamplat asa ceva.
    Biletele de avion cele mai ieftine pentru emigrare le vinde IOM.

    Poate vorbim cand ajungeti in Toronto.:)

    • Ada

      Emanuel, am incercat si cu IOM, din pacate ei nu ne-ar fi vandut decat 2 dintre cele 5 bilete de care aveam nevoie. Povestea e mai complicata, important e ca am ajuns.

  15. Liviana

    Draga Anda,
    imi pare tare rau de aceasta poveste urata pe care a trebuit sa o traiesti. Din pacate cel mai bine sa nu ai incredere in nimeni cand vine vorba de bani.

    As vrea sa te rog si eu sa nu renunti la acesti blog. “Injoaca” trebuie sa continue pentru tine dar si pentru noi, cei care te iubim, care avem incredere in tine si care avem parte de zile mai frumoase dupa ce te citim. Te rog, nu ne abandona. Intelegem ca ai nevoie de o pauza pana te acomodezi, pana va intrati intr-un timp. Te asteptam sa revina acea Ada pe care multi din noi o apreciem.
    Tinem pumnii ca sortii sa va surada si norocul sa fie noroc pe aceste noi meleaguri.

  16. Cristina D

    Imi pare tare rau ca ati trecut prin asa ceva inainte de plecare. Sper ca intr-un fel sau altul totul se va rezolva si banii sa vor intoarce la voi. Va doresc sa va fie bine acolo unde sunteti acum, impreuna.
    Mi-ar parea rau ca blogul sa se incheie aici. Am citit cu drag multi ani, am invatat multe de la voi si mi-ar lipsi destul de mult. Iti inteleg insa dezamagirea si iti respect hotararea, oricare ar fi ea.
    Cu mult drag
    Cristina

  17. dan

    imi pare rau pentru ce ati patit. din pacate oamenii sunt capabili de multe astfel de fapte urite. asa cum ne-ai invatat, incercam sa vedem partea buna din orice. aici nu vad bun decit ca ati facut o pauza de tara noastra.
    te rog doar sa incerci sa nu renunti la blog. bucuriile pe care le-ai produs cu acest blog nu pot fi rasplatite. inca o data multumim pentru tot.
    toate bune

  18. Carmenn

    Din unghiul meu o văd cea mai vinovată pe X, ar fi f bine să-i divulgi numele, fără ea nu s-ar fi intâmplat asta, lasă sentimentalismele cu persoane de genul ăsta, nu merită !

  19. E dezamagitor sa treci prin astfel de experiente care iti afirma ca nu poti avea incredere in oameni.. Si mai trist este ca se intampla si cu persoane pe care le cunosti de zeci de ani, ce sa mai zicem de cunostinte “proaspete”….

    • Ada

      Socant e ca aceste persoane te si ameninta de la un punct incolo, dar despre asta, in numarul urmator.

  20. Ada

    Dragilor, va multumesc pentru comentarii si pentru gandurile bune. Nu stiu ce mai urmeaza. Deocamdata sunt un pic socata ca prietena mea, X, ma ameninta ca ma da in judecata daca ii divulg numele. Am mai citit si eu, nu e chiar asa cum spune ea, insa aceasta noua turnura imi spune clar despre ce e vorba de fapt. Escrocheria e mult mai mare, exista mai multe victime, las deocamdata avocatii si politia sa isi faca treaba.

  21. alex

    Buna, seamana cumva cu tipa de aici:
    https://topinvestromania.wordpress.com/tzepe-noi

    • Ada

      Buna, Alex, din pacate nu am vazut nici o poza cu Diana Maria Scripcariu, e foarte posibil sa fie doar o coincidenta de nume.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Plecati din tara mea! | CeMerita.ro - […] (care, desi cu datorii enorme, isi deschide linistit un nou restaurant in Sibiu), Mihei Alina sau Diana Maria Scripcariu…
css.php