Cum să albești în doar câteva reprize

17 Oct 2014 by

De-abia ajunseserăm la centrul pentru părinți și copii neduși la școală încă. Abia ne descălțaserăm, făcuserăm un tur de orizont, ia uite bancul de lucru, ia uite bucătărioaaara, ia uite bebelușiii, ia uite forfecuțele, iaaa uite ce drăguță e cutia asta cu frunze, conuri și merișoare de plastic, cât ați zis, doamnă, că e la grădinița Montessori? 1600 de dolari pe lună? Pe bune? Ies gata doctori? aham. Și cum spuneam, trecuserăm de căsuța de păpuși, de masa cu trenulețe și de colțul cu puzzle și de-abia intraserăm într-o cameră în care era un lighean maaaaaare cu boabe de fasole roșie, printre care erau ascunse chestii numai bune de descoperit, când mi-a sunat telefonul.

Să vă explic. Am un telefon nou, încă nu-i recunosc soneria, așa că durează până mă prind, în plus, cine mama naibii să mă sune pe mine în Canada. Mă uit cruciș la ecranul mobilului, pe el scria mare numele școlii la care merge Irina.

Mi-a stat inima, cunoașteți sentimentul, da?

– Hello?

– Alo (sniff, sniff, sniff), Mami?

– Irina?

– (sniff, sniff, sniff) Mami, vino să mă iei! (sniff, sniff, sniff)

– Irina, de ce plângi, ce s-a întâmplat?

– !@#$%^(*^(*&)(*^$^%@#^*^) să mă ieeeeei, sniff, sniff, sniff

– Mămicule, nu-nțeleg nimic! Nu mai plânge, că nu pricep o boabă. Dă-mi un adult la telefon.

– Da, bună ziua, doamnă, veniți că fata plânge că vrea acasă și dacă vreți să știți, la prima pauză și-a luat bocceluța și hăinuța și s-a îndreptat spre potecuța care duce spre casă și știți că noi îi lăsăm să iasă în curte dar n-au voie pe iarbă și mai ales printre copaci, că nu îi vedem și nu e safe acolo și ce să mai, a zis că îi e dor și vrea la mama.

– Bine, merci, vin. Hai, Lioară, să plecăm.

– Daaaaaaa nuuuuuu vreaaaaaau săăăă pleeeeec.

– Da, știu, îmi pare rău, dar trebuie, ce putem face, Irina are nevoie de noi. Trebuie să mergem repede la școală.

Am luat-o pe sus, se zbătea, plângea, tot tacâmul. De la centrul unde eram până la școala Irinei, cam un kilometru jumate. Să zicem că în mod normal, în 10 minute, hai, 15, aș fi ajuns acolo pe jos fără probleme. Dar cu un copil mic făcând ca toate visele urâte în cârca mea, mi-a luat cam 25 de minute. Am ajuns lac de transpirație și deja un pachet de nervi, cu Lia semi-isterică și supărată. Irina, cu hăinuța pe ea și cu bocceluța la picioare, plânsă toată și cu cosițele fluturânde mi s-a aruncat în brațe, plângând mai rău decât plângea în primele zile la grădiniță.

– Ce-ai, draga mamei, ce-ai pățit?

– Mi-era dor de tine și de Lia și vreau să merg acasă și să stau acasă și…

– Ok, bine, dar, s-a întâmplat ceva?

– Nu, doar mi-era dor de tine.

Directoarea mă invită politicoasă la dânsa în birou și-mi explică pe lung că e de înțeles, că se întâmplă, că e normal, dar…

– Nu cumva Irina e o fetiță cu o voință foarte puternică?

O, Doamnă, am vrut să spun, bucurați-vă că încă nu poate spune tot ce are de spus, dar vine ea și ziua aia. Am zâmbit și am zis

– Ba da, are multă personalitate.

– Dar noi nu vrem decât să se simtă bine. Sigur că e frustrant, să nimerești așa dintr-o dată într-o clasă diversă (să ne lămurim, diversă înseamnă că în clasa aia de culoare albă sunt Irina și încă o fetiță, restul sunt toate națiile) și să nu poți înțelege și spune tot ce ai de spus (mhm) e absolut normal dar… nu are voie să plece de la școală.

– Mie îmi spuneți…

A mai plecat Irina odată de la școală, la ora normală de data asta, dar în loc să o ia pe traseul stabilit, la mijlocul căruia dădea de mine, ea a luat-o pe sub pod și a venit fuguța acasă, a sunat la interfon și când n-a răspuns nimeni (desigur, eu eram la locul stabilit deja) a intrat în panică și a început să se învârtească dezorientată pe străzile din jurul casei, norocul ei că am văzut-o de peste drum…

Ca să nu mai lungim povestea… Am petrecut vreo două ore la școală. Lia i-a mâncat tot pachețelul Irinei. Eu am stat de povești cu fiică-mea în cabinetul directoarei adjuncte. Mi-a explicat că ea vrea acasă. Nu acasă aci, peste drum, nu, acasă în România. Cu buni. Cu tati. Cu Luca. Și cu Nati.  Cu copiii ei. Era mai bine la școala ei. Jură-te, Irino, zic, jură-te că vrei iar 3 culegeri la mate și 3 la română, jură pe inimă, ca-n “Up!”. Liniște.

– Dar eu vreau să stau acasăăăăă cu tineeeee.

– Dar eu nu sunt acasă, puiule, că mai am și treabă.

-Dar mi-e dor de tineeee.

-Bine, și mie mi-e dor de tine, să găsim o soluție. Vrei să-mi scrii scrisori?

– Și cum ți le trimit?

– Păi le aduci cu tine…

– Nu.

– Ok. O să-ți dau o poză cu noi și niște carioci, poate vrei să ne faci mustăți și ochelari și să ne pui cornițe…

– Maaaamiiii dar eu n-aș face așa ceva niciodată.

– Mhm. Tu-nțelegi că n-ai voie să treci pe iarbă în pauză?

– Da.

– Înțelegi că școala se termină la 15?

– Da.

– Bine. Eu acasă nu te iau acum, te duci matale frumos înapoi la ore, deschizi urechile pâlnie și încerci să dai din gură. Că nu degeaba făcurăm engleză de trei ori pe săptămână un an de zile. Și eu nu degeaba te trimit la școală, tu vii la școală cu treabă. Ai treabă de făcut. Trebuie să înveți să vorbești.

A venit și domnul învățător, am stat de vorbă pe îndelete despre ce și cum să facem să nu mai fugă copila de la școală. A venit și doamna de serviciu care o văzuse că o ia spre câmp și o întorsese din drum. Toată lumea m-a asigurat că situația e normală. Că trebuie să-i dăm timp. Că sigur va fi mai bine. Am pus la cale un soi de petrecere cu ceai și prăjiturele să o mai împrietenim cu fetele din clasă, un proiect despre cine e Irina și cu ce se ocupă ea (toți au adus proiectul ăsta în săptămâna în care a început și Iri școala), o să-i luăm ceas de mână ca să știe când să se ducă la ESL… Am plecat pe jumătate albă pe sub vopseaua proaspăt întinsă pe pletele-mi castanii.

Două ore mai târziu s-a întors și vrăbiuța de la școală.

– Mami, am jucat Monopoly cu doamna de ESL. E foarte drăguță. Și în ultima pauză știi ce am făcut? I-am distrat pe piticii de la grădi. M-a întrebat doamna dacă nu vreau să ajut cu ăștia mici și m-am dus la ei și le-am construit niște instalații cu bile, că ei nu se gândiseră să facă un traseu și ….

Și a mai vorbit încă 20 de minute despre ce drăguț a fost azi la școală și cum abia așteaptă să se ducă mâine… dar a propos, mâine n-au școală, că așa i-a zis Naomi.

Să vă mai povestesc câte telefoane am dat până m-am prins cum să fac să ajung la secretariatul școlii? Câte mesaje am lăsat? Cum a intrat Mr. Eddy în fibrilații când a văzut mesaj despre Irina de la un număr necunoscut lui (că-l avea pe al lui Laur în agendă și nu pe al meu?)? Nah…

Acum e la școală. Cu poza mea, cu îmbrățișare de 3 minute în fața peluzei și promisiunea că într-o zi, când ea va avea un copil de vreo trei ani, am să o sun și eu să-i spun că mi-e dor de ea și vreau să vină ACUM.

 

Related Posts

Share This

13 Comments

  1. Uff! Dificile vremuri. Suntem cu ochii pe voi.

  2. Maria

    Probabil ca s-a abtinut foarte tare si foarte mult timp ca sa izbucneasca asa si sa faca ditamai circul. Chia trebuie sa fii 100% laturi de ea

  3. Of Ada, of… O sa mai fie din astea, si probabil destule. Cel putin de la Irina, care e la o varsta critica in dezvoltare, Lioara e inca mica, desi si ei o sa-i fie dor, n-o sa stie exact cum sa reactioneze si la un moment dat o sa-i treaca. Dar la Irina ma astept sa dureze putin mai mult. Cel mai rau e cand o sa te apuce si pe tine. Aici nu ma pot exprima, pe mine nu m-a apucat niciodata, eu m-am potrivit aici din prima, mi-am gasit locul, dar am multi, foarte multi prieteni (majoritatea) care au avut momentul ala in care s-au simtit dezradacinati, si au plans si au facut ca toti dracii ca unde e acasa al lor… La 90% s-a rezolvat cu prima vizita ulterioara in Romania, cand sentimentele li s-au clarificat. Mai am cativa care sunt ambivalenti, nu le place nici aici nici acolo (si asta dupa multi ani), dar la ei ma tem ca tine de psihic nu de imprejurari. Tinem pumnii sa nu fie multe si urate momentele in care o sa fiti triste, si sa treaca repede!!!

    • Ada

      Acasa al meu e unde e Laur si unde sunt fetele. Restul, pereti, strazi, copaci, sunt doar decorul. Sper sa nu ma apuce si daca m-o apuca, iau avionul si ma duc, ca de dormit am unde dormi. Deocamdata eu sunt bine cu mine. Si Irina va fi bine, ii dau sase luni incepand din ziua de ieri pentru o introspectie retrospectiva :))

  4. Io

    Buna Ada, confirm si eu ce zice Simona – Irina va avea probabil cea mai grea adaptare (si) datorita varstei.

    Si pentru tine ca adult va fi greu si vei avea o perioada sentimente mixte. La inceput vei regreta diverse din tara pe care nu le ai/gasesti in Canada. In categoria asta intra familia si prietenii. Cu cat va veti face noi prieteni mai repede, cu atat veti resimti mai putin dorul de casa si adaptarea va va fi mai usoara. Prietenii de-o viata nu se uita si nu pleaca nicaieri, vor ramane in inimile voastre si veti pastra legatura, chiar daca majoritar prin mijloace electronice, dar (avertizare) unele relatii se “racesc” in mod natural, mai ales cand distantele sunt mari. Nu degeaba a zis cine a zis “Ochii care nu se vad se uita.”

    Irina e o fetita sensibila si atenta cu altii, probabil si timida, dar nu stie inca sa isi identifice sursele de frustrare si apeleaza la sentimente care ii sunt cel mai la indemana. “Mi-e dor de tine/vreau sa stau cu tine” indica probabil ca s-a simtit singura sau izolata – nu neaparat ca ceilalti copii au izolat-o in mod voluntar, ci mai degraba prin faptul ca grupurile de prieteni erau deja formate cand a ajuns ea la scoala, si e mai greu sa te integrezi ca nou venit decat daca toti sunt nou-veniti, si/sau prin faptul ca Irina insasi vede o limtare in abilitatea ei de a comunica in engleza cu ceilalti copii.

    Sa iti dau un exemplu – pleaca nichipercea (aka moi-meme) in tabara in Romania. Nu cunosteam pe nimeni in tabara, dar ceilalti copii se cunosteau intre ei. Evident, existau deja grupuri care nu ma includeau si pe mine in nici un fel. Cine a petrecut 7 zile bocind ca i-e dor de mama? Exact. Imi era dor de mama neaparat? Nicidecum. Dar faptul ca am ramas dintr-o data singura si nebagata in seama de nimeni, si ca ceilalti aveau deja companie si nu pareau doritori sa o extinda, mi-a creat o stare de frustrare pe care am putut/stiut sa o exprim intr-un singur fel “MI-E DOR DE MAMA!!!!”.

    Pot sa pariez $1,000 ca asta a simtit si Irina, dar nu a stiut sa exprime ce a suparat-o. Imi imaginez ca nu ti-e usor sa ai si grija de Lia si sa ii dai si Irinei atentia pe care o cere acum, dar incearca sa faci un efort suplimentar pentru Irina, mai ales ca e in prag de adolescenta si e cam ultimul tren sa mentii caile de comunicare cu ea deschise. Incearca sa ajungi la radacina problemei, pune-o pe Irina sa iti descrie de ce-urile a ceea ce simte sau o face sa se simta intr-un fel sau altul (hehe, payback time cu de ce-urile astea): “Mi-e dor de tine” / “De ce ti-e dor, nu ne-am fi vazut intr-o ora-doua? Te-a suparat (alt)ceva? Unde erai si ce faceati cand ai simtit ca nu mai poti de dorul meu?”) Exersati asta cateva zile si apoi invat-o sa identifice singura daca poate, punandu-si aceleasi intrebari pe care i le pui si tu, care e cauza supararii sau a dorintei de a pleca de la scoala spre casa. Apoi, cautati solutii impreuna si vedeti care merg mai bine :).

    Cred ca idea de a face un ceai cu ceilalti copii/fete e minunata. Eventual ti-as sugera sa nu ii inviti pe toti o data, ci in grupuri mai mici, pe parcursul a mai multe saptamani – poate aceleasi grupuri care sunt formate la scoala (stii tu, X&Y&Z sunt prietene, A&B&C sunt prieteni, etc.) cu romancuta cealalta ca numitor comun la UNELE dintre intalniri. In grupuri mai mici ar fi mai usor sa socializeze decat la gramada, pentru ca nu va avea incotro, mai ales fiind gazda.

    Exista si niste jocuri de colaborare (toti jucatorii trebuie sa lucreze impreuna pentru a termina jocul/atinge scopul jocului) pe care le-ar putea juca, iar daca sunt ceva jocuri noi pentru toata lumea, invatand impreuna regulile si aplicand ar putea fi liantul intalnirii. Si ceva jocuri motrice pot ajuta in acelasi fel, mai ales daca sunt tot colaborative (sarit coarda cand alti doi o invart, “matzele incurcate”, etc.)

    Am inteles ca e o fetita care vorbeste romaneste – minunat pentru inceput! Dar va sugerez ca SI ea sa ii vorbeasca Irinei in engleza, traducand doar cand Irina nu intelege deloc. Fac o paralela cu un om care a avut piciorul rupt si foloseste carje initial – la un moment dat, carjele trebuie indepartate, pentru ca altfel muschii se pot dezvolta defectuos si omul ramane cu mers schiopatat.

    In cazul limbajului, cu cat indepartezi “carja” mai repede, cu atat mai bine – adica Irina va trebui sa isi foloseasca propriul cap in loc de a-l folosi pe al altuia. Poate daca joaca “telefonul fara fir” (“the telephone game” in engleza) poti sa i-l dai ca un exemplu despre cum mesajele uneori pot fi neintentionat alterate…

    Parca voi va limtati timpul petrecut la TV, dar aici televizoarele (si DVD-urile) au “Closed Captioning” – subtitrare a mesajului audio. Mi-e mi-a fost foarte until si imi e si acum la imbunatatirea intelegerii limbii si a pronuntiei. Pune-l tot timpul pt Irina, cat se uita ea la TV. Vezi daca nu gasesti cumva si niste carti audio pt copii la biblioteca scolii sau a orasului – poate urmaresc suficient de indeaproape textul cartii reale incat sa o ajute sa le urmareasca in paralel. Harry Potter in engleza ar fi un inceput – nu e grea, in romana a fost tradusa (ff prost, dar in fine, presupunand ca Irina a citit-o in romana, macar stie despre ce e vorba, deci nu ar trebui sa descifreze intregul mesaj, ci doar sa suprapuna ce stie ea peste mesajul in engleza). Da, da, cu carti pe care Irina deja le stie as incepe tranzitia la engleza (poate chiar unele mult sub nivelul ei de varsta/intelegere a textului din romana).

    Inca ceva ce ati putea face e sa incepeti si voi (tu, Laur, Irina) sa vorbiti si acasa in engleza. Daca faceti asta, neaparat explica-i Irinei ca vreti sa “prinda” si Lia engleza, ca vreti sa o ajutati si pe ea (Irina), si ca veti reveni la romana imediat ce Irina va incepe sa se simta mai confortabil in a folosi engleza, ca sa nu uite romana (adica sa nu o lasati sa creada ca vreti sa uite romana, sau ca e vreo pedeapsa, si luati-o ca pe o joaca si un exercitiu de “bonding” intre voi trei, fa-o pe Irina sa se simta speciala ca poate sa vorbeasca in engleza cu voi).

    Sa va fie tranzitia usoara si aveti incredere ca ati luat o decizie buna! Sa va faceti prieteni noi!
    Daca ai intrebari, “reach out”!!! Nu te stresa, ca au trecut si altii prin ce treceti voi acum si pot oferi un sfat binevoitor.

    Cu scuze pt poliloghie si cu tot dragul,
    Io

    • Ada

      Multumesc!

      • Io

        Completare, ca nu a fost comentariul suficient de lung :D: …”Unde erai si ce faceati cand ai simtit ca nu mai poti de dorul meu? Ce faceau ceilalti? Si tu ce faceai in timpul asta? Ce ai simtit/cum te-ai simtit cand …” etc.

        Evident, ideea e sa o ajuti sa identifice cauza supararii/frustrarii/starii de ne-bine si o solutie rationala pentru a o indeparta.

        Sper sa ajute. Bafta!

        • Ada

          Deja am inceput ancheta.

        • Vreau si eu “niste sedinte” la d-na/dl IO! 😀
          Am o preadolescenta, cu extreeeem de multa personalitate, la clasa pregatitoare, unde nu prea se intelege/imprieteneste cu nimeni 🙁 O sa fol si eu unele din sfaturi 🙂 Imi dau seama cat de infinit mai greu iti este tie, Ada, si Irinei …
          Nu ca vreau sa minimizez, dar macar acolo aveti o multime de persoane, in jurul ei, care vor sa ajute la integrare … si oamenii au alta mentalitate, aici …
          Sper sa descopere cat mai repede benificiile adaptarii! Si pe mine ma seaca aceste mici crize, pt care eu ma dau cu capul de pereti o noapte intreaga, iar ea e senina a doua zi, de parca nimic nu s-a intamplat 🙂

    • Maria

      Like pentru postul asta 🙂

  5. Andreea Olariu

    Buna. Stim si noi cum e. Baiatul nostru avea mai putin de trei ani cand am plecat din tara, nu mergea inca la gradi, dar tot a plans timp de doua saptamani, pe refrenul “Vreau in tara mea, aici nu e tara mea”. Bine ca o avea pe sora-sa (in varsta de un an, dar mai bine decat deloc) cu care se juca. Dupa ce a inceput aici gradi, a fost groaznic pentru cateva luni. Il gaseam zilnic singur intr-un colt cu o carte sau cu o masinuta. El e vorbaret, inca de atunci vorbea foarte mult si clar in limba romana iar in germana deloc. Dupa un timp a fost bine, dupa ce a inceput sa se exprime si in germana. Acum are prieteni, merge bucuros la gradi. Dar inceputul nu este usor.

  6. raluca

    Al meu prunc a fost mutat de mama-sa cu haine si jucarii la 3 ani, la un pic peste 2000 km. I-a fost greu cand a inceput gradinita, nu doar pentru ca a trebuit sa se descurce in franceza (pe care a invatat-o in zbor, ca nu vorbea nimeni romana), dar si pentru ca in tara nu fusese deloc la gradi. Pentru el, acel an a fost cel mai rau din tot ce a trait … momentul in care nu a mai plans tot drumul ci doar jumatate din el … a fost cand a reusit sa se imprietenasca cu unul la fel de dezradacinat si amarat ca si el, doar ca din Riga nu din Bucuresti. Acum, sunt cei mai buni prieteni.
    Ce e simpatic acum e ca atunci cand are de pregatit dictarea pentru franceza …. maraie ca el e roman ce-l tot zapacesc eu cu franceza in care el e oricum considerat nativ. Dar cand il punem sa citeasca in romana …. el e Belgian ce atata citit in romana, nu-I de ajuns ca o vorbeste de genul “am un coleg care se cheama …” Dieu …
    Cred ca in momentul in care Irina va reusi sa aiba o prietena de varsta ei va fi mai relaxata si se va simti mai putin presata. E o schimbare mare pentru ea si poate se simte … ca barca pe valuri.

  7. Cris

    Va tin pumnii, va urmaresc de cand ati plecat si va invidiez… eu ma lupt doar cu schimbat scoala, pentru ca eu am decis ca cea veche nu e deloc ok. Am schimbat-o cu un liceu, poate nu cel mai tare, e totusi scoala romaneasca, dar diferenta fata de cea veche e de la cer la pamant… Si s-a plans, s-a dat de ceasul mortii, jelim in fiecare dimineata ca e departe, ca e obosit, ca nu vrea, ca nu stie colegii, si in fiecare dupa-amiaza comentam orele de engleza, interactive si foarte faine, asculta povesti pe proiector, le comenteaza apoi si fac rezumat, sau laboratoarele, informatica (aici chiar ii place, si n-ar fi avut sansa asta la cea veche), si imi da cu jumatate de gura dreptate…

    E drept ca e baiat, nu e fata, dar la el am gasit piedica asta: nu-i convine ca am decis eu pentru el, si daca aici se poate razvrati pentru fiecare greutate pe care o intampina, problema apare cand stie in sinea lui ca a fost o decizie corecta. Nu ar recunoaste in ruptul capului ca se bucura ca am decis asta.

    In schimb imi place finalul. O sa am grija sa cer scris de la ai mei, de cate ori imi cer luna de pe cer, ca vor face si ei la un moment dat acelasi efort 🙂

css.php