Cum știi că până la urmă sigur ai făcut ceva bine.

3 Oct 2013 by

autoportretul IrineiE seară. Seara de după ziua când m-am trezit că pe card erau insuficiente fonduri pentru a achita benzina pe care tocmai o pusesem în rezervor, de-a trebuit să zâmbesc frumos, să las buletinul și să vin iute, iute acasă după fondurile de rezervă. Seara de după după-amiaza când am trimis-o să-și ia cartea de lectură ca să-și facă tema și ea s-a prefăcut că uită pe drum unde am trimis-o și s-a vârât lângă soră-sa în pat, la Cartea junglei. Pe care au văzut-o de trei ori.  Seara când am făcut supă de pui și pilaf sârbesc și în vreme ce eu amestecam în oale, Irina curăța legume și-mi spunea povești.

În seara asta Irina mi-a spus povestea cu zeul-veveriță albastră și pe cea cu prințesa, inorogul și pisoiul. Mi-ar plăcea să v-o pot arăta pe Irina spunând povești. E minunată. Răspunde la întrebările pe care i le pun. Extrapolează, vorbește pe mai multe voci, în funcție de personajul despre care povestește. Nu pot însă să fac asta, pentru că dacă vede camera, se fâstâcește. Irina reușește să reproducă poveștile care-i plac cuvânt cu cuvânt. Nu știu dacă asta e bine sau e rău, știu că asta o face să vorbească în termeni neobișnuiți pentru un copil de vârsta ei. Și mai știu că atunci când spune povești, Irina e calmă și caldă, are umor și răbdare. 

Irina a învățat-o și pe Lia să spună povești. “A fot odată un tutulaș cale melge si cale fuge si cale se acunde… Ci un leuuuț, cale bea suc. Ci tutuleeeetul cale vine. Ci… ”

Peltică, înșiră tot ce știe, toate personajele care-i populează lumea. Trenulețele, leii, fluturașii, iepurașii și oițele din cântece și din poeziile pe care i le spune O-I. 

Irina are 8 ani, 2 săptămâni și o zi, Lia are 2 ani, 5 luni, 4 săptămâni și 1 zi… 

Am fost mândră de Irina în seara asta.  Amândouă fetele mele spun povești. Nu știu exact la ce le va folosi asta în viață. Dar sigur ceva am făcut bine.

Related Posts

Share This

5 Comments

  1. ady

    sa-ti traisca si sa fie sanatoase si fericite si sa-si invete si nepotii sa spuna povesti!
    mie, duminica seara, in masina care ma aducea in bucuresti, un baietel de 2 ani si cca 10 luni mi-a spus povestea “celor 3 purcelusi”. vorbea extrem de bine pt varsta lui, ba chiar foarte bine chiar si pentru unul cu un an mai mare. il rugasem sa-mi spuna o poveste pentru ca incepea sa devina agitat de plictiseala drumului. ii placea in mod deosebit parte cu lupul care a suflat casuta de paie. a repetat-o de cateva ori cu tot cu “pfuu”-ul lupului. 🙂

  2. Cu siguranta e bine. Copiii care spun povesti sunt fermecatori. Eu nu ma mai satur ascultandu-i.
    Si eu stiam pe de rost povestile pe care le ascultam pe discuri de vinil. Si le recitam cu tonalitatile auzite si cuvinte carora nu le stiam mereu sensul.
    Acum le asculta David (e drept, copiate pe cd-uri) si incepe si el sa preia cantecele si replici. Ii plac in mod deosebit Alice in Tara Minunilor si Cocoselul Neascultator.

  3. AnaZ

    Sofia a fost prinsa ieri in ora de …nu stiu care ora, de fapt- romana sau mate, oricum- citind. Roald Dahl- “Uriasul cel bun si prietenos”. No comment. Adica , ba da. A trebuit astazi sa controlez ghiozdanul si sa scot cartea…desi se faceau promisiuni ca nu va mai citi in ora.

  4. Imi amintesc si acum, de parca ar fi fost ieri, cum m-a intrebat Irina (ne intalnisem jos la Academie, sa vedeti marturiile acelea pentru botez, remember) daca am un ochi la ceafa 🙂 M-am uitat la ea mirata si am intrebat-o de ce as avea eu un ochi la ceafa 🙂 si mi-a raspuns cu toata candoarea, ca “Mama mi-a spus ca mamele de baieti au toate cate un ochi la ceafa”. A fost, asa, unul din momentele alea, stii tu care, in care copiii te pot lasa fara cuvinte 🙂 Hugs, si faci treaba buna, mami, nu te indoi de asta niciodata!

css.php