Dă-mă zos, că şi eu sunt mare

4 Mar 2014 by

copil mareNici nu ştiam cât de mare e Lia. Noroc că am tras ieri o fugă până la Ikea. Aşa am descoperit că nu mai e bebe. Mi-a spus ea însăşi. După câteva încercări nereuşite de “Putem să stăm pe roz/pe mov/pe roşu” cântat în faţa fiecărei canapele colorate, după ce a cerut să se aşeze la toate mesele, a spus clar şi răspicat:

– Dă-mă zos, că şi eu sunt mare. Vreau pe zos.

Vă daţi seama că în secunda în care s-a văzut jos, Ikea a făcut cunoştinţă cu Lia, da? Ce am mers noi pe jos, dar cât au alergat ele… Pernele, paharale, cănile, prosoapele, tigăile… le lua în braţe, le pupa, le punea în coş, eu le scoteam… Dar ghivecele cele pastelate, pe toate le-ar fi luat acasă! Dar sticluţele cu atomizor şi toate florile de ghiveci expuse la înălţimea ei… Dar florile de plastic, ce bune ar fi fost, numai bune de pocnit Surioarele mai Mari cu ele, vorba ceea, pe Sora cea Mare să n-o atingi nici c-o floare, de-aia n-am luat decât un ghiveci cu narcise şi un ghiveci cu un soi de ghiocei ciudaţi şi un ghiveci cu seminţe ce trebuie plantate prin aprilie, dacă nu uit de ele, aşa cum fac mai tot timpul. Şi o sticluţă cu atomizor, ce să facem, ne trebuie la câţi bulbi

sa ma zoc

avem de udat acasă.

Tragedia a început abia când am ajuns la parter unde sunt expuse piesele pentru grădină. S-a aşezat pe o băncuţă, la o masă pe care erau puse castronele şi farfurioare de plastic.

– Stai să mă zoc.

Am stat. După vreo cinci minute aş fi plecat totuşi.

Să sune trompeţii… Am luat-o pe sus şi i-am explicat că o pun la loc în cărucior dacă nu merge frumos, aşa cum merg copiii mari.

A mers. Pe drumul spre casă a mai înhăţat nişte castronele colorate. Treacă de la mine.

Am mers apoi să mâncăm în oraş, să sărbătorim faptul că suntem cu buni. Şi din toată vitrina cu prăjituri, copilul meu cel mic a ales o felie de tartă cu mere. Şi a stat la masă pe scaun de om mare şi a mâncat frumos cartofi prăjiţi şi paste şi câte un pic din toate farfuriile şi-am râs când am gustat fiecare din ce a luat cealaltă, şi ea a băut suc cu paiul şi a mâncat conştiincioasă până la ultima firimiturică tot ce era pe farfuria ei de desert şi apoi m-a anunţat calmă:

– Am mâncat tot. Sărumâna pentru masă.

cate irineDoamne, ce copii buni am… Cum nu băteau ei cu ciocanul în geamul de plexiglas. Şi ce frumoasă e Irina şi ce-au mai râs când se alergau printre pernele colorate şi ce caraghioasă e Lia când cântă Andrii Popa şi “Ascultă, priveţe si Taţi!” şi “Dragostea e o salată!”…

Aaaaa fetele se iau pe sus, clar:)

Deşi, poate ar fi trebuit să încep cu Lia, serioasă, spunându-i lui Flori: “Ce mă fac eu cu tine, că nu ne mai înţelegem deloc” sau cu Lia, somnoroasă, întrebându-mă “Ai văzut tu vetuţa mea?” sau să mi-o amintesc iar înlăcrimată sau mai bine nu, să rămân la râsul ei de clopoţel între pernele colorate de la Ikea…sau privindu-se lung în oglinzile paralele, apoi rămânând cu ochii în sus la Sulioala Ei şi exclamând: “Câte Irineeee!”

Da, avem copii mari şi buni. Să ne trăiască.

css.php