De Crăciun la noi acasă

21 Dec 2013 by

Am locuit anii semnificativi ai copilăriei mele, adică aceia pe care mi-i amintesc fără prea mare efort, într-o casă superbă, pe care părinții mei au închiriat-o de la ICRAL și au refăcut-o de la cărămidă în sus. Era o casă naționalizată, cu ferestre multe, cu uși înalte încadrate de tocuri albe, cu sobe și glasswand între două dintre camere.  O casă înaltă, așa mi se părea mie, de la înălțimile vârstelor pe care le-am trăit acolo, pe care, în mod paradoxal, când reveneam din vacanțe o găseam mai scundă decât mi-o aminteam, dar pe măsură ce zilele de școală treceau una după alta, tavanele parcă se ridicau spre cer. 

Dar nu despre asta vreau să povestesc azi ci despre brazii noștri de Crăciun. 

Am avut, în vremuri de sărăcie incredibilă pentru standardele noastre de azi, cei mai înalți, cei mai frumoși, cei mai bogați brazi, pe care nu știu, nu știu de unde îi aducea tata. Trebuia mereu să-i ancoreze și-i lega cu o sfoară împletită, verde-albă, de cuișoare bătute în plinta parchetului. În hol era tot timpul frig, era singura cameră din casă în care nu exista sobă și poate de aceea brazii noștri au stat, din câte îmi aduc aminte, mereu în același loc. Așa de înalți erau brazii noștri că trebuia să mă urc pe un scaun luat din sufragerie, ca să ajung să pun globurile între crengi. Țin minte și acum câteva dintre globuri, mai ales pe cele pe care, inevitabil, le-am spart. 

Globul în formă de ciupercuță, roșie cu buline albe, globul în formă de umbreluță, cu vârful ciobit încă de la început, cele două globuri uriașe, unul auriu și unul roșu, sfintele Moaște ale tuturor Crăciunurilor noastre, cele de care mereu mi-era frică să nu le sparg și apoi au mai fost câteva, mici, în diferite forme de cizmulițe, de cadouri, globuri întoarse înăuntru, nu știu cum să vă explic că erau, dar toate, toate minuni din sticlă, gata să se frângă la cea mai mică adiere. Nu se mai fac globuri la fel de frumoase ca pe vremea când eram eu mică, deși minuni există și acum. Nu știu dacă vă puteți imagina așa ceva, dar în cutia noastră cu decorațiuni de Crăciun erau până și niște suporturi de lumânare, din acelea, cu clips, care se prindeau pe vremea când nu existau instalații electrice cu led, de crengile bradului. Da, dragă cititorule, au fost timpuri în care în brad se puneau lumânări mici și colorate. Nu, nu mi-aduc aminte de vreun brad cu lumânări în casa noastră, dar suporturile fiind acolo, erau dovada că așa ceva s-a întâmplat la un moment dat. 

Nu mai țin minte la ce vârstă am început să primesc bani de buzunar. Presupun că de pe la 10 ani tata mi-a dat 10 lei pe săptămână. Era o sumă foarte mare, în condițiile în care pe vremea mea, un plic de praf de oranjadă costa 50 de bani iar o înghețată la cornet era 2 lei.  Cel mai des îi dădeam pe plicuri filatelice cumpărate de la Poștă. În fiecare an, pe la jumătatea lui decembrie, căci doar atunci apăreau decorațiunile de sezon,  mă duceam la librăria de la Magistrală și cumpăram unul sau două globuri, pe care le aduceam acasă în pasul melcului, să nu care cumva să se spargă. S-au adunat o mulțime, de-a lungul anilor, s-au și spart din ele, dar brazii noștri rămâneau cei mai frumoși. 

Mi-l amintesc pe tata urcat pe scară ca să pună beculețele și vârful. Țin minte teama cu care mă urcam pe scaun eu însămi să atârn globurile. Țin minte nervii majori ai mamei când prăpădeam mai bine de jumătate de pachet de vată ca să fac fulgi de zăpadă pe ramurile bradului. Vata era prețioasă, se găsea rar și când o aduceau la farmacie, primeai doar două pachete, să ajungă la toată lumea. Alte timpuri. 

Până la brad… era curățenia de iarnă. Cel mai complicat mi se părea spălatul geamurilor. Pe vremea aia nu existau fâs-fâs-uri d-astea de se șterg imediat și lasă geamurile cristal. Noooo. Geamurile se spălau cu cârpa înmuiată în găleata în care puneam apă fierbinte cu detergent. Apoi se ștergeau cu foaie de ziar.  Da, când le spălam pe dinăuntru, mai era cum mai era. Dar când ieșeam afară, cot la cot cu mama, aia era cumplit. Apa se răcea instant. Nici nu știu cum reușea să le spele pe toate, nici nu știu cum nu îi îngheța sufletul, dar mama era foarte hotărâtă. Casa trebuia să sclipească. Urmau tocurile, frecate cu apă și oțet, parchetul, ciucurii covoarelor, covoarele… Nu, nici curățenie nu mai fac azi ca pe vremuri.  Urmau munții de usturoi pe care îi curățam pentru cârnați și tobă, pe care ai mei îi făceau în casă și apoi tonele de legume mărunțite pentru salatele de Boeuf ce nu puteau lipsi de pe masa noastră de sărbătoare. Cozonaci nu făcea mama, aducea de la cofetărie. Dar  Crăciunurile erau cu miros de brad și de portocale și cu banane verzi puse la copt pe sobă, cu bomboane cubaneze și cu lingouri de ciocolată cu lapte chinezească. Iar Ajunul… în Ajun număram secundele, cu ajutorul pendulei, tic-tac-tic-tac-zbaaang-baaaang-baaang și degeaba încercam eu să stau trează, până la urmă adormeam buștean.

Când am aflat cum stă treaba cu Moșul și am devenit eu însămi spiriduș, am căpătat o emoție nouă pentru diminețile de Crăciun. Emoția cu care așteptam ca mama să-și deschidă cadoul. Ce puteam eu cumpăra, doar mărunțișuri. Dar așteptam să văd dacă se bucură sau dacă o lasă indiferentă cadoul meu, pentru că de asta depindea în mare măsură cum avea să decurgă restul sărbătorilor. Și asta, pentru că mama nu era chiar Mama și relația mea cu ea se complica în funcție de cum se trezea dimineața. 

Când m-am mutat la casa mea, am căutat brazi mici și deși, înfoiați, complet diferiți de cei din copilărie. Poate pentru că eram în perioada în care, încercând să mă desprind de ce lăsasem în urmă, negam tot ce fusese și aș fi făcut doar pe dos. Poate pentru că nu aveam nici bani, nici loc, nici de unde să cumpăr brazi uriași, așa cum lua tata. 

De când am copii nu mai cumpăr brazi naturali. Ultimul meu brad pitic și înfoiat a fost împodobit în 2004, când eram însărcinată cu Irina. În 2005, în Decembrie, am cumpărat și am adus singură acasă, un brad artificial. Pentru că tatăl Irinei nu era un entuziast al sărbătorilor, am știut atunci că trebuie să scap de o discuție anuală pe tema “Du-te și cumpără brad”. Cutia bradului avea mâner, am luat un taxi și n-a fost nici o problemă. 

Am împodobit singură bradul Irinei până în 2008. Ca și în copilăria mea, bradul era montat, instalația și vârful erau puse de bărbatul casei. Dar restul era treaba mea, exclusiv, pentru că doar eu mă bucuram de fapt și de culorile bradului și de bucuria Irinei și de tot ce stă în spatele ideii de sărbătoare, de final de an, de Crăciun, de Dumnezeu, de îngeri, de daruri. Cel mai greu Crăciun, cel mai singur, cel mai dureros, a fost Crăciunul din 2008. În acel an, Moș Crăciun i-a adus Irinei doar o cutiuță muzicală și rolele trimise de bunicul din Anglia. 

Din 2009 am instaurat o altă tradiție. În fiecare an împodobim bradul cu Luca și ai lui. Același brad, de când era Irina mică.  Aproape toate globurile noastre sunt nu prea mici dar nici prea mari, de plastic, viu colorate. Am continuat să cumpăr în fiecare an câte o decorațiune, una singură, pe care scriem anul în care a ajuns în casa noastră. Am și primit, în fiecare an, mici decorațiuni de la cei din jur. Acum copiii împodobesc bradul. E bucuria noastră să-i urmărim în vreme ce bem un vin fiert. 

N-avem o dată fixă la care facem bradul, depinde de programul a două familii așa că în fiecare an, puțin înainte de Crăciun, ne strângem la noi acasă. Luca și ai lui au fost în patru dintre casele noastre. Azi îi așteptăm iar. Sunt curioasă să văd ce vor face anul ăsta Luca și Irina. Să vă mai spun că Luca nu mai are nevoie să fie ridicat în brațe să pună vârful? Nu vă mai spun. E mai înalt decât mine. Când erau mici se băteau care să pună vârful. Am pierdut șirul, nu mai știu cine trebuie să pună vârful anul ăsta dar presupun că Luca va face onorurile.

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

10 Comments

  1. Anca

    Foarte frumos… de cativa ani ( adica de cateva Craciunuri) ma tot gandesc si eu la suporturile tip clips pt lumanari iar lingourile alea chinezesti… s-or mai gasi, ca tare bune mai erau! Ma intreb acum daca erau chiar asa de bune sau doar ni se pareau noua, ca nu prea aveam termen de comparatie!
    Sa fiti fericiti in jurul bradului va doresc! De la cel mai mic la cel mai mare!

  2. ceska777

    Da, brazii copilariei…. si noi am locuit intr-o casa de la ICRAL cu tavanul pe la 3m. Brad am avut in fiecare an, oricat de greu financiar ii era familiei mele.
    Si eu imi aduc aminte de clipsurile argintii pt lumanari si cioturi de lumanari din alta generatie. Mai stiu ca am pazit ani buni un blog rosu urias singurul care a scapat din primul brad facut de ai mei ca parinti.
    Azi am cumparat bradul nostru care nu mai e peste 2,5m. E in casa scarilor si emana un miros deosebit. Il aducem in casa abia pe 24 dimineata caci pe 23 o sa se sbanzuie prin casa 7 copii. Avem aceleasi ornamente de baza de la incputul “casei” noastre la care se mai adauga cate ceva in fiecare an. Si bradul nostru e auriu….

  3. oaki

    Ah, am moștenit și eu, tot de la o casă mare cu glasswand și brazi falnici clipsuri de lumânări adevărate. Am încercat odată să le pun în brad, dar cum brazii tăiați se ofilesc repede și li se lasă crengile, era prea mare pericolul de incendiu..deși îmi amintesc de un an de când eram mică și venea Moșu când am pus lumânările în brad. Superb!

  4. cristina

    Ce amitiri mi-ai starnit… In afara de tavanul inalt, Craciunul meu arata la fel… pana si globurile si ciocolatelele erau la fel… pana si asteptarea expresiei de pe fetele paritilor a doua zi de dimineata, pe 25…Si am vazut la vremea aia brad cu lumanari si clipsuri…cand se puneau lumanarile nu mai puneam vata pe crengi! O minune!

  5. AnaZ

    Si la noi erau suporturi de lumanari… si acele globuri de sticla…cum acum nu se mai fac… De artificiile care se tineau in mana… si se aprindeau unele mai bine, altele mai deloc, va amintiti?
    Da, si ciocolatelele chinezesti cu o carafa cu lapte desenata pe ambalaj…

  6. ady

    desi nu includ case de icral cu tavan inalt si glasswand craciunurile copilariei mele seamana cu ale tale. si globurile seamana, aveam unele in forma ca casute, ciupercute si pisicute, care abia multi ani dupa terminarea cpoilariei mele am aflat ca datau din copilaria mamei mele. si aveam si clipsuri pt lumarari, si vorba unui comentator de mai sus, niste resturi de lumanari. si curatenia, si carnatii/toba….. dar ar mai fi o difereta, stiam ca orice as cumpara, mama va spune ca e cel mai frumos cadou pe care l-a primit de la Mosu’, dar asta nu ma impiedica sa caut cel mai frumos maruntis pe care mi-l permiteam, alaturi de maruntisul pentru tata si cel pt fratelor.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Prima zi de iarnă | In joaca - […] al doilea în țara cea nouă. Am început cu o curățenie grozavă (incomparabilă cu ce făceam acasă la mama,…
css.php