Despre frică şi despre credinţă

25 Jul 2014 by

De câteva nopţi, Lia se trezeşte. Pe la două şi jumătate, uneori mai devreme, alteori mai târziu. Nu vrea nimic. Doar se plimbă prin casă. Se urcă lângă mine în pat, aşteaptă să vadă dacă protestez, când vede că n-o gonesc zice “mă duc să iau cănuţa şi vin, da? Stai acolo că vin imediat.”

Şi iar pâş, pâş, pâş, scârţ, scârţ, scârţ, zbang, poc, trosc, scârţ, scârţ, scârţ, pâş, pâş, pâş, Se urcă lângă mine, trage cu sete din cănuţă, se aşează de vreo cinci ori în toate poziţiile posibile, pe urmă zice “vreau în patul meu” şi dusă e.

– Maaaami, da vreau să mă înveleşti.

Aaaaaaaaaaaa, zei!

După ce o învelesc şi mă târăsc la loc în patul meu, arunc un ochi să văd dacă a ajuns soţul meu acasă. Avem o convenţie, când ajunge lasă mesaj că a ajuns, eu ştiu că totul e ok şi mă culc la loc, vorbim dimineaţă.

Azi noapte nu primisem mesaj că a ajuns acasă aşa că i-am dat sms. Am aşteptat un pic, nimic. Am dat al doilea sms. La care n-a răspuns. Vreo juma de oră. Am sunat. Nu sun prea des, că în Canada se plătesc şi apelurile primite, nu doar cele efectuate. N-a răspuns.

Fandacsia era gata.

Eu nu intru uşor în panică şi am suficiente rezerve de argumente (i s-o fi descărcat telefonul, e pe autostradă şi e aglomerat, n-are semnal) cât să nu albesc de câte ori nu răspunde la telefon. Logic, înţeleg că şi dacă s-ar întâmpla ceva, tot degeaba ar fi, că n-aş avea ce face. Abia acest “n-aş avea ce face” mă scoate din minţi.

Şi-acum aş vrea să vă povestesc despre frică, la vârste adulte.

Atunci când mi se face frică, senzaţia cea mai puternică e că îmi sfârâie carnea pe oase de la gât în jos. Dinspre muşchi înspre piele, totul pare să intre într-un soi de efervescenţă pe care nu o port controla. Când se topeşte tot ce e pe sub piele până la os, încep să alunec într-un soi de beznă care nu se mai termină. Şi atunci începe creierul să lucreze. Nici nu e greu, la câtă moarte ne linge pe ochi în fiecare zi, nici nu e greu să te gândeşti la maşini claie peste grămadă pe o autostradă, la avioane picate peste poduri, la atacuri de cord sau cerebrale, tot soiul de finaluri fără soluţie pe care mai ales minţi creative, ca a mea, le pot elabora la nesfârşit, în înflorituri care mai de care mai ciudate.

Nici n-a durat mult. Doar vreo 40 de minute, plus minus ceva zeci de secunde.  “Am ajuns, acum parcăm.” Puf. Totul este bine în lume.

Telefonul era în geantă, geanta în portbagaj… Laur ştie şi el despre frica asta. Nu ştiu cum şi-o reprezintă, dar o cunoaşte. De-aia încercăm să nu ne speriem unul pe altul niciodată.

3 dimineaţa.

După câteva rânduri pe IM, încerc să adorm la loc.

Ghinion, sub geamul meu a crăpat un taxi şi a venit colegu să-l tracteze. Sigur, mai întâi tre schimbată roata, sau măcar încercat. Îmi vine să le strig de la balcon că n-are sens să încerce să deşurubeze prezoanele (aşa se cheamă?) cu cheia dacă au fost strânse cu pistolul, dar îi las în pace, am avut suficiente discuţii cu meseriaşii în ultimele 24 de ore.

Am adormit cu greu la loc.

Şi-n dimineaţa asta m-am scuturat cu adevărat de nesomn şi frică abia când la radio au dat Faith. A lui George Michael. Ah, aerul tare al unei zile de vineri şi George Michael, Faith, la prima oră. Tare.

Bună dimineaţa, a mai trecut o săptămână.

Related Posts

Tags

Share This

7 Comments

  1. Aoleu ce bine cunosc frica asta. Din pacate Marius nu e suficient de matur inca incat sa o inteleaga sau sa o accepte ca pe ceva real. I-am tot spus ca o sa ii fac eu lui odata special un moment din asta ca sa inteleaga cum imaginatia si spaima sunt mai mari decat puterea omului de a se concentra pe pozitiv. 😀 Inca i-o coc!

    • Ada

      Eu am noroc. Pe mine ma intelege, ca suntem la fel pe dinauntru.

      • Si noi suntem la fel pe dinauntru doar ca el e de aceeasi varsta cu mine si in ani cainesti, pardon, barbatesti, asta il face mult mai mic la cap decat mine if you understand me. Are “doar” 35 de ani. Sper ca la 45 o sa priceapa mai multe. Deja s-a speriat cand l-am batut odata acum 4 ani cand a uitat telefonul undeva si mi-a zis ca vine in “zece minute” din alta localitate. Dupa doua ore de sunat si in care el n-a raspuns, in momentul in care a intrat pe usa am avut o descarcare care a inclus plansete isterice si palme pe care i le-am aplicat strategic unde am nimerit. Atunci a inteles partial niste lucruri. Restul mai dureaza 🙂

  2. Dani

    De ce nu folositi viber pentru sunat?

  3. Io sunt nenorocita aia care vesnic nu-si aude celularul sau il uita intr-un colt de masina/poseta/etc… si apoi cand vad 27 de apeluri ratate de la consort (care stie ca trebuia doar sa iau ardei si sa vin acasa, nu stie ca m-am oprit si sa inscriu copilul la gimnastica si sa-i cumpar bunicii vitamine si am trecut pe la prietena X sa-i dau inapoi o sostea uitata de fiica-sa saptamana trecuta…) ma cam ia cu friguri, pentru ca stiu exact ce-i trece prin cap si prin suflet… Si nu e din rea-vointa sau din lipsa de respect, pur si simplu in creierul meu ala plin de spiridusi, celularul e intotdeauna la coada listei… 🙁

    • Ada

      Simona, pana la urma o sa reusesti. e suficienta o spaima pe pielea ta, cred.

css.php