Despre păsări, despre flori

22 Apr 2015 by

Pasărea Cardinal e semnul că în Canada a venit primăvara. Masculii sunt rosii, femelele au și ceva pene maro. Știu trei copaci în care locuiesc păsări cardinal. Nu sunt mereu acasă, dar de câte ori îi văd, stau pe loc, să nu-i deranjez. Mi-e drag de păsările astea, am pus pe balconul nostru și mâncarea lor preferată, dar n-au trecut pe aici decât așa, în drum spre alți copaci. Sunt vedete, din punctul meu de vedere.

Albastrele sunt speciale, le găsim mereu la masa cu semințe de lângă splash pad, o splendoare, dacă le vezi în lumina potivită.

Blue Jays sunt simbolul echipei de baseball. Frumoasele astea sunt și mai rare (deocamdată) decât Cardinalii.

Pestrițele  sunt oaspeții noștri obișnuiți. Vin câte 4-5 și așteaptă să se asigure că nu mișcă nimeni pe balcon. Apoi se năpustesc spre biscuitele făcut din semințe și ceva pastă dulce, special pe gustul dânselor, pus într-un colț.

Mititelele au fost prima bucurie, după vrăbii. De vrăbii sunt cam sătulă, fac multă mizerie, răspândesc semințele și nici nu mănâncă tot. Într-un cuvânt, se cam joacă la masă și mie asta nu-mi place. Dar mititelele astea sunt așa de drăguțe și de timide, mai vin, mai pleacă, le-ar interesa și căsuța, dar parcă se mai gândesc, iar se duc, iar se întorc… Nu le-am mai văzut de câteva zile, de când s-a răcit iar vremea. Astea mi-s dragi.

Pe Mărunțica asta am văzut-o o singură dată. Mi s-a părut o vrabie ciudată, n-am mai văzut pasăre să se târască pe trunchiul copacului cum face ea. Dar are o gură…. Și cântă așaaaa din tot sufletul, că e o minune să o auzi.

Portocaliile sunt la fel de dese ca vrăbiile și la fel de puțin timide. Ele nu prea vin pe la noi pe balcon, dar le vedem peste tot prin parc.

Negruțele cam cârâie, dar sunt așa de faine când își întind aripile, că le ierți.

Zilele trecute ne-a vizitat chiar și o ciocănitoare. N-a stat mult. A ciocănit nițel în pereții balconului și când s-a convins că nu e rost de gângănii de ciugulit, a tulit-o.

Pentru că stăm aproape de un mic lac artificial, avem și mulți pescăruși, rațe și gâște canadiene.

N-am văzut deloc rândunici, nici nu știu dacă vin pe aici.

Am preferat să pun link-uri către poze profesionale și pentru că arată mai bine decât ce pot face eu cu telefonul meu, dar și pentru că pe acel site puteți asculta și cântecul păsărilor.

Mi-a spus vecina că ieri a văzut un pui de veveriță, mare cam cât un hamster, dar cu coada destul de stufoasă, căzut din cuib. A vrut să-l salveze, dar a fost iute înconjurată de vreo 10-12 mame-veverițe care au venit la chemarea puiului. Mă bucur că nu l-a salvat vecina, a fost luat în cârcă de o mămică și dus la loc în cuibușor…

Aș vrea să vă povestesc despre fluturi, dar încă n-au apărut. Sunt pe aici și păsări colibri, vor veni și ele mai spre iunie încolo.

Merg des la Canadian Tire, un fel de Bricostore cu de toate și cu o secțiune mare pentru grădinărit. Îmi place să privesc toate articolele pentru grădină. Sunt vase speciale în care poți pune apă să se scalde păsările mici și recipiente pentru nectar pentru fluturi și păsări colibri, sunt ghivece superbe de toate mărimile și de toate culorile, sunt bulbi și butași și semințe de flori și tot felul de agățatori pentru ghivece suspendate… Visez la grădina mea mică în care o să pun o tufă de liliac și o magnolie și caprifoliu (deja am identificat sursele, acum citesc despre când și cum se plantează). Între timp, adopt ghivece. Cu begonii, cu violete, cu ranunculus. Am descoperit că mușcatele mele suferă de ceva ciupercă, le-am luat medicamente și acum sper să le salvez. Mă uit cu grijă spre hortensia albă și o rog să nu se usuce, să mai stea un pic. Am bulbi de lalea și de zambile puși bine la păstrare în ghivece pentru anii ce vin. N-am știut că niște ghivece înflorite pot aduce atâta bucuri. Acasă la București aveam o violetă kamikaze care nu murea oricât aș fi uitat eu să-i pun apă. Când am plecat, am lăsat-o unei prietene. Nu credeam să ajung să citesc despre bolile mușcatelor, mușcatele mi se păreau așa, cam de la țară. Acum le iubesc. Acum îmi doresc să le meargă bine. Acum mi-aduc aminte de toate mărunțișurile care până în urmă cu jumătate de an mi-erau indiferente. Cum ar fi… ouăle încondeiate. Sau măcar alea de lemn, pictate. Mi-e dor de nimicurile românești și încă mai caut de năucă obiecte pe care știu sigur că le-am cumpărat și le aveam în casă, dar nu în casa asta, ci în casele celelalte. Așa am căutat o lingură de înghețată vreo 20 de minute. Știam că are mâner verde, eram sigură. Așa e, avea mâner verde, cea de la București. Aici avem una cu mâner mov. Peste care am trecut cu privirea de câteva ori, pentru că eu îl căutam pe cel verde.

Distanța îți pune ochelari cu lentile ciudate. Ajungi să tânjești după ghiocei, deși sunt și pe aici, chiar am primit trei bulbi și-i păzesc ca pe altceva… sau după narcise albe cu miez portocaliu, care-s la orice colț de stradă, dar aici încă n-au apărut, nici n-aveau cum, e prea frig, poate vor fi. Am țopăit de bucurie când am aflat că la Niagara sunt câmpuri întregi de narcise, trebuie doar să vrei să le vezi, ca și pe cireșii japonezi din Central Park, în Toronto, care o săptămână pe an dau un spectacol fantastic. Dar trebuie răbdare. Răbdare să se potolească vânturile și să ne lase curenții arctici să lepădăm cojoacele.

Observa deunăzi o prietenă, citind postul anterior, că iată, la șase luni după ce ne-am adunat în țara cea nouă, sunt fericită.

Nu știu dacă starea mea poate fi numită fericire. Sunt mai degrabă liniștită, bucuroasă că fetelor le merge bine, un pic îngrijorată pentru ce vine, că așa-s berbecii, au nevoie de planuri. Sunt fericită că suntem împreună, asta da, pentru asta sunt recunoscătoare în fiecare zi.

Mi-a trimis o prietenă câteva rânduri pe tema adaptării la nou. Am aflat că după ce trăiești o dată fiecare anotimp dintr-un loc nou, fie el oraș, țară sau cartier, abia după ce se reia ciclul anotimpurilor, începi să te simți mai bine. Înțeleg că e nevoie de 7 ani ca să poți declara cu mâna pe inimă că ești acasă. Dar am trăit o toamnă aproape întreagă și iată, ne pregătim să sărbătorim ieșirea din iarnă (deși mâine se anunță ninsori ușoare), mai sunt două luni de școală și vine vara. Încă un pic și se închide cercul și-apoi, poate, știind la ce să ne așteptăm, va fi mai simplu pentru toți.

Acum merg prin parc și mă bucur de fiecare mugurel ce dă să crape. Și mă întreb: ăsta ce o fi? O fi magnolie? O fi liliac? O fi altă tufă? Știu sigur că în fața geamului am salcâmi, dar vecina mea are un măr și abia aștept să-l văd înflorit. Și-apoi gândul că trăim într-un oraș mare în care păsările vin cu sutele să cuibărească în copacii dimprejur și căprioarele stau cuminți să le tragi în poză, gândul ăsta că suntem într-o lume în care sunt prețuite viețuitoarele, mă bucură și-mi dă speranță.

Nu, Canada nu e nici pe departe țara ideală, e o țară bună în care să crești copii, uneori cam prea bună, atârnând în talgerul balanței pe care stau copiii, cumva în detrimentul talgerului părinților. E o societate liberă și nu prea, deschisă și nu prea, politicoasă dar… rece. Nu regret plecarea mea din România, sunt un pic în situația omidei mâncăcioase, mă pregătesc să-mi țes coconul din culori de flori și mirosuri familiare, am ocazia să mă uit în mine și să-mi dau seama ce noroc am să fi plecat în lume cu atâta bagaj cât am putut duce și, mai ales, cu darul ăsta de a vedea marginea argintie a celui mai negru nor.

Mă visez uneori acasă.

Acum, la șase luni după ce am plecat, știu sigur ce-aș face dacă mâine aș primi un bilet spre România. Mi-ar trebui probabil vreo zece zile ca să pot ajunge peste tot pe unde mi-e dor. Și nu disper, va veni și vremea aia. Mi-e dor de Marea Neagră, nici nu pot să scriu despre mare, nu pot să spun cuvintele astea două, “Marea Neagră”, fără să-mi dea lacrimile.

Știu că-s și alte Mări pe lume, avem lacuri superbe cu faleze de care se sparg valuri cam ca la mare, suntem mai aproape de insule exotice decât de plaja noastră presărată cu mucuri de țigări de la 2 Mai. Nu de plajă mi-e dor, mi-e dor de aer. De mirosul de sare.

La Lia la Grădi sunt două fetițe pe care le cheama Dia și Tia… Mama Tiei e bulgăroaică. Ne-am întâlnit la leagăne și când mi-a zis că e din Bulgaria, mi-a venit să o întreb dacă ei nu-i lipsește Marea Neagră. N-am putut, mi-au dat lacrimile, am întors capul, am schimbat vorba.

Da, depărtarea de tot ce știai îți dă perspective noi. Și ca să nu plângi în fiecare zi, că doar tu ai vrut să pleci, acum de ce plângi, ca să nu ai mereu ceva în ochi, un fir invizibil de nisip, cauți surogate. Cauți zambile și narcise, ca să-ți miroasă ca acasă. Cauți gusturile familiare, cauți oameni cu care să poți râde de bancuri pe care băștinașii nu le gustă, oameni cu care să poți povesti despre Las Fierbinți și despre tâmpeniile pe care le mai spun unul și altul în public pe acasă. Să nu credeți că nu știm ce se întâmplă. Știm tot. Internetul să trăiască.

E greu, dar la capătul greului există speranță. Și păsări. Și flori.

Mâine ninge.

 

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. Carmen

    Ce frumoase sunt pasarile in Canada. Cred ca pt a compensa iarna f. lunga.
    Despre dorul de tara… nu stiu ce sa zic. Eu sunt de 3 ani plecata, doar pana in Germania. Abia acum imi e putin dor de tara. Dar sunt sigura ca atunci cand voi ajunge la Nadlac (in august), primul instinct va fi sa intoarcem masina sa plecam inapoi.
    Carmen

  2. Maria

    Ada, te citesc de mult. Aproape de un deceniu. Multe din locurile descrise de tine in anii astia imi sunt si mie cunoscute. Unele din ele imi sunt si mie dragi, pe altele m-ai facut tu sa le indragesc, altele imi sunt in continuare indiferente. Seamana cu ce spui tu ca sunt… dar nu pe de-a-ntregul. Nu-mi amintesc acum prea multe exemple… parcul circului… taramul zmeilor…

    Ce vreau sa spun e ca, in cazul tau muuuuuuuult mai mult decat in al altor muritori, frumusetea e in ochii privitorului. Si ochii ii ai acolo, cu tine.
    Stiu sigur ca o sa stii sa fii la fel de fericita la noua ta casa. Si oriunde.

    • Ada

      Wow, Maria, de aproape un deceniu! Multumesc. Da, e drept, fiecare vede cu ochii lui si ai mei is inca buni si la purtator. Sa nu mai ninga, sa se incalzeasca si va fi bine.

  3. Noi locuim foarte aproape de Laurentian Wetlands (pe romaneste o mlastina, dar e fascinanta si colcaie de vietati), asa ca avem parte de toate frumoasele astea pe care le-ai insirat, si la noi cardinalii sunt cei mai vedete si ii vedem cel mai rar, tii minte cand ti-am spus pe FB ca o sa-ti placa cand ii vezi 🙂 Mai avem o gramada de bufnite care mie mi-s tare dragi si multe chestii pe patru picioare foarte frumoase… Si-mi place ca sunt ocrotite toate si ca le vezi des, fac parte din peisaj (“urban wildlife”)
    In alta ordine de idei, va trebui sa ma ierti ca nu ti-am adus sticla cu apa, nisip si alge de Atlantic, in plastic si-a pierdut din farmec si a inceput sa vireze spre o chestie tulbure si puturoasa (din care cauza mi-am si construit niste scenarii sinistre in cap cu vamesi greu de convins)… va trebui sa simti cu nasul propriu cand ajungi la ocean (sunt convinsa ca n-o sa treaca prea multa vreme pana atunci), sper sa nu te superi tare pe mine!

css.php