Dor

12 Jul 2013 by

iiiiiiiiiiiiiiiiriiiiiiiiiiiiiSunt pe balcon, la etajul patru şi jumătate. Întind rufe şi mă bate soarele în cap. E foarte, foarte cald şi profit că rufele mi se vor usca în câteva minute, la radio se anunţă ploi şi furtuni. Lia e în şosete, cu mâinile lipite de balustrada balconului. Priveşte în zare şi strigă din toate puterile ei:

– Iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!

Degeaba îi spun că mai e doar o săptămână. Nu ştie ce înseamnă o săptămână, pentru ea e inadmisibil să o caute de atâta timp peste tot şi să nu răsară de nicăieri. De câte ori aude cheia în uşă, mă întreabă dacă e Iri. Şi dacă nu e, dezamăgirea şi-o exprimă încrucişându-şi braţele şi punând bot şi întorcându-se cu spatele la Tata, deşi îl iubeşte şi pe tata şi vrea mereu să ştie când vine de la serviciu. Dacă sună telefonul, sigur e Iri, nu? Nu e Iri! Altă supărare.

O caută şi prin parc, mi-a spus Flori. Se ia după toate fetiţele mai mari, convinsă că una dintre ele trebuie să fie Surioara ei sau să ştie unde se ascunde de n-o mai găseşte deloc. 

– Napoooooi! Iiiii, napoooi.

O caută prin camera ei, pe sub pat, se străduieşte chiar să deschidă uşa de la debara, doar, doar ar găsi-o. Ştie, nu ştiu de unde, că Iri lia si iri la telefontrebuie să vină cu avionul. De câte ori vede un avion, spune “aionu, Iiii”.

Şi mie mi-e dor. Şi Irinei îi e dor. Şi lui Laur îi e dor. Se mai văd pe skype din când în când, dar şi asta e greu, pentru că uneori doarme Lia, alteori Irina nu e acasă, sau poate tata e la lucru sau sunt cu toţii la grădină, unde Iri a plantat lăptuci cu Nana. 

Aseară am pus mâna pe telefon şi am sunat la tata şi i-am zis: deschide skype-ul, că nu mă mai înţeleg cu asta mică. 

– Oooooo IIIIII! 

Şi ce lacrimi de frustrare când a picat netul în Wales şi n-am mai putut restabili legătura, ce supărare şi ce năduf şi de o parte şi de cealaltă şi câte poveşti au rămas suspendate. 

Încă puţin, dragele mamei, sunt fericită că vă iubiţi, dar mă doare dorul vostru până la lacrimi. Încă puţin.

Related Posts

Share This

1 Comment

  1. Induiosator pana la lacrimi 🙂
    Asta cu avionul are clar ceva deosebit! Si Matei a ramas acasa, pe la un an si jumatate, cand eu am plecat cu surioara lui, o saptamana. Noua ne-a fost mai usor pt ca aveam distractii toata ziua, si eu chiar aveam nevoie de vacanta aceea, cu cel mult un copil dupa mine 🙂 Dar el saracutul s-a trezit dintr-o data in casa aproape goala, si mi se spunea ca arata mereu spre cer, cand vedea un avion si intreaba “Mami, (Lu)Ana?” Si multe luni, dupa aceea, a ramas cu pata pe avioane. Pe cat de vesela povestea Luana despre avioane, pe atat de trist era el cand venea vorba despre ele. Mi-a fost invatatura de minte, am zis ca nu-i mai despart niciodata, daca s-o putea 🙂
    Reunire placuta!

css.php