Dragă Ruxi,

19 Sep 2013 by

Tu azi ar trebui să prinzi un avion spre Bucureşti. Oare o să mai vezi postul ăsta? Ei lasă, îl citeşti tu într-o dimineaţă, în tren, spre serviciu. 

Ruxandra e prietena mea de când aveam… cam vârsta Irinei. Să ştiţi că n-a fost chiar de la început prietena mea, a fost mai întâi prietena Nicoletei. Care era prietena mea. Nicoleta era o fetiţă frumoasă, cu părul lung, cu ochii verzi, slăbuţă, firavă şi delicată. De câte ori ne jucam de-a gimnastica, ea trebuia să fie Ecaterina Szabo şi mie nu-mi rămânea decât Simona Păucă sau Lavinia Agache, un chin, vă zic eu, că toate voiam să fim Ecaterina Szabo. Dar o lăsam pe Nicoleta, ştiam că e preferata ei. Ei, câteodată Nicoleta dispărea din curtea noastră şi o vedeam la colţul străzii, cu o altă fată un pic mai mare.  Mult timp am fost geloasă pe prietenia asta, pentru că n-o cunoşteam pe fata asta mai mare. Până am mai crescut un pic şi Ruxandra, căci ea era, a început să vină şi ea la mine în curte să se joace. Nu de-a gimnastica, dar mai venea. De ce se aduna toată copilărimea în curtea mea? Pentru că eu nu aveam voie să ies din curte şi-n plus, la mine în curtea aveam şi bârnă (o bordură ciobită dar suficient de lată şi de înaltă cât să ne prefacem că e bârnă) şi paralelă (o creangă de vişin crescută perpendicular pe trunchiul ei, era una singură, dar nu conta, puteam face prinderi şi răsuciri în voie) şi sol (suficient spaţiu între treptele monumentale şi bârnă.)

Ruxi fusese colegă de grădiniţă germană cu Ancuţa şi cu Dan, prima mea iubire dintr-a cincea, cu care jucam cărţi pe porunci până ne-a văzut doamna Rapaport şi ne-a pârât la tata că ne pupăm pe obraz. Ruxi nu juca macao pe porunci cu noi, dar simplul fapt că fusese colegă cu El îi conferea o aură specială. Cumva mă legau multe fire de ea, dar nu erau fire drepte, ci uşor răsucite pe după degetele celorlalţi copii cu care mă vedeam mai des decât cu ea. Pentru că ea făcea şi pian, avea o pianină neagră, veche, superbă, cu loc pentru lumânări, de-o parte şi de alta a suportului pentru partituri. Mi-o imaginam mereu ca pe o prinţesă într-un turn, cântând la pian la lumina lumânărilor. În plus noi mergeam la şcoala 76 (sau o fi fost 74?) cea din colţul străzii, ea mergea la şcoala 79, peste bulevard, era, oarecum, din gaşca rivală. 

N-am jucat elasticul cu Ruxi, probabil că nici leapşa sau alte chestii d-astea triviale. Dar când am început să citim cărţi şi să vedem filme, când am primit bicicleta mea Pegas galbenă după care încă plâng, când mi-a dat tata voie să ies pe trotuar şi mi-a extins teritoriile permise până la ambele colţuri ale străzii, atunci Ruxi a devenit prietena mea. 

Cu Ruxi m-am învârtit pe strada Ienăchiţă Văcărescu şi pe bicicletă şi pe jos, la pas, cu Ruxi am despicat firul în patru, cu Ruxi am bârfit-o pe bestia aia de Milady pe care nu puteam s-o suferim pentru că din cauza ei regina nu se putea întâlni cu iubitul ei englez şi nemernicul de Richelieu, mânca-l-ar câinii, numai el era de vină că a murit Constance. Toate cărţile erau repovestite,  toate personajele erau tocate mărunt, toate misterele rezolvabile. După ce am terminat eu de citit rafturile de pe care aveam voie să iau cărţi din biblioteca tatei şi am terminat şi biblioteca Nicoletei, după ce am lichidat şi rafturile cu cărţi despre război şi am găsit şi cartea AIA cu anatomia umană şi sexualitatea explicate ca pentru proşti (da, tată, am găsit-o pe la vreo 12 ani) am trecut şi la biblioteca Ruxandrei. Nimic nu mă putea opri, nici măcar lecţiile de învăţat la geografie sau la istorie, cui îi pasă de istorie, am citit în Dumas, ştiu tot ce e de ştiut despre istoria Franţei şi a Angliei, restul nu contează.  Şi când am mai crescut şi am dat de Eliade, de Cioran şi de alţi domni care nu joacă la nici o echipă de fotbal, am avut ÎN SFÂRŞIT despre ce vorbi. Cred că Dumnezeu se prăpădea de râs de după un nor, auzind ce emiteam eu şi Ruxi, daaar… cui îi pasă. Am început jocul cu “hai să te conduc până la poartă”, eu o conduceam pe ea şi ea mă conducea pe mine şi uite-aşa ne prindea seara pe sub plopii de la stradă. Uneori mergeam şi la piaţă împreună şi ne uita Dumnezeu pe drum, alteori depăşeam colţul străzii, s-o chemăm şi pe Ancuţa şi pe urmă fugeam, fugeam, fugeam cu inima în gât, înapoi pe bucăţica de stradă permisă, să nu se prindă mama că dispărusem. 

N-am să vă povestesc pe larg cum am plecat eu cu Ruxi după cireşe sau după căpşuni la piaţă şi ne-am întors după 3 ore, pe bezna beznelor şi la colţul străzii erau domnul Demirgian şi doamna Micu, în toate culorile Pământului, cu o falcă în cer şi cu una în pământ, pentru că sincer, am blocat amintirea asta, dar Ruxi o povesteşte cu voioşie de câte ori are ocazia. Trebuie să înţelegeţi, tata era un tip cu perciuni, mustaţă şi sprâncene foarte stufoase, înalt şi fioros. Trebuie că atunci, în seara pe care eu nu o mai ţin minte, domnul Demirgian era o  apariţie de neuitat. 

Am crescut însă, am intrat la acelaşi liceu cu Ruxi, am început să iubim, când pe unul, când pe altul. Apoi ea a intrat la medicină. Facultate grea, nu ne mai vedeam aşa de des, şi când ne vedeam îmi spunea istorii cu cadavre şi disecţii şi proful X şi dr. Y şi cum nu se putea hotărî dacă să facă ea chirurgie sau mai degrabă altă specializare, iar ne uita Dumnezeu vorbind până târziu. Cam pe atunci am descoperit că şi dacă nu ne vedem cu lunile, când ne reîntâlnim e ca şi cum n-am fi vorbit de azi dimineaţă. Ştiţi, pe vremea mea nu aveam mobile, nu trimiteam sms-uri, ca să ţii legătura cu cineva, trebuia chiar să dai ochii cu persoana asta. Şi când persoana era la Medicină, tare greu o prindeai. Dar şi când ne prindeam una pe cealaltă, o luam de la capăt cu condusul etern până la cealaltă acasă. 

Ruxi a avut singurul boxer care mi-a devenit simpatic doar aşa, pentru că era câinele ei. Rock. Tot ea a avut o siameză de care mărturisesc că mi-era cam frică, nu ştiam niciodată dacă pot sau nu să o mângâi.  Când mă gândesc la Ruxi, văd fereastra ei deschisă şi perdeaua fluturând şi mă văd pe mine, mică, strigând uşor, să n-o trezim pe doamna Micu: Ruuuxiiii, pot să vin pe la tine? Ah, cafelele doamnei Micu şi ţigările fumate la bucătărie, stând pe colţarul îmbrăcat în material moale şi plăcut, felul în care puteam vorbi despre orice de faţă cu doamna Micu (vă rog să remarcaţi că deşi ne cunoşteam de o mie de ani, doamna Micu era doamna Micu şi domnul Demirgian era domnul Demirgian şi aşa e până în ziua de azi) şi toate iluziile noastre spulberate una câte una, toate speranţele, toate planurile, toate concesiile… personajele romanelor de aventuri fuseseră înlocuite. Acum nu mai povesteam viaţa contelui de la Fere, ci tinereţea noastră o despicam în patru. 

Când Ruxi s-a măritat şi a plecat în luna de miere, mi s-a părut că între noi s-a căscat brusc o prăpastie. Prietena mea plecase, eu mă mutasem deja în Ozana, ea era o femeie la casa ei (cred că avea 25 de ani), apoi a rămas însărcinată, s-a născut Bogdan şi cu asta s-a rupt filmul. Mi-aduc aminte că am fost într-o seară în vizită, Bogdan era bebeluş şi ora era total nepotrivită, trebuia să-i facă baie, eram în plus. Atunci am descoperit că pe oamenii cu copii e foarte greu să-i vizitezi. Am lăsat răţuştele de cauciuc pe care i le adusesem cadou şi m-am retras în vârful picioarelor. 

Nu ştiu cum s-a descurcat, nu ştiu cum i-a fost începutul maternităţii, dacă a alăptat sau nu, dacă i-a fost greu sau nu, trei ani din viaţa ei sunt o gaură neagră în prietenia noastră, acoperită doar în momentul în care eu am rămas însărcinată şi am rugat-o să-mi recomande un doctor. Apoi s-a născut Irina, apoi s-a întâmplat ceva îngrozitor. Ruxandra a rămas văduvă, cu Bogdan mic, mic… Şi eu eram paralizată, nici nu mai ştiu de la cine am aflat, n-am ştiut nici ce să-i spun, nici cum să-i spun, nici… 

Prietenia noastra s-a legat din nou când ea a reuşit, nu ştiu cum, să iasă din apele tulburi în care aproape că era să se înece, iar eu nu fusesem nicăieri s-o trag la suprafaţă. Dar s-a legat din nou, deşi nu se rupsese niciodată, a fost doar un gol inexplicabil, la care de fapt nici nu ne gândim. Pentru că noi n-avem d-astea. Când ne vedem, încă e ca şi cum nu ne-am fi văzut de ieri dimineaţă. 

Suntem amândouă astăzi femei măritate, fiecare la casa ei, fiecare cu copii. Este unul dintre cei mai buni medici din lume, la capitolul imagistică medicală (eco, rmn, the works) nu veţi găsi mulţi ca ea. Ruxandra locuieşte în altă ţară. Viaţa ei e un roman pe care trebuie singură să-l scrie, n-am voie eu să-l dezvălui mai mult decât am făcut-o deja. Dar când intri în casa ei, prima fotografie de care dai cu ochii e din ziua nunţii sale, cu mine lângă ea. 

Azi e ziua Ruxandrei şi mâine am să pot s-o strâng în braţe, pentru că m-a invitat să stau puţin cu ea, pe colţul ei de stea. 

Şi-s fericită că pot spune că e prietena mea. Nu există munte sau prăpastie peste care să nu trecem, problema e că mereu vom încerca să ne conducem una pe alta până la poartă. 

La mulţi ani, Ruxandra. I do love you. 

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. Ioana

    Ce frumos! Sa va bucurati una de cealalta cat mai mult!

  2. Nora

    Ce frumos, mi-au dat lacrimile! Sa va bucurati de revedere <3!

    Si mi-am amintit si eu de o "Ruxi" a mea care a hotărât acum mulți ani sa rupă legăturile cu trecutul ei (unde sunt si eu) iar mie mi-e încă tare dor de ea…

    • Ada

      Sun-o. Azi.

      • Nora

        Nu am nici un telefon, nimic. Sunt prietena cu sora ei pe FB si m-am tot rugat de ea sa ma pună in legătura cu Micuța (Ruxi a mea). Mi-a zis ca nu poate (???). Ce pot eu înțelege? Eram cele mai bune prietene din lume…
        Eee, sper sa fie bine si fericita, cine știe poate va veni timpul in care ne vom reintalni. Am sa mai încerc…

  3. Carmenbr

    La Multi Ani fericiti Ruxandrei! Sa iti traiasca “sora” de suflet!

css.php