Există un motiv pentru care…

21 Nov 2013 by

… pe vremuri oamenii săpau fântânile la drum. Erau prinse în gard, aveau acoperiş, jumătate în curtea omului, jumătate pe uliţa satului. Şi asta pentru că nu toţi aveau acces la apa de băut. alteori apa din anumite fântâni devenea sălcie şi deci, de nebăut. Era ok să se audă scârţâind roata fântânii şi lanţul coborându-se şi apoi urcând, plescăitul inconfundabil al apei şi zgomotul găleţii lovind ghizdul fântânii. Nu sărea nimeni să se uite cine e dincolo de gard, de ce umblă la fântâna lui, câte găleţi de apă cară, unde le duce, de ce a luat din fântâna aia şi nu din a vecinului, şi aşa mai departe…

Există un motiv pentru care lângă gardul de la drum erau plantaţi meri şi peri şi nuci, nu mulţi, doar câţiva, cât să apere casa de privirile trecătorilor dar şi să existe măcar 2-3 crengi lăsate peste gard, aplecându-se toamna de roade, scăpând câte un măr sau o gutuie pe jos, pentru cei ce trec şi le e poftă ori pentru cei ai căror pomi încă n-au rodit că-s prea tineri sau poate i-au mâncat omizile  pentru că n-au fost daţi cu var pe trunchi, că şi varul costă.

Există un motiv pentru care pe vremuri puteai să-ţi laşi copiii să se joace la drum, pentru că pe vremuri se ştia că e nevoie de un sat întreg să crească un copil şi de-aia copiii salutau pe toată lumea şi ştiau că dacă fac vreo nefăcută sigur are să se afle… Dar nici că te puteai apropia de vreunul din ei de erai străin de loc, pentru că satul era sat şi străinii nu erau primiţi chiar aşa cu pâine şi sare de toată lumea cum am învăţat noi la istorie, decât după ce-şi scoteau pistoalele de la brâu şi calul lor era bine legat în grajdul tău. 

Nu mai sunt vremurile aşa. Suntem singuri, nu mai avem fântâni şi apa de la robinet e şi ea aproape mereu sălcie, nu ne mai creştem copiii împreună şi ne închinăm la străini mai ceva decât la Dumnezeu, pentru că de Dumnezeu ne dezicem în liber cugetările noastre. Nu mai împărţim cu săracii decât rar şi atunci suntem arătaţi cu degetul şi ni se cere socoteală, ne plângem însă că nu ne ajută nimeni, ba chiar uneori ne batem cu pumnul în piept că nici nouă nu ne dă nimeni, nici nouă nu ne pică din cer, la muncă, la muncă, la muncă…

Ce vreau să zic e ce am citit la Mihaela azi

IMG_6522„Cred că, atunci când asistaţi la o catastrofă – o explozie, să zicem, există doar trei opţiuni principale. Prima: să o luaţi la goană cât vă ţin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteţi o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovaţii să fie daţi afară din serviciu. Sau să organizaţi o manifestaţie. A treia: să aduceţi o găleată cu apă şi să o aruncaţi peste foc. şi dacă nu aveţi găleată să aduceţi un pahar, şi dacă nu aveţi pahar să aduceţi o linguriţă – tot omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtăşesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci linguriţa – să poarte întotdeauna la rever o linguriţă, ca să ştim că suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt – sau într-o linguriţă, cu voia dumneavoastră.” Amos OZ. 

Merci, Mihaela. 

Related Posts

Share This

css.php