Grevă

13 Mar 2014 by

– Mama, mergem în parc? Uite ce soare frumos e afară, hai să mergem în parc. Şi Lia vrea în parc. Hai, te rooog, du-ne în parc. Mă duc să mă îmbrac. Da? Mă duc.

Eu nu spusesem nimic. Nu mă gândeam decât că o să-mi ia vreo 10 minute s-o îmbrac pe Lia, care fuge după fiecare şosetă pe care i-o scoţi din picior, apoi încă vreo 5 minute să trag nişte haine şi pe mine, apoi drumul până în parc şi în parc şi înapoi spre casă. Era soare, invadase toată camera, dar socotind până la ieşirea mea pe uşa blocului, am mai fi prins, probabil ultimele raze.

Cât am tânjit după soare şi ce am mai plâns în sinea mea când afară era gri şi frig şi acum, uite, cu toată lumina şi tot enutziasmul lor, eu nu mă puteam vedea parcurgând toţi paşii către parc. Şi căsuţele astea colorate şi frumoase strigau după un partener de joacă şi Lia abia terminase cu febra şi încă îşi trăgea nasul şi era aşa de bine în sufrageria mea în care dansau curcubee şi recunosc, recunosc, număram orele până când ele aveau să meargă la culcare, pentru că, să vă spun un secret, sunt o cârpă.

De câteva săptămâni sunt o cârpă moale, trag de mine mereu să mă ridic din pat, torn cafea cu nemiluita, cafeaua mă adoarme târziu în noapte, noroc că teveul meu se stinge singur. Evident, evident, insecuritatea Liei şi teama ei de separare duc la permanenta ei alipire de mine. Sunt un docking bay. Un Charging Device. Sunt un life support system, de când am rămas singurul părinte în zonă. Atât. Life support. Aduc, hrănesc, spăl, plimb, amuz.

Duminică, atunci când Lia n-a dormit decât vreo 30 de minute, stăteam întinsă în pat şi îmi repetam obsesiv: nu e vina ei că nu poate să doarmă, nu e vina ei că se trezeşte urlând, e mică, e mică, înţelege-o…

Dar undeva în mintea mea, un pitic urla: Dar până când, băi nene, până când să fiu eu permanent la dispoziţia copiilor, de unde moda asta, de ce tot timpul meu e pentru ele, ia să mă mai scutească, să mă lase, nu vreau decât să dorm, ce mama naibii…

M-am dus, deci, val vârtej la Irina şi i-am explicat că sunt atât de obosită că nu ştiu ce să mai fac cu mine, habar nu am ce să fac cu mine, d-apăi cu ele, ce-ar fi, i-am zis, ce-ar fi dacă m-aţi lăsa voi pe mine să dorm vreo oră, ar fi foc? Atenţiune, trupă, în următoarele 60 de minute, cine intră în dormitor a încurcat-o. Nu mă interesează ce faceţi. Nu veni decât dacă se scurge sângele prin vreo gaură.

60 de minute au trecut ca 60 de secunde. Ştiam că dorm, eram conştientă că sforăi, mă auzeam, aşa de obosită eram că şi în somn percepeam toate zgomotele casei, dar acele 60 de minute nu m-am mişcat din poziţia în care rămăsesem. Când uşa s-a dat de perete cu un pocnet sec şi Lia a sărit pe mine ca în piscină, aveam ochii larg deschişi pe dinăuntru.

– N-am mai putut s-o ţin, mama, scuză-mă! Am încercat, pe cuvânt!

Biata Irina, biata de ea, suferea de-a binelea că furtuna năvălise peste mine, înţelesese din vocea 16 cu care anunţasem că e nasol, că mama chiar e la capătul răbdării…

Biata Irina, biata Lia, biata mami…

– Irina, îmi pare rău că nu mai am răbdare. Adevărul e că sunt foarte obosită, i-am spus luni în drum spre şcoală.

– Nu-i nimic. Poate că ai şi tu nevoie de o vacanţă.

Va-can-ţă. Vacanţă? aaaa, vacanţă! Da, ce frumos ar fi, dar vacanţa e departe, Irina.

Aşa că iată-mă, trei zile după această criză, după revolta părintelui ce nu mai vrea să se joace, iată-mă în faţa mersului în parc împotriva voinţei mele.

– Nu merg, i-am zis. Nu se poate. Sunt obosită, nu mi-e bine, nici n-ai aşteptat să-ţi spun dacă sunt de acord sau nu să ieşim în parc, nu se poate. Nu sunt 24 de ore din 24 la dispoziţia voastră. Tu dimineaţă ai mers la teatru, Lia a dat deja două ture de lac cu Flori, eu am fost la muncă. Răspunsul e nu. Nu ieşim în parc. Mergeţi frumos pe balcon dacă vreţi să luaţi o gură de aer.

I-am pus Liei căciula şi hăinuţa, cam bate vântul la noi pe balcon. Au făcut baloane de săpun vreo 15 minute şi apoi au intrat în casă, îngheţaseră.

În alea 15 minute eu am fost cu ochii pe ele, de pe canapea. Irina era în semi-şoc că mama nu face ce vor copiii. Dar mama îşi legase centura şi îşi pusese masca de oxigen pe faţă şi acum, ţinându-le strâns în braţe, asculta avionul rotindu-se în vrie spre apele oceanului pe care le putea anticipa reci, sărate, nemiloase. Cu buzele pe muştiucul vestei de salvare, închisesem ochii şi-mi repetam mantra: va fi bine, e doar o chestie temporară, e astenie de primăvară, va fi bine, va fi bine, va fi bine. De pe balconul meu zburau spre lume baloane colorate de săpun.

 

Related Posts

Tags

Share This

8 Comments

  1. Mihaela

    Te inteleg atat de bine… Te admir ca poti spune mantrele, eu urlu ca dementa si sunt atat de urata cand o fac, cel mic care are 2 ani imi zice apoi yucky mummy … Cat de adevarat.

  2. liana

    Dar vreo bunica nu se poate sa vina sa mai stea cu voi macar o saptamana, doua?

  3. Ozana

    Tu mananci ok? Stii ce diferenta mare face dieta? Baga mai multe proteine, mai mult unt, si mai ales un supliment de magneziu. As zice si vitamina D, daca nu poti sa profiti de soare. Si bineinteles si verdeturi proaspete. Fara junk, incearca si fara pâine/paste. Hugs.

    • Ada

      mmmmm da eu zic ca mananc destul de ok, junk e exceptie o data la cine stie cate saptamani. iau si magneziu, D nu iau inca. Painea e limitata la 3 felii pe zi.

  4. Maria

    As intra si eu intr-o greva din asta… Nu totala, doar cat sa reduc abuzul fizic (catarat non stop pe mine, cu tot ce implica asta – tras de par, capete in gura, genunchi infipti in burta, sani ciupiti, bluze largite sau rupte etc etc).
    Dar, din experienta, orice restrictie privitoare la corpul meu transforma copilul meu hiperactiv dar vesel, etuziast si senin intr-un monstrulet marait si frustrat.
    Asa ca raman pe baricade…

css.php