Încă în căutarea poveștii

2 Jan 2014 by

Fac parte din generația care a crescut cu Gala Desenelor Animate, 10 minute în fiecare sâmbătă. Cu toate astea, dacă zic Disney, prima asociere e cu Mickey Mouse. Nu este prietenosul Mickey cu care s-au făcut mari fetele mele, ci Mickey, ucenicul vrăjitor, cu mânecile largi ale mantiei ascunzându-i mâinile înmănușate, teribil de încurcat de furtuna de obiecte ce zburau în jurul lui, incontrolabile. Am crescut cu Albă ca Zăpada și cei 7 pitici, țin minte perfect scena de la fântână, piticii lucrând în mină și Mutulică punându-și pietre prețioase pe post de ochelari, celebrele “Cine a băut din cănuța mea” și “Cine a mâncat cu lingura mea”, prințul ridicându-l pe Mutulică să fie sărutat de Alba chiar înainte de a o duce departe la castelul lui. Dalmațienii și Cruella Devil, dar și Donald cu vocea sa inconfundabilă, pe care reușeam să o imităm încă din școala generală. 10 minute pe săptămână, filmele superbe fragmentate în porții mici, să nu ni se urce la cap, ne-au marcat totuși copilăria. 

Pe la 17 ani am avut ocazia să țin în mână o invitație la premiera unui film ce e în topul celor mai iubite dintre toate, Mica Sirenă. Parcă o văd. Era o invitație cu totul neobișnuită, nu era un simplu carton ci un pătrat de plastic în care câteva stele de mare și un praf argintiu pluteau în ceva ce ar fi putut foarte bine fi apă de mare. Sebastian este personajul meu preferat în acel film, iar scena sărutului ratat din barcă e încă vie în mintea mea. Sunt perfect capabilă să reproduc accestul lui Sebastian și e plăcerea mea să cânt “Under the Sea”. 

Finding Nemo a fost filmul pe care l-am văzut o dată, pentru ca imediat după generic, să-l pun de la capăt. Îl știu aproape pe de rost. “Fish are friends, not food”. “Stop following me!” “Mate!” – au fost ani de zile în vocabularul obișnuit al familiei noastre. 

Am apoi în minte imaginea cu care încep toate dvd-urile originale ale fiicei mele celei mari, castelul Frumoasei din Pădurea Adormită și focurile de artificii luminând cerurile de deasupra turlelor. Câte dimineți mi-a salvat, câte răceli nu a pansat, câte tristeți și câte bucurii am strâns, cu fiecare dvd pe care l-am adus acasă… Ce amintiri frumoase are Irina despre premierele la care am fost invitate să mergem, în calitate de persoane foarte importante, în sălile speciale ale cinematografelor! Mi-amintesc perfect premiera de la Prințesa și Broscoiul, când ne-am întors acasă fredonând cântecele licuricului îndrăgostit de o stea, când nu știam dacă eu, om mare, să mă bucur mai degrabă de muzica din film sau de efectele speciale, de animațiile extraordinare sau de poveste, pur și simplu. Iar ea, ea tăcuse din gură, ceva absolut neobișnuit pentru o fetiță de cinci ani. Au urmat Aventurile lui Sammy, Cars, Tangled, Toy Story, Planes, filmul cu Jack Îngheț pentru care Irina a făcut o pasiune extraordinară și, foarte recent, Frozen. Despre Lia ce să vă spun, încă nu are trei ani, dar deține vreo 30 de dvd-uri cu clubul lui Mickey, colecționate cu rigurozitate, iar acum când scriu, se uită – absolut neîntâmplător – la dalmațieni și înainte de rugăciunea de seară comandă să cântăm cântecul lui Thomas O’Malley din Naturelement, les Aristocats, pe care le știm cu toții pe de rost.

Am ales să le cresc cu povești frumoase și nu cu desene cu monștri și roboți ucigași. Am preferat dvd-urile originale, cu copertă exterioară embosată și cu prețioasele dvd numărul 2, unde găseam poveștile poveștilor desenelor animate, canalelor ce difuzează și animații între pauzele de publicitate. În ultimii ani, televizorul nostru a rămas fixat pe Disney Junior cu zilele, și nu de puține ori ne-am trezit privind din inerție la desene animate, deși copiii dormeau demult. Am cumpărat și personajele din câteva filme, și le-am dat copiilor să se joace, le-am lăsat să-și pună amprenta pe poveștile lor, le-am amestecat istoriile, doar ca să învețe să se joace și în afara scriptului prestabilit. Marie, pisicuța albă mă veghează de pe lampa de birou. 

La sfârșitul lui 2013 am primit o cană de ceai pe care scria: Să faci imposibilul e chiar distractiv. Am zâmbit, pentru că sunt dintre cei pentru care să faci imposibilul să funcționze e ceva la ordinea zilei și dacă nu m-aș distra în timp ce fac acest imposibil, probabil aș fi luat-o razna.

Întrebați-mă care e filmul meu preferat din portofoliul Disney. Nu știu, e imposibil să aleg, în acest moment e, probabil Frozen și înainte de Frozen a fost Tangled și înainte de Tangled a fost Prințesa și Broscoiul și înainte de asta a fost Mica Sirenă și înainte de asta a fost Cartea jungley și înainte de asta a fost… Nu, nu poți alege. 

Întrebați-mă care e cântecul meu preferat din Disney? Ah, ce contează, Everybody wants to be a cat e perfect să-l cânți și la sfârșitul unei ședințe de sumar care te-a lăsat fără aer și înainte de a pleca într-o excursie cu copiii, 5 ore de condus până la mare. Cât de bineee, cât de bineee, cât de bineee e să fiiiii motan! Până și Lia știe treaba asta. 

Întrebați-mă, care e, Ada dragă, replica ta preferată din desenele Disney? Creme a la creme a la Edgar! Mi-e foame, mama, mi-e foame… Wait a minute, I am the leader, I’ll decide what it was! So, what are we gonna do? I don’t know, what do you wanna do? Trust in me, just in me… Da, sunt o enciclopedie ambulantă de replici celebre din Disney.

Dar personajul tău preferat, Ada? Alege unul singur! Ah, imposibil. Calul lui Gheorghe Papagheorghe. Nu. Sebastian, racul. Nu. LaFayette. Nu. Uncle Waldo! Nu… Imposibil. Dar de ce trebuie să aleg? Dacă privesc în urmă, poveștile și personajele filmelor semnate de Disney se împletesc cumva cu însăși fibra interioară a copiilor mei, și asta nu poate fi decât o urmare firească a fibrei mele interioare. 

Dar care este povestea care îți place cel mai mult, dintre toate, dragă Ada? Sunt încă în căutarea poveștii, nu le-am citit pe toate, nu le-am văzut pe toate, caut, caut.

 

 

 

 

 

css.php