Jurnal de scriitor autopublicat

8 Jun 2016 by

E greu, să știți, nu e o mare afacere, nu poți să trăiești din asta, nu-ți poți finanța nici măcar mici plăceri, nu la început, nu când nu-ți permiți să scoți tiraje de mii de exemplare și atunci plătești, practic, greutatea fiecărui volum în aur, scos în mini-ediții de lux.

E cu multă emoție, mai ales când ai noroc și dai de un ilustrator bun, care înțelege exact ce ai vrut să spui și cum ți-ai visat personajele, stai și aștepți fiecare imagine să crească mare, să se facă mai mult decât schiță sumară, să prindă un pic de carne colorată, să începi să intuiești expresiile de pe fețele personajelor și pe urmă să le vezi exact așa cum ți le-ai închipuit…

Apoi trebuie să ai noroc de tipografie, să știi la cine să te duci și ce să ceri și să înțelegi chestii destul de complicate pentru poeți și să ai pe cineva care să știe să descifreze limbajul de specialitate, eventual care să vadă toate spațiile în plus, toate ghilimelele lipsă, toate marginile de tăiere, toate nuanțele de culoare care să semene cu ce se vedea pe monitor, nu, nu e simplu, de la povestea care ți-a bătut la geam într-o noapte și ți-a zis gata, hello, m-am copt, hai să mă scrii, până la Bunul de Tipar e drum lung și scump.

Pentru că ai nevoie de ilustrații frumoase, dacă vrei să le placă povestea ta copiilor, și calitatea costă. Atunci aștepți să ai bani și să aibă timp pentru tine Anda.

Pentru că ai nevoie de hârtie de bună calitate și de o copertă cartonată, mai degrabă decât de una doar un pic mai tare decât paginile pe care e scrisă povestea. Și cartonul costă. Atunci te duci la soț și-l întrebi câți bani mai are în ING?

Pentru că trebuie cineva apoi să preia cartea de la tipografie, să se asigure că da, e așa cum am stabilit, că da, sunt toate și apoi să le trimită la curieri. Și asta costă. Atunci începi să te agiți, cu precomenzi, formulare, tabele, date lipsă, mici erori, neînțelegeri și scăpări.

Pentru că vrei să faci și audiobook, că iubești radioul și-ți place să spui povești și ai pus gheara iar pe Calomfirescu și știi că o să iasă bine. Dar și Calomfirescu are de plătit facturi și ca să aibă pe ce să lucreze, trebuie să-i dai un fișier audio curat și asta presupune un microfon bun, un mixer, un recorder, niște soundproofing, niște liniște, un pic de timp. Și-atunci poate ai noroc și ai un soț care-ți cumpără microfonul și mixerul și tot ce-ți mai trebuie ca să aibă Calomfirescu pe ce să lucreze, dar apoi te poticnești de drepturi conexe pentru muzica folosită la ilustrație și dai de SOCAN și ai vrea să nu te lege.

Pentru că apoi curierul (care deja nu mai e DOAR curier) trebuie să afle în ce fel de plic poate pleca acea carte ca să n-o plouă și să n-o ningă și cât face până la destinație și câte timbre de 2,5 lei trebuie lipite pe plic. Și asta costă.

Apoi… ești ca într-o sală de bal prin care se perindă și cunoscuți și oameni noi și tot aștepți să-ți invite cineva cartea la vals. Dacă poți, faci damen tango. Vrei cartea mea? E frumoasă, e doar x lei, nu am multe că nu mi-am permis să scot decât vreo două sute de exemplare, poate cinci sute dacă am avut noroc să găsesc un sponsor. Mai știi pe cineva care ar vrea cartea mea? Poate ai vorbitori de română în jur? Ah, au copii mari… Am înțeles, mulțumesc.

După o vreme nu mai poți să faci damen tango, așa că stai și privești cum oamenii trec pe lângă tine, uneori ai surprize plăcute, alteori te întrebi dacă i-ai supărat cu ceva sau e ceva în neregulă cu cartea ta de n-o vor, pe urmă te gândești, stai, poate n-au bani, oare e prea scumpă cartea, a scăzut puterea de cumpărare, nu e bun anotimpul, sunt oamenii plecați în vacanță?

Vacanțele sunt bune, e momentul când persoane din anturajul geografic apropiat ajung acasă sau vin în vizită și atunci poți să le rogi să ia 10 cărți în bagaje, poate chiar o valiză întreagă dacă au loc, plătești tu, da, sigur că știi că e 75 de euro orice bagaj extra, dar e ok, ai dat tu 60 de dolari pe 20 de exemplare trimise cu poșta română, unde merge mia, merge și suta.

Uneori cartea e scumpă. Uneori îți faci socotelile și afli că tu vinzi cu 35 de lei ceva ce a costat 45 ca să fie produs, dar asta e situația, data viitoare știi să-ți pui mai devreme în balanță exact ce vrei să oferi: o carte accesibilă ca preț? O carte frumoasă, de strâns la piept, de păstrat cu grijă? Ce-ți propui să faci cu ce-ți rămâne, dacă îți rămâne? Încă un tiraj? O altă carte?

Sigur, e partea de protocol. Copiii la care chiar vrei să ajungă cartea. Bunicii tăi și ai copiilor tăi, familia extinsă, cei cărora chiar vrei să le spui Hello, uite ce am mai făcut, da, știu că nu ai copii, dar bucură-te cu mine, poftim, o bucățică tipărită din inima mea, din gândurile mele, din poveștile care mă alcătuiesc. Te bucuri când vezi că oamenii vor să-ți dea banii pe carte, te bucuri când afli că și două colege de serviciu au vrut-o când au văzut-o. Te bucuri când cartea e lăudată, pentru că e ca și cum cineva îți laudă copilul.

Și apoi povestea începe să circule și ajunge la oameni care o iubesc. N-ai cum să n-o iubești, e așa de frumoasă, e așa de numai bună de ținut în brațe, pentru că Anda când a desenat personajele a simțit ea însăși nevoia să le ia în brațe și să le aline, să le șteargă lacrimile și să le pună la loc zâmbetele. Ce zâmbete frumoase stârnește cartea ta! Ce mirări, ce mici revelații, ca artificiile dintr-un gif, strălucind iar și iar, explozii luminoase într-un pătrățel pe un ecran. Desigur, mai sunt și reacții reci, un pic indiferente, ca a funcționarului de la biblioteca din colț care ți-a spus că nu poate accepta donația ta, “Romanian isn’t among the languages we carry, we do carry 25 langauges though”. “You do understand I am not trying to sell you this book, right?” “Yes, but we do not carry Romanian.” Bine.

Ieri, educatoarea Liei a zis nu cred, nu există așa ceva, trebuia să ceri să vorbești cu supervisorul lui. Știi ceva, cumpăr eu cartea ta, adu-mi, te rog, două exemplare. Am o prietenă româncă, să vezi ce-o să se bucure când  o să-i dau un exemplar.

Azi, Ms. B, profa Irinei de anul ce vine, s-a uitat cu ochii ei mari de mărgele cafenii la cartea pe care o țineam în mână și pe măsură ce pricepea ce are în față, pe chipul ei se instala un zâmbet uriaș.

– Really?

– Really!

– I want to buy this book. I want the hard cover. I’ll read it to my class! I don’t care it’s summer, I will read them a good Christmas story. So what if they’re grade 6? Everybody loves Christmas.

Pe urmă m-a oprit Phillip (11 ani) pe hol și m-a luat la întrebări.

– Did you really write that book?

– Yes! Did you read it?

– Not yet! I want to see if I can take it home with me!

– We can talk about that, Phillip, for sure.

Și apoi Oscar, colegul Liei, a cerut amănunte.

– But how did you DO it?

– What do you mean, Oscar?

– How did you do the book? And who’s the other girl on the cover?

Și-am stat să-i explic lui Oscar cum se fac cărțile și cine e Anda și de ce nu poate și ea să vină la ei la școală să le deseneze pe tablă un om de zăpadă și-un înger, dar mai ales un arici.

Din țară vin alte povești. Un copil ]ntreabă pe ce planetă locuiește doamna Ada, altul așteaptă să se facă desenele animate după cartea asta. Altul se joacă de-a Ora de Poveste și-n jocul ăsta este Ada și zice cuvintele alea pe care le tot spui și tu, sunteți gata, începem…

Alt copil cere o poveste înainte de culcare și spune “Mami, ne citești cartea asta? Da? Bun! Te cheamă Ada și ne citești la Ora de Poveste”.

Și atunci uiți că nu-ți rămâne nici un ban. Uiți că uneori ți-e jenă să spui “Te rog, cumpără cartea mea, așa mă ajuți să mai tipăresc una.”

Îți dorești doar să păstrezi partea bună, momentele cu zâmbet, micile duioșii și zici bine, Anda, hai să vedem, ce facem cu balaurul ăla, cum rămâne cu prințul, ce ți-ar plăcea să desenezi, în ce direcție să o luăm de-acum înainte.

Sunteți gata?

Începem.

 

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Ce m-am regasit in vorbele tale 🙂 Te imbratisez!

css.php