Lecția zilei de 16 noiembrie

17 Nov 2014 by

toronto1Recunosc, nu ne-am grăbit. N-am stat cu periuța pe trotuarul de pe Richmond Street, nici măcar nu ne-am dus în gașcă la vot, deși mai aveam prieteni în jur care au spus că merg. Dar când am ajuns în fața clădirii consulatului și am văzut coada întinzându-se pe 3 rînduri până la colțul străzii, n-am știut dacă să mă bucur sau să plâng.

A fost o zi foarte încărcată de emoție. Pe de-o parte, pentru că am realizat că distanța de România te face să apreciezi chestii pe care acasă le luai de bune. Cum ar fi dreptul de vot. Drapelul, ortodoxia, leușteanul, borșul, emailul, medicamentele vândute fără rețetă și multe altele care n-au legătură cu ce scriu eu acum. Începi să le apreciezi, începi să te prinzi că te definesc și limba și credința și apartenența la o culoare sau alta, fie ea a pielii sau a politicii pe care o faci. Și ce e mai grav, începi să ai termen de comparație. Vezi că în țara ta nouă, cetățeanul are un contract relativ simplu cu statul. El statul dă niște legi, pe care tu, cetățeanul, trebuie să le respecți. Calci legea, e buba. Nu te mai spală zece ape, indiferent că e legea rutieră sau legea care spune că la data de… tre să-ți depui fișa fiscală. Îți vezi de treaba ta și n-ai puncte nici pe carnet, nici la băieții cu istoria creditelor, nu te doare capul. Ai drepturi, drepturile tale sunt sfinte, mori cu ei de gât, speli cu ei pe jos prin tribunale, te faci om. Desigur, trebuie să îți cunoști drepturile, trebuie să te intereseze legea, trebuie să știi pe ce butoane să apeși, că Statul ăsta, ca și Dumnezeu, îți dă, dar nu-ți bagă în sac. Contractele cetățean-stat sunt mereu în scris, completate cu litere mari, potrivit manualului.

Cel mai tare simți această diferență când calci din nou pe teritoriul mic, de multe ori meschin al reprezentanței țării al cărei cetățean încă ești – în țara unde nu ești cetățean, dar tot ai o serie de drepturi. La consulat nu ți se vorbește cu “dumneavoastră” cum s-ar cuveni, ci cu “dom’le”. Cum intri pe ușă, cum redevii “dom’le”. “Hai, dom’le, ai răbdare.”. Sigur ceva e în neregulă cu tine, cetățeanule, chiar dacă ai venit doar să iei un certificat care să ateste că încă ești viu și deci pensia ta mică trebuie încă să curgă în conturile tale din țara ta. Sigur n-ai tu o hârtie, sau, și mai nasol, n-ai CNP, cum îți permiți să n-ai CNP, ce dacă tu stai de 25 de ani în țara asta și pe vremea aia nu exista CNP. Și cum adică nu mai ai pașaport. De ce să nu mai ai pașaport? Nu mai e de nasul tău pașaportul românesc? Scoate banu’ , cetățene, și plătește taxa de pașaport. Cash, că aici nu avem POS, da? Vezi că e un bancomat în hol jos la intrare și mai ai unul după colț. A, ai toate hârtiile și n-ai încălcat încă nici o lege? Dar sigur, sigur, s-ar putea să fii în situația de comitere de fals și uz de fals dacă nu predai cartea de identitate și alocația de 47 de lei încă mai curge în conturile tale din țară, cum îți permiți, dom’le, să iei banii noștri când tu trăiești la căldurică din alocația dată de statul în care ai emigrat? Ce, nu știm noi că faceți copii ca să trăiți din ajutoare, că ăștia-s proști și nu se prind și vă dau, lasă, dom’le, că ne cunoaștem…

Pleci cu inima mică din consulatul tău și îți promiți că nu mai dai pe-acolo, fi-r-ați ai dracu’ de spioni comuniști, că nu vă mai înghite odată pământul.

Nu, nu poți avea o relație civilizată cu România, relația cetățeanului cu patria mamă e doar una viscerală, când o iubești cu patimă, când i-ai trage o flegmă între ochi sau o bătută, când îți vine să plângi cu lacrimi mari că-ți aduci aminte de acasă și de strada pe care ai crescut și de gustul covrigilor cu susan și de varza murată și de slujba de Înviere sau cine mai știe ce trigger ai de plângi ca prostul pe autostradă, mergând spre consulatul în care ți-ai jurat să nu mai calci.

Și de ce te duci?

Poate nu înțelegeți de ce au stat atâția oameni (aud că au fost 5000 la Londra!) în ploaie și în frig, de ce au mers atâtea ore, de ce n-au plecat acasă, de ce nu și-au băgat picioarele?

Realitatea e că mulți nu se mai duc, nu se mai deranjează, consideră că nu e moral, că ei au plecat demult și nu mai au nici o legătură cu patria, oricum noțiunea de patrie e complet distorsionată, ce atâta patrie. Când trebuie să te zbați să fii cetățean cu drepturi depline într-o țară nouă, când dai examen de istorie și de geografie într-o limbă străină, când ești la același nivel cu puștii de 18 ani ca să iei carnetul de conducere fără care nu prea exiști, noțiunea asta de patrie dispare în ceață.

Și atunci, de ce, de ce stau oamenii la cozi, de ce fac scandal, de ce înghit lacrimogene și se bat cu carabinierii la Torino și cu Jandarmii la Paris, de ce strigă în gura mare că vor să voteze?

Pentru mine și familia mea, explicația e clară. Abia am plecat. Eu nu am vrut să vin în Canada. Aș fi putut începe demersurile de emigrare din 2009. Cu puțin efort, m-aș fi putut stabili în Marea Britanie, fără să mai trec prin procesul lung și sfâșietor de emigrare pe care îl are Canada. Dar n-am vrut să plec. Eu, românca pe sfert unguroaică, pe sfert armeancă, eu aia cu nume greu de pronunțat și de ținut minte am spus toată viața despre mine că sunt româncă pentru că ALEG să fiu româncă. Din toate națiile ce-și împletesc ADN-ul în bagajul meu genetic, eu aleg să fiu româncă. Da, explic cu drag că-s armeancă după străbunicul, dar străbunica era din Budapesta și latura familiei mele de care sunt cel mai apropiată e din Brăila. Zăvoaia de Brăila. N-am vrut, dar am plecat.

Pentru că într-o zi m-am culcat într-un stat relativ normal, în care cetățeanul o mai fura din când în când, că erau vremuri grele, dar, una peste alta ne descurcam. Intraserăm în Europa, Iliescu era în opoziție de ceva vreme, aveam trei slujbe, e drept, dar nu făceam foamea. A doua zi m-am trezit într-o țară în care se schimbă peste noapte majoritatea parlamentară și țipă Europa, țipă organizațiile internaționale dar brusc statul de drept începe să nu mai conteze, începe să fie călcat sistematic în picioare, sunt demise comisii, se fac referendum-uri, se suspendă președintele și totul pentru ce? Pentru că justiția se apropia periculos de unii puternici, pentru că se temeau că vor fi închiși, pentru că își jucau ultima carte cu ajutorul unui aparat  de propagandă bine uns, pentru că brusc statul intra peste mine, peste meseria mea, statul ăsta, oricum ostil și hoț începuse să îmi insulte inteligența, în fiecare zi.

2012. Un an halucinant. Stăteam în mașină în fața clădirii în care lucrasem atâția ani fără să am vreodată vreo treabă cu politica și mă întrebam: să intru sau să nu intru. Azi, să mă duc sau să nu mă duc. Nu doar politica internă intrase peste mine, dar se răsculase lumea, se murea pe capete departe de noi și totuși eu număram morți din explozii și copii uciși de o tabără sau de alta și cu asta, cu banii de pe numărătoarea asta îmi hrăneam copiii. Dintr-o dată, munca mea nu mai avea sens. Dintr-o dată, tot ce făceam, cu eforturi mari, străduindu-mă de fiecare dată să fac bine, nu mai conta. Ce m-a salvat? Un șef suficient de generos să mă repună la locul meu original, să mă lase să fac ce știam eu să fac mai bine. Să caut oameni frumoși și să le spun povestea mai departe, să insist că paharul este pe jumătate plin în ciuda evidențelor, să mă concentrez pe ce mai rămăsese bun.

2013. Anul în care corupția generalizată până la nivelul școlilor de cartier a început să mă calce pe gât. Anul în care SISTEMUL în care îmi introdusesem unul dintre copii a început să mă apese atât de tare și să-mi afecteze viața până într-atât, încât am ajuns să mă gândesc că pentru nimic în lume nu-mi las copiii la cheremul lui. Nu, nu mă interesează performanța copiilor, mi se rupe de medalii, aș vrea să aibă copilărie, nu vreau să fie rezolvitori de probleme, nu vreau să conteze mai mult marca telefonului pe care se joacă decât câte cărți au citit, nu vreau să fie favoriții Doamnei, nu vreau să depindă viața lor și liniștea casei mele de buna voință a unui profesor sau a altuia. Atunci am hotărât că e gata. Am terminat-o cu România și cu românismele. Și până am plecat am intrat într-un soi de stază. De prin mai 2013, până în septembrie 2014, n-am mai fost decât cu trupul în țara mea. Mi-am făcut datoria. Am mers la lucru, mi-am plătit dările, am depus declarațiile de venituri, am plătit culegeri și manuale, am tăcut din gură, am înțeles că tonul meu la ședințele cu părinții poate fi interpretat ca agresiv și am renunțat să mai agresez adulții ce-mi striveau copilul. I-am spus “lasă să treacă, fă tot ce poți tu mai bine, în curând nimic din toate astea nu va mai conta.”

N-am făcut foamea în România, dar am muncit foarte mult pentru tot ce am avut. Copiilor mei nu le-a fost frig niciodată și nu le-au lipsit lucrurile strict necesare, nu de sărăcie am plecat din țară. Am plecat pentru că un om care pricepe cât de cât cum se mișcă lucrurile poate îndura multe, sperând în mai bine, până la un punct. Punctul ăla în care înțelege că el, ca cetățean, nu are decât obligații și aproape nici un drept. Că orice drept fundamental – cum ar fi cel la educație sau la asistență medicală – îi este asigurat contra minimă șpagă sau prin trafic de influență ori prin binecunoscutul sistem pile-cunoștințe-relații. Că statul se joacă până și cu veniturile lui zilnice după bunul său plac, introducând taxe noi, permițând scumpirea tuturor bunurilor fără de care nu putem trăi, neintervenind decât în favoarea puternicilor, iertând de datorii doar marile concerne sau pe străini, neținând NICIODATĂ cu mine.

De-aia am fost la vot azi. E singura mea pârghie, ca cetățean, de a-i atrage atenția statului că nu e de capul lui. Am fost eu și la manifestații, când au tăiat alocațiile mamelor. Dar Statul Român nu crede în presiunea străzii, politicienilor nu le tremură chiloții la gândul că nu vor mai fi aleși în circumscripțiile lor, pentru că ei intră în Parlament la grămadă și, după ce se instalează, își văd de treaba lor. Doar din patru în patru ani se prefac că e important cetățeanul și mimează un act al seducției. Și fac asta doar așa, de ochii lumii, ca să creadă Europa și SUA că suntem un stat civilizat, iată, la noi nu se mai trimit observatori internaționali la alegeri, suntem capabili să organizăm alegeri democratice, partidele se succed la putere în funcție de decizia electoratului și totul e bine și frumos. Sigur, avem turism electoral, sigur, dăm șpăgi de toate felurile ca să se voteze cu ai noștri. Și se vede asta la televizor și pe internet, și ce dacă. Da, sigur, cetățeanul câștigă lei și plătește facturi în euro, da, benzina e 1 dolar si 16 cenți litrul în Canada, an all times low, dar în România o scumpim, ne prefacem că facem autostrăzi și mai luăm o piele de pe cetățean, dă-l dracu’ de prost… 2 dolari același litru de benzină, la venituri de câteva ori mai mici.cristina carlan

De-aia mi-a venit să plâng când am văzut coada de la consulat. De furie și de nervi și de frustrare, că uite, până și dreptul ăsta vor să ni-l ia. De supărare că se spune în țară că România trebuie să fie apărată de românii din diaspora, că noi suntem cei mai mari dușmani ai țării, cei mai manipulabili și care, din punct de vedere moral n-ar mai trebui să decidă cine conduce România.

Nu, dragi prieteni care ați rămas acasă și aveți această impresie, nu e așa. Câtă vreme avem familii încă vii în România, câtă vreme încă avem prieteni în România, câtă vreme trimitem bani acasă, câtă vreme investim în economia românească mai mult decât marile concerne, câtă vreme casele din România se construiesc cu bani trimiși din Italia și din Spania și din Franța, câtă vreme medicamentele, jucăriile, mașinile și telefoanele, sărbătorile voaste și nunțile și botezurile sunt sponsorizate de rudele voastre plecate la muncă, avem și noi un cuvânt de spus.

Pentru acest cuvânt pe care ni-l asumăm, ne-am luat azi copiii și am plecat la Toronto. Am fost recunoscătoare când am văzut coadatoronto2 până la colțul străzii, că familiile cu copii au avut prioritate. Le-am fost recunoscătoare tuturor celor ce n-au protestat când am trecut înaintea lor cu Lia în brațe. Am așteptat la coada celor cu copii, am așteptat să intre câte 10 votanți adulți la fiecare familie cu copil mic ce a fost lăsată să intre peste rând. M-am supărat când oameni de 40-50 de ani au început să țipe că un copil de 10 ani poate sta la coadă, ce, pe vremuri nu stăteau la lapte și la carne și copiii? M-am supărat când s-au întrebat de ce nu i-am lăsat acasă. Adevărul e că nu am avut cu cine să-i lăsăm acasă, familiile noastre sunt în România, aici nu ne avem decât unii pe ceilalți. I-am întrebat dacă doresc să ne țină copiii în brațe și să-i aline de vor începe să plângă. Dar am intrat, am intrat și am votat. Nici nu contează cu cine am votat, contează că în meciul ăsta cu Statul, eu, cetățeanul, mi-am asumat și mi-am EXERCITAT dreptul de vot. Pe repede înainte. Haideți, haideți mai repede, dom’le, scrieți data mai repede, semnați mai repede, luați ștampila, asta e foaia de vot, haideți. N-am apucat să număr cabinele, nici ștampilele, sigur au fost mai multe decât în primul tur, judecând după numărul de oameni ce notau datele noastre pe listele suplimentare.

48 de minute, atât a durat din momentul în care am intrat în parcare până ne-am întors la mașină. Sunt recunoscătoare că a durat doar atât. Când am plecat erau zero grade, era ora 12.30 și afară ningea. Coada se făcuse și mai mare. Nici unul dintre prietenii noștri nu ajunsese încă, dar mulți erau pe drum. În alte orașe mari din Europa au stat oamenii 7-8 ore în frig. În Montreal și Toronto, au stat oamenii 5-6 ore. La Stuttgart, la Viena, la Londra, la Paris, mii de oameni, prietenii voștri, rudele voastre, au așteptat la coadă să voteze. Pentru voi.

Noi, într-adevăr, suntem la căldurică. Prețul călduricii nu vi-l vom povesti vreodată, pentru că uneori ne doare, alteori ne strivește, pe mulți dintre noi. Pentru alții, prețul căldurii ăsteia a fost ștergerea propriei identități, camuflarea într-o nouă cetățenie, una în care votul are altă greutate sau nici o relevanță statistică.montreal

Mi s-a făcut rău când am auzit că la Torino și la Paris au fost împrăștiați românii din fața propriilor lor ambasade cu gaze lacrimogene. Atunci am închis tot și m-am făcut ghem sub plapuma mea caldă din casa mea cea nouă, gândindu-mă ce nedrept, ce pată pe obrazul României va fi ziua asta în care cetățenilor săi li s-a îngrădit dreptul la vot, li s-a refuzat accesul în ambasade, după atâtea ore de stat în frig. Rușine, rușine să vă fie, vouă celor ce ați făcut această măgărie.

Lecția acestei zile, oricine ar fi candidatul declarat câștigător mâine, este, cred eu, aceasta:

Aveți grijă, în orice moment, pe nesimțite, dreptul vostru la vot poate fi restrâns așa cum a fost și al nostru.

Aveți grijă, adevărata miză nu e președintele, jocurile nu sunt făcute, azi a fost doar încălzirea pentru 2016.

Aveți grijă, nu le mai permiteți unui Meleșcanu, unei Firea, unor cocoțați în lumina reflectoarelor, să vă privească în ochi și să vă insulte rudele și prietenii din străinătate.

Nu încetăm să fim români imediat ce trecem granița. Unii dintre noi nu încetăm să fim români niciodată. Pentru că e peste puterea noastră să ne anulăm propria ființă.

Bună dimineața, România. Aveți treaba.

 

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. vio

    Ma bucur de ce ai scris. M-am bucurat si de dimineata, cand am citit mail de la cea mai buna prietena a mea, stabilita cu familia ei,de mai bine de 10 ani, in Toronto.. Si care-mi scria cum au mers ei, cu 2 copii dupa ei, si-au votat. Si despre cat de mult s-a bucurat ca a facut-o.
    Eu ma bucur ca ati facut-o. Tu, voi. Ea, ei. Toti cei care au suportat cozile si neplacerile intamplate.

    • Ada

      Eu ma bucur ca de data asta nu diaspora a decis cine castiga alegerile. Felicitari si voua ca ati iesit asa de multi la vot. Abia asta e o mare victorie. Ca se misca tara!

  2. ralu

    Bruxelles – timp de asteptare 4-7 ore
    Haga – timp de asteptare 5-15 minute, oare cum au reusit ?
    Ploaie si vant.
    Copii mai mari de 3 ani la coada, chiar si la 5 ani se plictiseste, ii e frig, foame, somn. Frustrant mai ales pentru parinti, dar nu au plecat. Si-au calmat, imbratisat si linistit puii explicandu-le ca acum ei trebuie sa voteze, poate peste 25 de ani vor avea vre-o sansa sa nu le mai fie rusine sa spuna ca-s romani. Poate are si tara aia o sansa sa fie … a lucrului bine facut, nu bine furat.

  3. Nicole

    Mi-a placut ce ai scris mai sus si asi dori si cei din Romania, cat mai multi, sa-l citeasca. Felicitari ca ati reusit sa votati. Noua ni s-a luat acest drept cand ne-au “retras” cetatenia deoarece nu le-am cerut voie sa plecam. Numai bine; poate imi scrii daca vrei s-o cunosti pe prietena mea din Mississauga.

    • Ada

      Nicole,da, da, vreau! Multumesc pentru e-mail, l-am citit cu mare placere dar nu am apucat sa raspund. Ce poveste! 🙂

  4. As fi vrut sa spun acelasi lucru dar n-am gasit cuvintele potrivite. Tu ai citit si gandul meu si pe cele ale prietenilor mei aflati la rand la Consulat. Am plans si eu cand am vazut solidaritatea celor plecati de-acasa si m-a durut sufletul pentru prima oara ca am fost nevoita sa-mi iau lumea in cap ca sa traiesc normal iar copiii mei sa nu fie nevoiti sa lupte cum am luptat eu contra unui intreg sistem de pile si relatii.

css.php