Marina

8 Oct 2015 by

Azi am făcut pentru prima oară în viața mea găluște cu prune. Nu știu să spun cât de reușite sunt, ca să o citez pe mama, “Mie, una, îmi plac”. Laur a declarat că nu se omoară după găluște cu prune, copiii mei nu știu dacă au avut ocazia să guste, poate prin vecini, bunicile lor nu mi-amintesc să fii făcut așa ceva, dacă da, iertați-mă, bunicilor, în mintea mea, gomboții cu prune sunt iremediabil, irevocabil legați de Marina.

Marina este una dintre persoanele (nu puține) pe care le-am făcut să plângă de nervi în Radio. La prima vedere nu, dar la a doua da. Am acest efect asupra oamenilor, sunt genul de persoană pe care o iubești așa cum e sau o urăști organic. Nu fac special, așa sunt eu. Sunt rapidă, sunt multitasking, sunt hotărâtă, vorbesc cam repezit, am o mulțime de “calități” care mă fac destul de dificilă pentru cei ce nu reușesc să vadă dincolo de ton și viteză. La radio e fain că e fiecare pe cont propriu, până ne împiedicăm unii de alții în cabinele de montaj sau în studiourile de înregistrare și atunci e posibil să judec în 10 secunde că treaba mea e mai urgentă decât a ta și să-ți și explic asta în următoarele 3 secunde, până să îți dai seama ești afară din cabină. Dacă ar fi să mă autocaracterizez, sunt un Road Runner nu foarte simpatic.Dar dă-mi un live! Ah… adrenalina și becul roșu în fața ochilor, da, hit me, fă să cadă radioman-ul și vedem pe urmă cine mai respiră și cine nu. Altă viață..

Ei… Să revenim la Marina.

Marina a fost redactor muzical la postul la care am lucrat mulți, foarte mulți ani. Nu știu să vă spun ce a făcut înainte, n-am apucat niciodată să o întreb. Eu am intrat în radio în ultimul meu an de facultate și am avut un noroc chior. A nimănui fiind, cea ce avea să devină mai mult decât mentorul meu a reușit să vadă dincolo de ținutele mele năucitoare (o, da, nu vreți să știți, era vremea când credeam că era cool să porți sutien negru pe sub cămașă albă de pânză topită iar eu aveam doar 21 de ani, ehei, tinerețe, ce de transparențe am plimbat prin lume) dincolo de viteză, dincolo de beeep beeep, a reușit, zic, să vadă că am ceva pe dinăuntru care merită timpul ei. N-am să pot mulțumi niciodată suficient pentru cariera mea acestei mari doamne a Radioului, dar voi încerca poate în altă zi. O s-o numim Șefa, așa i-am spus toată viața. Șefa a auzit un reportaj făcut de mine pentru fostul meu prof de la BBC, care urma să-l difuzeze la Radio 5 live. Eram freelancer și subiectul era fain și la modă și abordarea era total diferită de ce se făcea în Radio România, în plus, reportajul meu avea minute puține dar reușea să spună o poveste și asta în radio e esențial. Șefa a hotărât că îl vrea pe undele RRI. Eu am zis bine. Ea a zis du-te la Muzical și roagă-i să-ți dea muzică, vezi că acolo o să dai peste Marina, îi spui că te-am trimis eu.

Și iată-mă, cu aroganța specifică (zodiei, vârstei, persoanei? Cine știe) deschizând ușa la Muzical și spunându-i Marinei: Bună ziua, am nevoie de niște muzică, vă rog.

Știți, în reportajele astea radio e bine să ai muzică, e bine să ai sunete, e bine să folosești tot ce poți ca să ții urechea trează. Dar n-ai voie să pui orice muzică (doar pe cea pentru care ai drepturile gata achitate sau achitabile) nici orice efect sonor (că uneori, dacă emiți pe medii sau pe scurte, nu se-aude, domnule, NU se aude, nu se înțelege, e inutil) și ca să fie inteligibil, un fond sonor trebuie să aibă măcar, măcar 20-30 de secunde. La RRI se lucrează cu streiff-uri, povestea e lungă și mă grăbesc… Iei interviul, lași 10-15 secunde, maxim 30 și filezi, ca să poți suprapune. La BBC e altfel, sunt alte reguli, iar eu abia terminasem școala și știam CUM TREBUIE să fac.

Marina nu știa ce știam eu. Marina s-a trezit cu 18 rânduri de traducători șocați de scurtimea streiff-urilor mele (făcute după rețeta BBC, de post local nicidecum de prăvălie mare și cu ștaif) sunând la telefonul ei, sau chiar prezentându-se în persoană, să reclame “porcăria” și să întrebe cine mama naibii e asta care ne-a încurcat pe toți.

Când n-a mai putut, Marina m-a chemat să-mi explice…

– Știi… La noi nu se poate așa.

– De ce nu se poate?

gombotiCalmă, Marina îmi explică rețeta casei, cu argumetele de mai sus – drepturi, medii, scurte, efecte, muzică, mintea umană, urechea… și termină cu argumentul acesta:

– Se plâng secțiile…

Ah… atât mi-a trebuit.

– Să se plângă, am zis. Eu așa am învățat la școală, așa fac. E mai mult de muncă, dar iese bine.

Și-am plecat.

Și-n urma mea, Marina, șocată, se uita la norul de praf.

Ah, ce mi-aș spune eu mie vreo trei vorbe, de-aș putea, dar nu mai pot.

Nu știu cum de m-a iertat Marina. Probabil a venit ziua ei și ne-a adus gomboți cu prune și ne-a invitat în birou și așa, peste un lighean de pesmet cu zahăr, om fi dat mâna, mi-oi fi cerut scuze… Cert e că ne-am împăcat. Și-am avut vreo 10 ani dacă nu mai mulți, în care m-am înțeles cu Marina din priviri și ea mi-a găsit mereu ce căutam și m-a înțeles și m-a ajutat să fac toate nebuniile din mintea mea la radio. Ea și Olivia și Zubin, mai târziu Alexandra și Cezar și Cătălin… Redactorii muzicali, magii fonotecii, oamenii pe care nu-i auziți pomeniți prea des, dacă n-au propria lor emisiune.

Marina, iartă-mă. Te iubesc. Îți mulțumesc pentru găluștele din fiecare septembrie. Azi, când am făcut pentru prima oară gomboți cu prune, m-am gândit la tine și mi-a fost dor.

Cu drag, de departe spre altă depărtare,

Andreea

Related Posts

Tags

Share This

4 Comments

  1. cum pot sa dau LIKE? BIG LIKE?

  2. Oaki

    Mama mea, Marina, subscrie la toate cele spuse despre Marina (P). “RRI-ul era Reps pe atunci”. O persoana deosebita.

  3. Ioana

    M-ai facut sa plang. Si in mintea mea galustele cu prune inseamna Mitzi. Mereu cand mananc ma gandesc la ea si din fiecare 14 sept lipseste ceva….te pup!

css.php