Mrs. A

16 Sep 2015 by

– So what’s your name?

– Andreea.

– Oh, nice, what do you want the kids to call you?

– I have no idea…

– How about Mrs. A?

– Perfect.

E ora 12. Cele două educatoare vor pleca pe rând să mănânce. Sunt câțiva copii noi în grupă și nu riscă să îi lase cu mine, e prea devreme și copiii nu mă cunosc. Sinceră să fiu, mă bucur, chiar nu știu cum m-aș descurca singură cu peste 20 de rachete umblătoare. Sunt recunoscătoare că nu m-au trimis la clasa Liei. E prima ei zi de școală și nu cred că aș putea să o conving să mai rămână când se termină pauza de prânz.

– Dacă aveți nevoie de ajutor, ridicați mâna și o strigați pe Mrs. A. Ok?

Copiii sunt prea ocupați cu cutiuțele lor de mâncare, au mai văzut ca mine, eu n-am mai văzut așa mulți ca ei la un loc.

– Ce pot să fac?

– Până se spală ei pe mâini trebuie să fie șterse mesele. Apoi dacă au nevoie de ajutor, îi ajutăm.

Mrs. S e drăguță. E calmă, e caldă. Ajutoarea ei e ceva mai în vârstă, ceva mai puțin caldă, un pic distantă. E ok, nu trebuie să ne iubim. Prima jumătate de oră sunt cu Mrs. S, desfac câteva capace mai încăpățânate, mai tai cu o forfecuță ambalajele de la niște batoane de brânză, devin expertă în deșurubat căpăcele. E o liniște brodată cu zumzăială. Nu plânge nimeni, nu fuge nimeni, nu se ceartă nimeni. Apoi Mrs. S merge și ea să mănânce și rămân cu cei 20 de copii și cu asistenta. Am un clipboard, un mic penar cu câțiva plasturi și port o vestă de plasă, portocalie cu dungi verzi fosforescente. Toți voluntarii poartă vesta asta, trebuie să fie ușor de recunoscut de către copii ca persoane cu oarece autoritate, care au ce căuta pe proprietatea școlii. Vizitatorii poartă o bulină portocalie pe piept. Profesorii și angajații permanenți au carduri cu poză la gât. Dacă nu ai nici card, nici vestă, nici bulină, n-ai ce căuta în școală.

– Probabil nu ți s-a spus, îmi zice asistenta doamnei S., dar după ce copiii termină de mâncat trebuie să ștergi iar mesele.

– Ok, nici o problemă…

– Și să mături.

– Poftim?

– Da, să mături, uite, asta e mătura, aici ai fărașul.

Wow. Preț de o secundă uit să respir. Apoi îmi găsesc pe undeva zâmbetul și zic:

– Desigur.

Nu e așa grav, am măturat eu podelele din Club A înainte de evenimente într-o altă viață, nu-mi cade rangul.

Copiii termină de mâncat și în urma lor am ce aduna pe fărașul fără coadă. E 12.59, asistenta Doamnei S. i-a adunat pe copii pe covor și se pregătește să înceapă să le citească o poveste.

– Am terminat, îi spun. Pot să plec?

– Nu. Ești plătită până la fix.

Zâmbesc. Sunt plătită, e adevărat, cred că undeva în jur de 11 dolari după taxe vor intra în contul meu în octombrie.

Secundarul trece conștiincios de fix și atunci, chiar când e în dreptul lui 12, o sonerie sună. Acum pot să plec.

N-ajung bine acasă, că mă sună iar Cindy. Cindy e secretara școlii. Când văd numărul pe ecranul telefonului am mereu o palpitație în plus, să nu se fi întâmplat ceva cu fetele. Am noroc, de data asta mă caută pentru marți. Aș putea să vin și marți? Sigur, Cindy. Bine, pa. Închide. Apoi sună iar. Aș putea să vin și vineri? Sorry, Cindy, vineri mă întâlnesc cu Raj, o să-mi povestească despre posibili mentori din meseria mea adevărată. Ah, ce păcat, nu-i nimic, data viitoare. Data viitoare, Cindy, cu siguranță.

Închid, apoi mă gândesc că poate Raaj nu mă ține chiar 3 ore să îmi explice despre posibili mentori. E prea târziu. Și-s doar 11 dolari. Mai bine nu mă complic, cine știe, distanța e destul de mare, chiar și pe bicicletă s-ar putea să n-ajung la timp.

E marți. În clădirea în care locuim se înlocuiesc toaletele și se repară acoperișul. Cineva a lăsat pe palier de mai bine de o săptămână o canapea roșie de piele, destul de zgâriată, de care mă tot feresc când trebuie să scot bicicleta. Sunt trei meseriași în casă și o altă echipă va veni în curând să lase materialele pentru reparat acoperișul. Vecinul meu din apartamentul de vis-a-vis face slalom cu Axel printre budele înșirate pe hol. Axel e un cățel mic care se bucură să treacă și pe la noi din când în când.

– Hai, băiete, intră, dar fetele nu-s, să știi, le-am trimis la școală.

Vecinul meu se uită cruciș cum câinele lui îmi sare în brațe și mă pupă și mă miroase și iar mă linge pe nas și-apoi mi se strecoară printre picioare și ia la inspectat toate colțișoarele din casa noastră.

– A mai fost pe la noi, îi explic. Haideți, intrați. Vreți o cafea?

Ușa mea e larg deschisă. Un agent de pază supraveghează atent mișcările meseriașilor. Axel molfăie un biscuit stând în fund pe scaunul Liei și cu o lăbuță pe masă.

Vecinul se bucură de cafea. Are un băiat de 16 ani, care merge la liceul de la colț, de trei ori pe săptămână doar. A fost diagnosticat cu ADHD așa că, în calitate de părinte, vecinul meu și-a dat demisia și caută un part time job, ca să poată petrece mai mult timp cu fiul său. E vesel și vorbește mult. E hispanic, nu e canadian, și cunoaște multă lume din Croația. Interesant, zic, eu sunt din România, un pic mai la Est. Meseriașii lucrează acum în apartamentul de vis-a-vis, la mine au terminat. Axel s-a plictisit, vecinul își amintește că de fapt se ducea cu cățelul să facă pipi. Pleacă, nu înainte să promită că o să-l lase pe Axel în vizită după-masă. Mă bucur, e un cățel suficient de mic cât să n-o sperie pe Lia, suficient de mare cât să nu fie călcat în picioare. Un fel de terrier.

Răsuflu ușurată când văd că e abia 10.26. Mai am cel puțin o oră la dispoziție. Apuc să trag aer în piept când în fața balconului răsare un soi de macara cu bandă rulantă pe care se plimbă saci de materiale. Șeful echipei e nemulțumit. Sunt copaci în fața intrării și asta îi stânjenește mișcările. Închid ușile și pornesc aerul condiționat, e deja foarte cald.

Sper să nu-i apuce și bocănitul tot azi. La 11.46 plec spre școală. E puțin târziu și nu dă bine să întârzii. Măresc pasul și reușesc să ajung la fără 3 minute. Suficient timp să aflu la ce sală trebuie să mă prezint. De data asta am și card cu poză și vestă și clipboard. Sunt la altă grupă de grădiniță.

– What’s your name?

– Andreea.

– Oh, hi, what do you want the kids to call you?

– Mrs. A.

– Kids, say hello to Mrs. A. Leah! Come back to the carpet.

Leah are trei ani și jumătate. E o piticuță rotunjoară cu o rochiță cu nasturi în față și bucle aurii.

– Abia a început grădinița, îmi explică Mrs. V. Mai e Konstantinos, și el e nou, nu vorbește engleza, nu știu exact cât înțelege, e un pic mai agitat. Și Abdullah are tendința să cam fugă… Cameron e ok, vorbește mult dar ascultă.

Îl știu pe Konstantinos, stă cu noi în complex. L-am văzut toată vara la piscină. Abdullah e alb ca laptele și are părul lins.  Nici o trăsătură arabă. Nici el nu prea vorbește engleza. Întreb unde-s prosoapele să șterg mesele, mă interesez unde sunt mătura și fărașul… Primesc o conservă de șervețele umede impregnate cu Lysol. Le iubesc, sunt antimicrobiene, dar se pare că doamna I., cea pe care o înlocuiesc azi, nu e fanul lor. Mrs. V se bucură că și mie îmi place Lysol-ul. Copiii se așează la masă, încep să mănânce, Mrs. V îi privește ușor perplexă.

– E prima zi în care e așa pace în sala asta. Aș putea chiar să mă duc să mănânc și eu…

– Duceți-vă, Mrs. V, mă descurc.

– Ești sigură?

– Da, absolut sigură, go ahead.

Rămân singură cu două clase de data asta. Leah, blonduța, ridică mâna. Nu poate să desfacă o cutiuță. În vreme ce mă lupt chiar și eu cu capacul cutiei mă privește lung și mă întreabă:

– Mrs. A, why are you dressed like the garbage man?

– Sorry?

– Why do you look like you are here to pick the garbage? You look like the garbage man. He has a vest like that!

– Oh you mean this orange vest with the green stripes? Those are the brightest colors they could find to put on my vest, so that kids that need my help can spot me right away.

Apoi i-am desfăcut cutia, i-am încheiat încă o dată năsturelul de la rochiță, i-am ciufulit un pic zulufii și am plecat să iau mătura.

Când m-am întors acasă era liniște. Mi-am verificat mail-ul.

“Gentile Andreea,
Ti aspettiamo giovedì 17 settembre alle ore 11.30 presso la sala Lorenzo Natali della Rappresentanza in Italia della Commissione europea a Roma (via IV Novembre 149) per la conferenza stampa di presentazione…. ”

Mesaje din altă viață. Mâinile îmi miros a Lysol.

… și Micul Prinț făcea curățenie pe planeta lui, mă mângâie Nana, de departe.

Mulțumesc, Nana, uitasem. Acum mă simt mai bine.

 

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Maria

    Eu zic sa iei partea buna si sa te bucuri ca ai acces la dedesubturile institutiei careia i-ai incredintat-o pe Lia.

    De fapt, voiam sa iti multumesc pentru postul asta. Intamplarea face ca, dupa concediul cu fetita mea, piata muncii nu a fost prea generoasa cu mine si m-am vazut fortata oarecum sa ma intorc la ceva ce faceam acum 10 ani. Adica o bucatica doar din ce am facut in ultimii ani. Si, desi ar trebui sa imi pare totul mai usor (si chiar imi pare), am si zile asa, in care mi-e cam greu din prea mult usor.
    Si eu nu am nici scuza plecarii din tara…

    Dar sunt sigura ca putem ramane noi, watever happens around 🙂

  2. Mihaela

    Eu am dat si cu mopul, sters manutele copiilor, sters mese, maturat. Nu am schimbat pampers, am zis ca asta nu fac. In rest, doar cand lucrezi cu copiii incepi sa-i intelegi pe profesori. Nu e usor sa stai cu 20-30 de copii. Da, au un alt sistem da a-i face sa taca, sa asculte, dar uneori, cand este cazul, urla si profesorii englezi (in cazul meu care locuiesc in UK). Bafta cu mentorii, mie nu mi-au spus mare lucru.

css.php