Nu vă mai zdrobiţi atât!

28 May 2014 by

Citeam ieri cu gura căscată lista asta de 33 de activităţi pentru verile călduroase care ne aşteaptă şi mă minunam de câtă ingeniozitate dau dovadă anumite mame şi de ce chestii geniale prin simplitatea lor poţi organiza pentru copiii tăi. Şi, după ce m-am minunat eu ca ardeleanul în faţa elefantului alb sau al girafei, după cum vă vine mai bine, am avut un moment de claritate, ştiţi voi, genul ăla: tot universul se opreşte şi numai tu te uiţi în jur, clipind des, ca atunci când soarele prea puternic îţi intră în ochi.

Încerc să mi-o aduc aminte pe mama jucându-se cu mine. Mă străduiesc foarte tare şi nu cred că a existat o singură după-amiază în care mama mea să fi zis: “hai să facem ceva împreună”. De obicei îmi zicea “du-te şi curăţă şi tu legumele pentru supă” sau “sâmbăta asta începem curăţenia”. Nici tata nu s-a jucat cu mine. Mi-o amintesc pe mama făcându-mi cozi dimineaţa, până prin clasa a patra. Era moda cu pampoanele alea infernale şi ştiu că mă trăgea tare de păr, nu că voia ea să mă chinuie dar aveam un pieptăn de plastic cu dinţii ondulaţi care mai mult îmi rupea părul decât să mi-l descurce. Abia pe la 18 ani am descoperit şi eu cum pot să mă pieptăn fără să rup jumătate din fire de la rădăcină. Mi-o amintesc pe mama cosându-mi cruciuliţele şi gărgăriţele pe etamină, Doamne, Doamne ce-am mai urât Lucrul manual, ce elefant în magazinul de porţelanuri eram şi ţin minte că mă gândeam mereu că mă bucur că n-am doişpe fraţi a căror viaţă să depindă de îndemânarea mea în a coase cămăşi din urzici, că sigur ajungeau lebede. Mama însă, nefiind ea o fiinţă foarte caldă sau foarte apropiată de mine, mă scutea de umilinţa publică şi, în perfectă complicitate cu învăţătoarea, termina ea nenorocirea de şerveţel pe etamină, la timp cât să nu mă fac de râs. Lasă că pe urmă mi-a proptit o pânză de corabie de 1m pe 1m pe care am cusut gărgăriţe până într-a patra, fără să reuşesc vreodată să termin faţa de masă cu care mama s-ar fi mândrit sau poate că nu, poate că ar fi pus-o în sertarul de la măsuţa ei de toaletă, lângă punga în care păstra mărţişoarele şi felicitările de 8 martie, pe care i le-am tot adus în şcoala primară.

Tata m-a învăţat să merg pe bicicletă. E una din amintirile mele cele mai frumoase, eu cu tata. Mersul pe bicicletă, cărţile pe care mi le lua la fiecare chenzină a lui de la librăria de peste drum de şcoală, un drum de la ţară spre oraş când eram doar noi doi în maşină şi afară era o ceaţă groasă de nu vedeai la 2 metri în faţa Daciei şi week-end-urile grozave, când, fiind la Sinaia, îmi dădea 10-15 lei să mă joc la jocurile mecanice de la Complexul Vânătorul. Astea sunt amintirile bune, punctele cele mai luminoase pe harta copilăriei mele, atunci când mă gândesc la ai mei. Probabil au fost şi altele şi acum îmi scapă, oricum, nu-s relevante pentru ce vreau eu să zic acum.

Sunt zile când o invidiez pe mama pentru viaţa fărădemine pe care a dus-o. Eram pe acolo, sigur, era responsabilitatea ei, mă verificau la teme, îmi controlau ghiozdanul, se asigurau că am ce-mi trebuie şi gata, fetiţă, mergi şi vezi-ţi de treaba ta, că dacă nu ai, îţi găsesc eu de lucru. M-a dus şi pe mine bunica la înot, vreo două luni, până mi-am luat atestatul. M-a dus şi la balet un pic, dar am renunţat repede. E drept că în clasele 1-2 mă aştepta bunică-mea la poarta şcolii dar după asta, veneam frumos acasă, de mână cu Valerică. Valerică stătea la vreo 10 case mai sus de mine şi ani de zile am făcut împreună drumul ăsta, de la colţul străzii până la mine.

Pe la 10 ani m-au trimis la tenis. La Constantin Brâncoveanu. În celălalt capăt al parcului Tineretului. Mergeam cu metroul. Făceam piaţa, stăteam la coadă la carne, eram responsabilă cu iaurtul şi cu sifoanele, aveam dealerul meu personal de borş pe Principatele Unite, curăţam legume pentru mâncărurile gătite de mama, spălam vase, răspundeam de hainele mele ce trebuiau puse la spălat separat de ale adulţilor (mult timp n-am înţeles de ce), pe la 14 ani am început să calc şi cămăşile tatei, nu doar hainele mele, iar sâmbăta şi duminica erau zile de curăţenie, negreşit. Sigur că bombăneam şi pufneam şi mi se părea că sunt cea mai nefericită persoană din lume, aveam planuri ca la 18 ani să îmi declar independenţa, visam la momentul în care voi sta singură şi voi lăsa luminile aprinse în toată casa, peste tot, peste tot, numai aşa, de ciudă că mă tot trimiteau să sting becurile. Privind în urmă, n-am avut cea mai colorată copilărie din lume, dar nici nu mă pot plânge.

Pe vremea mea nu exista quality time cu mama şi tata. Quality time era când te lăsa afară şi te uita până se întuneca. Mama mai ieşea din când în când să se asigure că încă sunt în curte sau pe stradă şi n-am dispărut din raza ei vizuală. Asta era graniţa. Cât vedea mama cu ochii. Nu erai în incintă, adio ieşit afară, putrezeai în casă cu zilele până se ridica pedeapsa. Şi pe vremea mea nu erau cinci cartunetuorcs care să te tâmpească, nu, pe bune, nu exista tv, nu exista computer, nu exista tabletă. Aveam cărţi şi păpuşi şi mingi şi rachete de badminton şi biciclete (unii din noi chiar role, wow, cine avea role era boier), cărţi de joc şi cam atât. Între lumea adulţilor şi lumea copiilor erau graniţe. Multe. Nu săreai pârleazul.

Nu stăteai să caşti gura la oamenii mari când aveau musafiri. Te duceai la ale tale. Nu aveai opinii, ce ziceau părinţii era sfânt. Puteai să faci ce voiai tu cu opiniile tale, să ţi le scrii în jurnal sau să le bombăni în minte, nu existau contestaţii şi nici negocieri. Copiii, pe vremea mea, nu aveau parte de atâta atenţie cât acordăm noi azi copiilor noştri. În ciuda atenţiei şi a datului de trei ori peste cap în mod constant, copiii ăştia nu sunt tocmai fericiţi. Cel puţin ale mele au aşa o uşoară plictiseală generalizată, ignoră jucăriile scumpe, ar sta toată ziua la desene sau pe tabletă, mă rog de ele să iasă din casă, pe urmă mă rog de ele să intre în casă. Şi comentează. Pun condiţii. Au opinii. N-au nici un fel de frică, nu recunosc nici un fel de autoritate. Râde fiică-mea cea mare în hohote când mă mai apucă nervii şi zic “O fi bine, Irino, că faci tu X chestie? E, lasă, că ţi-arăt eu ţie…”. Ştie fata că nu-i arăt niciodată mai nimic.

“Păi, tu eşti de vină”, zice Flori, când se mai supără că plodul râzgâiat, Lia, o trimite la casa ei sau urlă “NU VREAU!” şi fuge prin toată casa când dai să o îmbraci.

Da, eu sunt de vină, că am zis că poate ai mei au greşit, că am zis că nici mie nu mi-a plăcut aia şi ailaltă şi cealaltă şi nu mai e ca pe vremea noastră, uite ce zice în cartea de parenting, uite ce fac ceilalţi copii, se duc şi colo şi colo şi colo… fac şi aia şi aia şi aia, trebuie să fim şi noi în rândul lumii.

Ştiţi ceva? Lumea asta e dementă. Serios. Uneori am impresia că ne-a luat Dumnezeu minţile.

Sunt şi zile când mă pufneşte râsul când văd mame mai tinere decât mine făcând greşeli pe care şi eu le-am făcut când era Irina bebe. Cred că mamele de adolescenţi când mă citesc pe mine se prăpădesc de râs când văd cum mă zdrobesc.

– Mama, dar tu de ce nu te mai duci niciodată în oraş, m-a întrebat zilele trecute Irina.

– Păi n-am cu cine, toate prietenele mele sunt ocupate.

– Dar ţie de ce nu-ţi cumperi nimic niciodată?

– Eu am destule şi nu mai cresc, la mine merg şi hainele din colecţia trecută.

Şi-apoi am stat şi m-am gândit că până la urmă fi-mea are dreptate. Ar trebui să mă mai gândesc şi la mine. Să ies cu prietenele. Aş putea, dacă prietenele mele nu ar fi la fel de ocupate cu propriii lor copii, neavând nici un ajutor pe termen lung, ca şi mine (da, am bonă, până la ora 14.00. Rar până la 16.00). Aş putea să mă duc şi eu la sport, nu doar să fiu taxi driver pentru orele de sport ale copiilor mei. Ar trebui să fac asta. Dar în Românica, dacă ai copil mic, nu te poţi duce cu el la sală şi când eşti în parc stai să păzeşti copilul mic să nu înghită nisip, să nu cadă în lac, să nu îl lovească bicicletele, să nu-l calce maşinile ce fac aprovizionarea la chioşcurile de pe alei, ce mama dracului or căuta tarabele în parcuri nu ştiu.

Mbooon. Pofta în cui.

Mă bucur însă că nu sunt singura care mai scoate fum din când în când. Mă bucur că nu-s singura care nu se regăseşte în trendurile de parenting ataşat întru nemurire. Mă bucur că mai găsesc oi negre, ca mine, care mai aruncă din când în când în cuptor şi câte o pizza congelată şi care nu se sfiesc să lase copiii să se joace cu beţele.

Mă bucur şi apoi bag din nou capul la fund. Dar tot nu mă pot abţine să vin şi să zic: ce-ar fi să nu ne mai zdrobim atât? Mi-o amintesc pe Lia zvâcnind din picioare când dau să o schimb, convinsă că face ceva amuzant.

– Lia, nu mă mai lovi, sunt şi eu om.

– Tu nu eţi om. Tu eţi Mami.

Newsflash. Şi mamele sunt oameni.

Aşa că da, poftiţi, citiţi 33 de metode de a-i distra pe copii în zilele prea fierbinţi de vară, e bine să ştiţi că există, poate veţi avea nevoie de ele. Luaţi-le cu un pic de sare şi cu un pahar de ceva rece, preferabil un mojito. Şi vă rog, scutiţi-mă de teoria aia cu “ce poate fi mai frumos decât să te joci cu copiii, să petreci quality time, să te dedici lor, că sunt mici şi cresc repede şi acuş pleacă de acasă”. Aşa o fi, săptămânile, lunile, anii trec repede. Zilele sunt problema, zilele sunt infinite şi se derulează cu viteza melcului turbat. Am o listă lungă de chestii mai mişto decât să te joci cu copilul.

Nu uitaţi de voi. Altfel, veţi ajunge în situaţia în care, copilul de 9 ani, cu un spleen imens zugrăvit pe faţă, vă va spune, fără să vă privească:

– Mami, cântă şi tu ceva.

Pe moment am fost flatată, ia te uită, există o persoană pe lumea asta căreia îi place cum cânt.

– Sigur, Irina, ce vrei să-ţi cânt?

– Aia cu menestrelii.

– Nu pot, că n-am chitară.

– Hai te roooog, cântă.

Şi-am început să cânt, în sotto voce, pentru copiii mei ce se jucau la nisip, în apropiere de pădure, la 15 km de Bucureşti, drum pe care îl fac de bună voie ori de câte ori am ocazia, ca să respire aer curat şi să le înţepe ţânţari bio, ca să vadă de aproape câini blânzi şi pisici drăguţe, să se dea cu căluţii şi să nu zacă pe canapea. Eram doar eu cu copiii acolo, stăteam pe un scaun de plastic şi mă îmbătam cu cântecul păsărilor şi pe moment nu mi s-a părut nimic aiurea că Irina mă roagă să-i cânt. Abia după a treia strofă mi-am dat seama că nici nu mă asculta, eram doar un tonomat care cânta pe gratis, doar aşa, fiindcă plodul apăsase pe buton.

La 15 metri mai încolo, nişte adulţi stăteau de vorbă. Despre pasiunea lor, despre echipamente, despre cum să facă una sau ailaltă. Şi ei aveau copii, doar că ai lor erau acasă.

Şi-atunci mi-am dat seama din nou că tot ceea ce fac eu cu copiii mei e o nebunie temporară, de care mă agăţ cu mâinile şi cu picioarele, ca înecatul de colacul aruncat de pe yacht-ul de lux ce trecea prin zona în care el călca apa.

Insane. Cuvântul zilei.

Related Posts

Tags

Share This

14 Comments

  1. silvana

    Haha:) Foarte misto. Iti multumesc pentru grauntele de ratiune intr-o mare liricoida de ‘cum sa fac sa nu mai exist ca adult si ca fiinta independenta’.

  2. anatati

    Oh, da! Şi eu totuşi mă gândesc că am avut cea mai fericită copilărie. Şi – stai – că eu vara mergeam şi la lucrul câmpului, la strâns la fân, la strâns la mere, la strâns la prune. Lucram în dres de baie să mă bronzez, dar nu aveam unde şi la ce să-mi arăt bronzul….

  3. Daria

    Pana la urma cred ca rolul unui parinte este sa isi formeze copilul intr-un adult responsabil si cu capul pe umeri.
    Ai mei parinti nu aveau timp si nici bani pentru o mie de activitati extra-scolare. M-au implicat in treburile casei, spatiul lor de adulti era bine delimitat de al meu, nu cracneam pentru ca TREBUIA sa fac X sau Y fara urma de indoiala.
    Am avut o copilarie fericita: vacanta era vacanta, duminica era duminica, parcul era parc. Am invatat sa fiu independenta, am invatat sa iubesc si sa nu mai pot trai fara carti…ce mama ma-sii poti sa faci copil ff mic fara tv, table, jocuri si parinti disponibili sa joace sotronul cu tine?! citesti. Am invatat sa gatesc fara sa mi se para asta vreo sarcina absoluta etc etc.

    Locuiesc intr-o tara straina si ma ingrozesc pustii pe care ii vad. Nici pe strada nu stiu sa mearga. Ti se face mila cand ii vezi asa neputinciosi si aerieni…plictisiti, deprimati.
    Si, in fond nici nu este un lucru de mirare cand parintii ii poarta in carucioare si la 5-6 ani ca sa nu oboseasca!

  4. Ramona

    o, daaa… mi-ai inseninat ziua! chiar zilele trecute ii ziceam sotului meu: tu iti dai seama ca noi numai pentru ei am ajuns sa traim? :))) depindem de programul lor, sa facem liniste, ca dorm de pranz, da mai incet la serial ca se trezesc, nu, nu putem iesi ca nu avem cu cine sa ii lasam, trebuie sa ne intoarcem pana la 8 ca apoi pica de oboseala si plang pana la epuizare.
    Noi speram, speram sa-i vedem mari, plecati la facultate si apoi ne vom lua un perus pe care sa-l invatam sa vorbeasca :)))
    Mai avem pana atunci. Alex are 4 ani iar Sabina 10 luni.
    Cum sa facem sa mai traim si pentru noi, oare?
    multumesc pentru post.

  5. ela

    Aia cu menestrelii, daca e vorba despre aceeasi (om bun deschide-ne poarta….) e aceasi care l-a adormit pe fiu-meu din stadiul de no-nascut pana le la vreo 6-7 ani, in fiecare seara, cantata si de mine si de taica-su de cel putin 2-3 ori de caciula….Ajunsesem sa o urasc intr-un hal…. 🙂

    Dincolo de asta, ai perfecta dreptate, copiii nu trebuie sa fie tinuti ocupati tot timpul, trebuie: 1. sa-si gaseasca singuri preocupari, joaca, mod de petrecere a timpului si 2. sa ajute in familie dupa ce sunt mai marisori.
    Si eu gateam, faceam curatenie si calcam la 13-14 ani, nu pentru ca m-a obligat nimeni, dar pur si simplu vedeam cat de obosita era maica-mea (lucra in schimburi, cate 10 nopti una dupa alta). si drept sa spun, bine mi-a prins dupa aia, in viata, ca am stiut sa fac si io o zama si o pita si n-am murit de foame cand m-am mutat de acasa.

  6. Cristina

    ce sa zic, activitatile sunt interesante, o parte dintre ele le-am incercat deja, mai mult pentru ca mi se pareau mie simpatice, pustiul, la 2 ani si 11 luni se plictiseste repede. dar, o rola de scotch este cel mai bun mod de a-l tine ocupat.
    tableta nu avem, dar avem kindle, pe care il plimba mandru prin casa si spune ca este al lui. de obicei se joaca singur, mai mult cu non-jucarii, daca le pot numi asa (bucataria este mult mai interesanta decat orice jucarie) sau cu carti. la televizor nu se uita, ba mai mult il stinge cum il prinde deschis, doar pe calculator mai urmareste un singur desen animat. in rest, afara in curte la joaca. supravegheat de fiecare data, se joaca si singur, dar cauta si compania noastra. nu l-am vazut inca plictisit, isi gaseste mereu ceva de facut. iar daca anunt ca fac ceva (incerc totusi sa fiu rezonabila), ma tin de cuvant. chiar daca plange, a fost cu siguranta avertizat de cateva ori inainte. si asa n-am avut pana acum (nu zic totusi hop, ca mai este timp destul inainte) crize cu batut din picior sau urlete. stie ca ne tinem de cuvant indiferent de situatie.
    nici eu nu-mi amintesc sa ma fi jucat prea mult cu ai mei, dar mi-aduc aminte cum imi cumpara tata carti, imi aduc aminte cum ne jucam cu copiii din vecini pe strada, pana se facea noapte si ne chemau parintii acasa. si-mi mai amintesc cum ma plictiseam cand toti copiii mergeau la somnul de pranz si eu veneam suparata acasa :)si-mi mai amintesc cum ma punea mama sa o ajut la pus ceapa in gradina si la pregatit bulionul, activitati pe care le evit si in ziua de azi (norocul meu ca sotului ii fac placere 🙂 )

  7. Pai dadusei link la un articol, cu ceva saptamani in urma, ceva de genul “nu mai vreau sa fiu prietenul copilului meu pt ca … “. Pentru ca trebuie sa fie om pe picioare lui, in primul rand, nu o anexa/nicovala a noastra. Am rezonat foarte tare cu el, fara ca asta sa insemne ca nu-mi iubesc copiii sau ca nu le acord atentie.

    Si eu ma simteam foarte apasata si nedreptatita de atitudinea parintilor mei, cand eram mica, si cam incepusem sa dau in mania cu “eu nu voi face asa/trebuie sa compensez ce n-am avut”, pana mi-am dat doua palme si am zis ca trebuie sa fiu mai obiectiva de atat, sa-i cresc sa fie oameni, nu zombi legati de mine forever. Da, sunt foarte simpatici, si ne distram maxim impreuna, copilarim si noi pe langa ei, dar e bine sa ne vada pe noi, in primul rand, ca suntem niste oameni completi, ca sa poata fi si ei asa, nu sa ne facem pres in fata lor, oricum si la orice ora, la orice cerinta, nu ne ridica nimeni statuie. Evident exagerez putin, incercam sa gasim calea de mijloc, sa nu dam in nici o extrema.

    Activitati … da, le mai facem din cand in cand, dar rareori au nevoie. Probabil ajuta mult ca sunt doi, si de varste apropiate, si au si loc mult de alergat prin casa si pe langa.

  8. Cristina

    “Quality time era când te lăsa afară şi te uita până se întuneca.”

    Doamne, cat de adevarat!! Mama facea naveta de dimineata pana seara. Era asa o fericire pana venea ea acasa…

    In schimb cred ca sunt printre putinii norocosi de azi care au parc in fata balconului, si nu trebuie sa stea pe banca cat timp se joaca odrasla. In zilele de vara ii las afara toata ziua. Fereastra e deschisa, desi le-am explicat ca nu e nevoie sa-si sparga plamanii, la 3m in dreapta e interfonul si putem vorbi. Urca des sa bea apa – nu le dau sticla tocmai ca sa-i mai vad si eu la fata peste zi, sau sa se duca la toaleta. Regula e cam ca a ta. Nu parasesti parcul, si sa te fereasca sfantul sa ies dupa tine si sa nu fii acolo…
    La sport mai merge unul, al doilea s-a plictisit. Dar sala e aproape, vara merge singura. Doar cand e intuneric o duc si aduc, ca n-am curaj s-o las singura printre blocuri. Si reusesc sa mai am timp, nu pentru cine stie ce, dar e acolo…

  9. ady

    nici eu nu-mi amintesc sa ma fi jucat efectiv cu parintii, dar in mod sigur ne-am jucat cand eram eu mica, inainte de scoala. (am foarte putine amintiri dinainte de scoala), dar sigur am avut “quality time” cu parintii. erau “gatelile” cu mama, nu doar “cureti legume”, imi spunea ce, de ce, cum, de toate, si-n timpul asta stateam de vorba despre cate in luna si-n stele.
    tata ne-a invatat wist si rummy. mai tarziu monopoly. iar un wist in 3 dureaza ceva vreme. pentru ca pierdeam intotdeauna, am invatat sa pierd. azi, daca ma intreaba cineva “jucam cutare joc?”, voi raspunde vesela “sigur, cineva trebui sa fie si pe ultimul loc” si nu stiu cum se face, dar aproape niciodata nu-s pe ultimul loc (nici primul, recunosc).
    si mai erau serile petrecute impreuna, mai intai masa de seara cand toata lumea povestea de toate (am nimerit odata la o prietena la masa; nimeni nu soptea o vorba; m-am simtit de parca as fi ajuns pe jupiter/saturn sau alta planeta d-asta mai putin utilizata in limbajul curent) si apoi se continua, noi la masa, pretinzand ca facem teme, mama si tata in pat. vorbeam unii cu altii, despre noi, despre cum vedem noi una alta, despre multe si de toate. imi amintesc cu drag seriele alea. si acum se mai intampla.
    cand erau musafiri, eram si noi p-acolo. camera noastra era cea mai bine incalzita in vremurile alea de stricta amintire si acolo se primeau oaspeti. asa ca ne manifestam si noi si eram bagati in seama. chiar si cand erau primiri cu dichis, cu masa intinsa in sufragerie, eram acolo, vorbind cu toata lumea, n-am fost niciodata trimisi sa mancam la bucatarie sau un fel de papusi.
    dar noi am fost 2, doar 2 ani diferenta si nu prea ne-au trebuit parintii ca sa ne jucam.

  10. Oh, yes! Asta trebă șeruit!

  11. La noi fetele se joaca mult cu prietenele. Ma rog, cica nu se mai joaca…ca cea mare e aproape adulta la 17 ani jumate si cea mica la 10 ani jumate nu se mai joaca. Dar isi petrec mult timp impreuna. Si am inceput si noi, eu si barbatul sa avem timp pentru noi. Uneori nu ajungem acasa de la munca la fix 17 cum e normal, mai mergem si prin oras de capul nostru, mai avem cate o zi libera impreuna in timpul saptamanii si ne facem de cap: mancam la restaurant, mergem si probam masini, din astea :). Nebunii de oameni trecuti de 40 de ani, care au “scapat” de sub supravegherea copiilor. :))

    Am indraznit primul concert in doi, la Stockholm, anul trecut si l-am repetat si anul asta. Cea mare a ramas singura acasa (ce s-a mai bucurat!!! :)) si cea mica la o familie de prieteni.
    Intr-o sambata de ex. cea mica a mers cu o colega de clasa la bunicii ei, la tara. Noi neavand pe nimeni aici, o lasam oricand la asa ceva. Cea mare era tot asa, cu prietene. Iar eu cu sotul am iesit pe insula, sa ne plimbam. Asta timp de calitate! :))

    Dar facem multe si impreuna, inca, nicio problema. Voiam doar sa arat ca va veni timpul acela, pentru toata lumea cu copii mici. 🙂

    • Ada

      Ah, Doamne, abia astept.

      • Ada, fetele tale sunt cam la aceeasi diferenta de varsta ca ale mele. 🙂 Eu sunt cam cu…7-8 ani in fata ta :). Nu mai e mult! Si ma recunosc in mama closca ce o descri. Stii cum a fost prima iesire asa numai eu cu sotul? S-a intamplat cand cea mica avea un an, am fost in excursie in Europa…mama ce libertate! Dar apoi am legat-o de noi :). Mai venea si cea mare cateodata. Rar eram singuri, cred ca niciodata…acum 7 ani am emigrat si libertatea s-a dus de tot…dar a revenit sa stii. Copiii cresc atat de repede! Si pe urma regretam ca nu mai au timp de noi. Eu as spune tuturor mamelor cu copii mici sa se bucure de momente, ca trec…dar stiu ca suna aiurea in urechile lor :). Stiu cum suna si in urechile mele. Dar totusi, tineti minte ca ei cresc. Si se desprind. 🙂

        Dar sa-ti mai spun ceva…Eu care am avut libertatea pe capul meu 3 ani la rand, am urat-o! Voiam acasa cu ai mei, nu libera si singura. Deci am fost si in pozitia aceea si m-am uscat…de dor si de tot ce vrei…:(. Nicicum nu e bine…

  12. alex

    Da, oamenii aveau alte valori pe vremuri, dar gresesti daca ai impresia ca nu se jucau cu copiii lor…

    Bunica mea imi povestea despre copilaria ei drept cea mai fericita parte a vietii, cate cantece a invatat de la mama ei, cum cantau toti (unii frati chiar si la instrumente), cum se intelegeau atat de bine parintii ei si nu se certau niciodata in fata copiilor. Cat de bine era sa aiba multi frati (au fost 7), cum se jucau in curte, prin sat, mergeau si la vecini, veneau copiii vecinilor la ei… samd

    Si ce crezi, bunica mea crescand cum a crescut, intr-o familie fericita, i-o fi dat atentie fetei ei (mama mea)? Da, normal ca i-a dat, chiar daca se schimbasera vremurile si a avut doar un copil, copilul pe care l-a avut a primit atentia necesara.

    Si peste inca o generatie… cum s-o fi comportat mama? Fata de mine si fratele meu? Uite o sa-ti spun, ne-a dus peste tot (unde a putut: la mare, la munte). Si a considerat dintotdeauna ca e important sa petreci acel ‘quality time’ cum ii spui tu, alaturi de copii. Poate chiar mai important decat sa ai mancarea pregatita. Ai mei sunt divortati. Au fost zile cand mama venea seara de la servici si nu aveam intotdeauna o mancare gatita. Dar ne descurcam eu si fratele meu, stiam sa deschidem frigiderul si sa luam de acolo ce gasim, sau sa ne facem o omleta. Dar cu toate ca lucra 8 ore si venea acasa obosita, mama nu refuza un boardgame cu mine si fratele meu.

    Vrei sa-ti spun ce amintiri am eu din copilarie? Aceeasi copilarie din vremurile comuniste pe care probabil ai avut-o si tu! Cum jucam cu ai mei (bunicii si mama!) toate jocurile de carti posibile (razboi, tabinet si multe multe altele). Jucam canasta, jucam remy, jucam yams.. jucam sah cu bunicul si doar o data in viata am reusit sa-l bat. Jucam bridge cu mama si cu frati-meu.. Mama in fiecare an facea economii, cu care vara ne ducea in vacante! Impreuna!

    Si eu, la randul meu, incerc sa pastrez traditia de generatii a familiei mele, si sa le ofer copiilor mei o copilarie plina de amintiri frumoase!!
    Si am o deosebita satisfactie cand ma uit in parc la mame care stau pe banca si isi povestesc ce-au mai cumparat din mall in timp ce copilul sapa in nisipul uscat frustrat de ce el nu poate sa faca o forma, in timp ce eu le arat alor mei ca se poate da de nisip ud si cu ala se construieste ceva si nici nu te umpli de praf!!

css.php