O noapte de pomină

15 Oct 2013 by

Povestea începe cu o vizită la fotograf terminată în lacrimi,  un cucui cu dungă şi un ochi vânăt, pe la mijloc apar nişte permutări de paturi şi se termină cu o înghesuială fantastică pe un spaţiu, până la urmă, prea mic. 

Dar să le luăm pe rând, că timp avem. 

Se făcea că e sâmbătă dimineaţa şi trebuie să mergem la fotograf cu Lia. Nu, nu pentru albumul de familie, ci pentru nişte poze oficiale, de pus pe nişte formulare. Deci nu vă imaginaţi un loc prietenos pentru copii, pavat cu pernuţe colorate şi jucărele care să ajute plozii să se relaxeze şi să stea cu gura închisă când nenea fotograful spune şugubăţ “păsăricaaa!”, nu, imaginaţi-vă o prăvălie mai mult lungă decât lată, înţesată cu copiatoare, albume foto, panouri, articole de papetărie, un fundal alb şi un scaun rotitor, din cele cu pernuţă de burete, care se lasă cu tine când te aşezi. 

Nu ştiu alţi copii cum sunt, dar Lia, când vrei să-i faci poze în astfel de condiţii, începe să plângă. Ochişorii i se înroşesc, cearcănele i se adâncesc, nasul îi curge, ţipă din toţi rărunchii şi pas de-o pozează. 

N-am mai pozat-o pentru că nenea care ar fi trebuit să aibă răbdare cinci minute, să vâneze secunda în care copilul are capul drept şi gura închisă şi să apese pe declanşator fără să mai strige “păsăricaaaa!” , doar nu ne mai încurcăm noi în fineţuri, ei bine, nenea n-avea timp. Avea comenzi multe, ba la copiator, ba cu un cuplu venit tocmai de la Constanţa, era, ce să mai, un businessman foarte ocupat, pe care vă invit să îl ocoliţi, că n-are el nici vreme, nici empatie, nici simţul umorului, e doar un domn angajat de Andreea Foto Studio de pe Mihai Bravu. Când şi patronul acestuia a început să gesticuleze că el are comenzi multe, am hotărât că banii noştri nu sunt probabil suficient de mulţi sau de buni pentru dânsul, aşa că am luat copilul urlător pe sus şi am plecat. Ca şi sălbăticiunile, copiii se pozează mai bine în mediul lor, am citit ieri asta undeva şi mi s-a părut că e o vorbă tare înţeleaptă. Nu-i nimic, ne-am făcut noi socoteala în târg, o ducem acasă, o punem cu spatele la peretele alb şi cu ochii la desene (sigur obţinem “the blind look”) şi pe urmă printăm pozele pe undeva. Aşa vor pieri în cele din urmă dughenele foto, ceea ce şi merită. 

Dar socoteala din târg nu se potriveşte cu ce se întâmplă acasă, unde, complet golită de energie, mama se face ghem pe canapea şi cade într-o stare de semi-leşin, nici somn, nici comă, în care aude perfect ce se întâmplă în jur, dar nu mai poate reacţiona, precum maşinile ce şi-au consumat şi benzina din rezervă şi se încăpăţânează să nu se mai mişte. Aşa se face că Lia n-a dormit nici de la 13 la 14, nici de la 14 la 15, nici de la 15 la 16. La 16 am cedat psihic şi m-am ridicat.

– De ce nu dormi?

– Unde e Lililina?

– Stai acolo că ţi-o aduc imediat pe Lililina. (“de cosiţe”, am adăugat în gând, şi am ieşit ca furtuna din camera lor.)

Lililina citea în dormitorul meu, era aşa de cufundată în aventurile lui Robinson Crusoe, că nu mişcase nici o unghiuţă spre soră-sa care o striga de vreo oră, cânta baaaa baaa black sheep şi făcea ca toate animalele. N-am spus eu că atunci când citeşti evadezi în altă lume? Am spus, am spus. Lililina evadase, deci, şi furia mea a luat-o complet prin surprindere. Nici n-a apucat să proceseze acuzaţiile mele de lipsă de empatie, nesimţire şi altele din gama “când un copil mic te strigă pe şapte voci şi pe tine te doare în dos, ce spune asta despre tine, mămico…”, că din camera lor s-a auzit un poc sec urmat de un urlet. 

Aţi ghicit. Copilul cel mic, sătul de strigat în deşert, încălecase gărduţul pătuţului de bebe şi, alunecând pe o pilotă pusă pe margine, aterizase pe parchet fix în cap. Eu am găsit-o cu faţa în sus, aşa că imaginaţi-vă oroarea ce mi-a străbătut tot trupul când am văzut ditamai cucuiul vânăt crescând sub ochii mei pe fruntea ei, străbătut şi de o dungă subţirică de sânge şi pleoapa umflată, roşie, cu trei puncte de zgâriere. 

Ahahahaha, mii de trăznete, acu mai fă-i poze dacă poţi, a râs în hohote ghiavolaşul de pe umărul meu stâng.

Am aplicat tratamentul clasic (lamă de cuţit, lingură de metal, rondele de cartof crud, Arnigel, în cele din urmă Lioton, căpătat de la rude), m-am asigurat că încă mai ştie cum o cheamă (Baaa baaa blacksheep) câţi ani are (Baaa baaa black sheep!), în ce an suntem şi cine e preşedinte. Adresa de acasă n-am mai întrebat-o, deja era previzibil răspunsul, Baaa baaa Blacksheep. 

Desigur, nu mai încăpea discuţie, copilul trebuia să primească un pat adecvat vârstei sale. Desigur, patul Irinei se face mic, mic şi tare bun ar fi pentru Lia, daaar nu poţi da copilul cel mare afară din patul lui de dragul copilului celui mic. Nu poţi lua nici încă un pat ca ăla, pentru că ĂLA e un pat destul de scump. Lasă că nu era prevăzută astfel de cheltuială în bugetul oricum încărcat, lasă că aveam noi nişte planuri cu o casă nouă şi nişte paturi suspendate şi un living fără urmă de jucărie pe podele, iată-ne la Magazinul Vieţii Mele, contemplând pătuţuri cu nume suedeze şi socotind că e ok, luăm cel mai ieftin cadru de pat că nu ne trebuie decât pentru câteva luni, folosim tot salteaua din patul de bebe, e foarte bună, nu-i aşa? Luăm pătuţul, ne tratăm cu un film carenueradedeseneanimate3ddublatinromână şi ajungem acasă unde copiii jucau fericiţi scrabble cu Ioana. Pa, Ioana, hai să montăm patul, ce frumos e, uite că nu se mai deschide uşa de la dulap că e mai lung şi vai, salteaua din pătuţul de bebe se termină fix unde se termină şi bara de protecţie, deci şansele de aterizare bruscă repetată erau spre 100%. Nu e bun, adu înapoi pătuţul de bebe, mâine mă duc să iau saltea. 

Zis şi făcut. Noaptea de duminică spre luni a trecut fără alte incidente, deşi copila avea ceva urme de P.T.S.D. când a văzut pătuţul mov. A adormit, în cele din urmă, încă murmurând că Lia a cuzut şi a lofit a cap şi a dulut şi a pâns. 

Luni am mai făcut o excursie în afara Bucureştiului, am înhăţat şi o saltea potrivită cu cel mai ieftin pătuţ din stoc şi două cearceafuri pe dimensiunile sale. Ajunsă acasă, mi-am suflecat mânecile, am împins pătuţul de bebe, am cărat pătuţul cel nou pe poziţia lui, am desfăşurat salteaua şi mi-am scuturat palmele, mai satisfăcută decât Vitoria Lipan, în Baltagul. 

Văzând Irina pătuţul cel nou ce mirosea frumos a lemn proaspăt nelăcuit, zise: 

– Mami, n-aş putea să fac schimb de paturi cu Lia? Că patul meu se face mai mic şi nu mai cade din el, din ăsta poate să cadă.  

O, ce generos copil am crescut, cât altruism, ce lecţie de empatie, să mai zic eu că nu-i pasă… Îngerii sunau din trâmbiţe şi pe cerul camerei fâlfâiau porumbei albi.

Aiurea, ştiţi foarte bine că tot ce e nou e dezirabil, în special când e al surorii, nici nu contează dacă e mai mare sau mai mică.  Asta uitasem complet de nici nu îndrăznisem să sugerez un astfel de schimb. 

– Măi Irina, nu ştiu dacă Laur e de acord. Trebuie să-l întreb şi pe el, deşi mie mi-ar conveni, că într-adevăr patul tău se strânge şi am putea deschide şi uşa de la dulap. Mă bucur că te-ai gândit la surioara ta, făcui eu pe niznaiul. 

Îl sun pe Laur, prezint varianta empatico-generoso-altruistă, hotărâm de comun acord că e bine şi aşa, se va ocupa el de permutări când vine de la muncă. Lia s-a culcuşit fericită în patul încă prea mare al surorii ei şi şi-a dormit somnul de frumuseţe ţinând-o strâns de mână pe Flori, iar noi am plecat la logoped. 

Vă scutesc de povestea cu “hai să vedem cum stă patul şi în poziţia asta, şi în aia şi în încă vreo trei”, se lasă seara în Vatra Luminoasă şi copiii trebuie să se culce. 

– Nu viau aiţia, zise Lia, la a lu Ilinei viau. 

Traducere aproximativă: mulţumesc, n-am nevoie de patul acesta, aş dori să dorm în patul Irinei cel nou, pentru că acesta, chiar dacă l-aţi căptuşit voi cu calabalâcul meu, nu mă satisface. 

– Nu, Lioara, tu dormi în pătuţul ăsta, ca să nu mai cazi, iar Irina doarme în patul ăla, că trebuie şi ea să doarmă undeva.

– Nu pia viau, a ţinut-o langa piticania cucuiată. 

– Gata, linişte, culcarea. E târziu, noapte bună copii.

– Nu chide usa! 

– Ba închid uşa, că e frig. Să nu care cumva să te dai jos din pat, că o încurci.

Trei minute mai târziu, într-o beznă perfectă, Lia stătea în genunchi pe scaunul de la biroul Irinei şi-i dădea indicaţii surorii mai mari.

– Cucă si tu! Cucă! Hai, hai, cucă si tuuuuuu!

Cei ce au trecut prin această etapă a copilăriei mici, pot anticipa că a fost o noapte destul de albă, cu multe uşi trântite şi paşi mici făcând să scârţâie parchetul. Teoretic aşa e, practic adulţii au avut treburi mai importante de făcut, drept urmare, după ce am returnat cucuiata de câteva ori, am tras patul încă trei cm cât să încapă în priză lămpiţa de veghe şi am lăsat-o să se culce unde o pofti. 

Irina a strigat după ajutor de câteva ori şi în cele din urmă, pentru că nimeni n-a răspuns la  Mayday Mayday Mayday, s-a făcut linişte. 

De dimineaţă, la ora 6.30, când am intrat în camera lor, pătuţul Liei era gol. Am mai trăit spaima asta cu unde e copilul, m-am uitat direct sub birou unde bănuiam că s-ar fi culcuşit, dar nu era, aşa că am cercetat în continuare podeaua, măcar să n-o calc pe cap. Lia dormea pe picioarele Irinei, cuibărită ca un căţel/pisic, dezvelită şi fără şosete în picioare. 

– N-am dormit toată noaptea! a miorlăit Sora cea Mare. Azi stau acasă, dacă mă trimiteţi la şcoală am să adorm cu capul pe bancă. 

Desigur, dramatiza un pic, când am deschis uşa, tocmai sforăia, deci sigur a dormit măcar spre dimineaţă.

– Laur, du-te şi fă-i fetei ăsteia o cafea, am zis şi i-am luat puiul de pe picioare. 

Puiul a început să schiaune, s-a jelit o vreme, a reluat refrenul cu “nu aiţia, nu pia viau”, dar am reuşit să o adorm la loc. În bucătărie, Irina privea în cana de ciocolată caldă ca într-un abis, cu ochii cârpiţi de somn şi complet lipsită de entuziasm.

– Aţi pus şi cafea în ciocolata asta?

– Desigur, am minţit fără să clipesc. Bea-o repede, să-şi facă efectul la timp. 

I-am spus apoi soţului că planul nostru cu paturile suprapuse poate fi uitat, e clar că le trebuie doar un pat maaaaare, e clar că aşa se va dormi măcar o vreme de-acum înainte. 

Pe drumul spre şcoală, Irina îşi făcea planuri despre cum îi va explica ea Doamnei că n-a dormit toată noaptea, că n-a lăsat-o soră-sa să închidă un ochi. 

– Ei, de întârziat n-o să întârzii. Şi dacă ţii musai să-i spui Doamnei ceva despre noaptea trecută ai putea să-i spui că ai fost un Gardian al Somnului şi ţi-ai ajutat surioara să se obişnuiască mai uşor cu gândul că nu mai e bebe şi a crescut şi acum doarme în pat de copil mare… Tu de ce crezi că a venit peste tine? Îi era frică, mititica. Şi tu ai ajutat-o, e un lucru foarte frumos…

– Mama, dar ştii cum a făcut? Şi-a luat toate aşternuturile şi perna şi s-a cocoţat pe mine şi când am încercat să ridic capul, mi l-a împins la loc pe pernă şi a zis “Nu, nu, cucă-te, e noapte”. 

– Vezi, Irina! Ce frumos! Ea căuta un pic de siguranţă lângă tine şi tu ai fost foarte drăguţă că ai primit-o. Ca să nu mai vorbim şi despre faptul că i-ai dat pătuţul tău! Eşti o soră mai mare grozavă. Asta ai putea să-i spui Doamnei, dacă ţii musai să-i spui ceva. Sau, de fapt, asta ai putea să scrii în jurnal. 

Nu, aceasta nu este de fapt o poveste despre lacrimi, cucuie şi achiziţii neaşteptate, nici despre planuri făcute zob de realitatea din teren, nici despre teama de întuneric, nici despre o noapte nedormită.

Acesta este un post despre (hai să-i dăm Irinei ce e al Irinei) mirosul de lemn nou, nelăcuit, despre altruism, despre empatie şi despre dragoste între surori. Ceva demn de trecut în jurnalul copilăriei mici. 

Mai sunteţi aici? Mă bucur. E semn că şi voi aţi văzut sau aţi trăit sau aspiraţi la aşa ceva!

O zi bună şi somn uşor (diseară) tuturor. 

Related Posts

Share This

17 Comments

  1. Gabriela

    Frumos! Foarte frumos! Si greu, foarte greu! La noi se cheama “scorbura mea”… si se inghesiue in ea o fetita de 9 ani si un baietel de 3. Iar paturile etajate sunt undeva pe un wish-list!
    Nopti usoare sa aveti!

    • Ada

      Mie imi place ideea ca dorm impreuna, macar o vreme:)

  2. Maria

    Sunt geniale fetele voastre!

  3. Noi asa l-am scos pe Toma din patul nostru. Mutandu-l in pat cu Vlad 🙂

  4. Ah, ce-mi place când ai timp să scrii! Mi-amintește de vremurile bune când era Irina mică-mică și eu mă îndrăgostisem de poveștile tale. 🙂

  5. ady

    pup un cucui de Lie ca sa treaca.
    si multumesc lu’ Domnu’ ca-s cu doar cu 2 ani mai mare ca fratelo, ca nu stiu ce ma faceam. in copilarie, ca si acu’, pasiunea mea e cititul si cand incep, am plecat di tat, ma mai intorc pe lumea asta la ultima pagina. 🙂 cate sarmane carti au fost nefericite victime colaterale alte luptelor dintre un frate mai mic (dar suficient de mare incat sa fie “vehement”), ce voia atentie si o sora care plecase pe mari/oceane/pustiuri/paduri/preerii si care facea orice altceva in afara de vizibilul “sta in pat si citeste”.
    eu am dormit cu fratele meu in acelasi pat (nu erau nici de gasit nici loc pt 2 paturi de copii, chiar si etajate) de la 7 la 20 de ani- ai mei (5-18 ai lui). suntem ok amandoi.

  6. …. inteleg ca asta ne asteapta atunci cand vom avea curajul sa ii culcam in aceeasi camera… 🙁 Sper sa aveti o noapte linistita.

    • Ada

      Pai nu e de 🙁 ci de 🙂 . Iaca, in a doua noapte, dupa ce s-a burzuluit Laur la ele, au dormit frumos si fara incidente. Sora cea mare s-a facut mica in patutul Liei si a stat cu ea pana era semi-adormita. Azi dimineata erau fiecare in patul ei, cu patura trasa regulamentar pana sub nas.

  7. … ah, uitasem. Daca pozele erau pentru pasaport, nu strica un drum pana la Pipera. Noi i-am facut Mariei urlatoare si necooperanta poza de pasaport (avea 2 ani) in 20 de min dar cei de acolo au fost tare intelegatori si chiar ne-au ajutat …. au avut multa rabdare cu ea

  8. Simonna

    Ah, ce bine-mi pare ca ai scris asa frumos (si detaliat), am urmarit (si m-a emotionat) fiecare clipa din ziua voastra! 🙂
    Eu stiu ca blogul tau nu e numai blog “de familie”, e si unul “de opinie”, citesc si postarile respective, dar imi place asa de mult cind combini Ada-mama cu Ada-povestitoarea si Ada-scriitoarea si iese asa ca postarea de azi! Super! 🙂
    Kiss.

css.php