O zi aproape perfectă

18 May 2015 by

– Liaaa! De ce ai făcut asta? Ziua asta ar fi fost perfectă și acum tu ai stricat totul!

E o sâmbătă oarecare, într-o zi perfectă. Chiar dacă Lia iar a făcut ceva, nici nu mai contează ce. Chiar dacă Sora cea Mare iar se dă călcată pe bătături de cea mititică, mică, mică, dar nu se lasă nici ea…

Azi am vizitat un sanctuar pentru păsări și conservatorul de fluturi din Niagara. Două dintr-o lovitură, pentru că Niagara e destul de departe și dacă tot am venit până aici, e păcat să nu profităm de ziua frumoasă. La păsări era o cascadă înaltă și zgomotul ei a speriat-o pe Lia. De-aia, cât ne-am învârtit prin sala principală, Lia m-a tras de mână, “haide, mama, haide să mergem”. Lia a moștenit auzul meu, o înțeleg, pentru noi sunetele sunt mai intense și mai greu de dus. Irina a dispărut la un moment dat pe cărările sanctuarului, au fost 10 minute bune în care nimeni n-a știut unde este. A apărut în cele din urmă, cu gura până la urechi și o mulțime de amănunte despre păsări nemaivăzute.

Toate ieșirile din aceste minunate locuri trec prin magazinul de suveniruri. Le conving destul de ușor că suvenirurile de la conservatorul de fluturi sunt mai faine decât astea, hai să luăm o înghețată și să mergem, că se închide, inexplicabil pentru mine, la ora cinci, deși e zi liberă. Irina nu vrea aceeași înghețată ca soră-sa. Îi cedez înghețata mea. La fluturi, Irina se așează pe o bancă și așteaptă, înciudată că nici un zburător nu se așează și pe mâna ei. E mai liniște, dar trebuie să fim atenți să nu călcăm pe vreunul așezat pe jos. Până la urmă, Irina învață cum să ia fluturii de pe frunze și de pe barele puse pe marginea potecilor. Cu greu acceptă să îi pună și Liei unul pe mânuță. Lia ar vrea să mergem. Irina ar vrea să mai stăm. Magazinul de suveniruri e plin de chestii care se sparg. Aleg cu greu fiecare câte un semn de carte, luăm și un suport special pentru nectar pentru fluturi. Pe lângă flori și păsări, încercăm să atragem în balconul nostru și fluturi.

Lia ar vrea să se plimbe cu trăsura prin Grădina Botanică. Irina ar vrea să se cațere în copacii înfloriți. E cald, arde soarele și nu știu ce să mai inventez ca să le țin încă un pic la umbră. Găsesc un măr sălbatic uriaș, tot în floare, cu o băncuță la un metru de el. Pe Sora cea Mare o irită ceilalți ce vor să se fotografieze și ei cu mărul. De ce trebuie să vină și ei aici? Lia ar vrea să se urce și ea în copac. Irina n-o lasă, e copacul ei. De ce trebuie să se urce și ea? Să-și găsească alt copac!

O ultimă oprire pentru înghețată înainte de drumul spre casă. Irina nu mai vrea, a mâncat deja înghețată. Deși e bună înghețata asta cu gust de vată pe băț. Hai, că totuși o mănâncă. Pornim spre casă. Pe drum Lia adoarme. Trecem prin toate anotimpurile, de la primăvară la toamnă, în doar câțiva zeci de kilometri. Acasă plouă tare și pe balconul nostru streașina se revarsă fix în mușcatele mele. Irina aleargă să le salveze, să nu se înece de atâta ploaie. E udă leoarcă, dar e mândră de ce a făcut. Apoi dă cu ochii de soră-sa care iar a călcat pe bec, iar a făcut ceva ce nu trebuia și din nou se aude strigătul de luptă:

– Liaaaa! De ce ai făcut asta? De ce, de ce, de ce?

E din nou sâmbătă. Am cumpărat bilete la acvariul din Toronto, care se anunță spectaculos. Ca de obicei, Lia se grăbește să plecăm. Irina nu vrea să meargă, deși cu o zi înainte mă întrebase dacă am putea merge. E rutina noastră. “Mâine se anunță vreme frumoasă. Mergem la ferma de mere?” “Mergem”, zice Laur. “Eu nu vreau să merg”, zice Irina. “Vreau să stau acasă să mă uit pe pereți.” “Nu se poate,  e ilegal” zice Laur.
“E păcat, e frumos, e soare, n-ai stat destul în casă? Hai la fermă, au loc de joacă, au plăcintă. ”

“Nu vreau, mie nu îmi place plăcinta cu mere, nu mi-a plăcut niciodată.”

“Bine, o să mergi împotriva voinței tale.”

Și merge, bombănind și mormăind în barbă până la locul cu pricina și după ce se dă jos din mașină, brusc îi place plăcinta cu mere și o amuză și toboganele făcute din tuburi uriașe de plastic înfipte într-o buză de deal și se cocoață și pe cazematele făcute din baloți de paie și când se apropie ora închiderii (da, tot cinci) protestează.

“Ce e asta? De ce se închide așa devreme? Dar abia am venit, de ce să plecăm? Dar ea nu și-a cumpărat nimic de la magazin și voia și ea cutare chestie sau cutare chestie… ”

Deja știu, de-aia nici nu mai întreb, Irinei nu îi place noul, nimic nu o paralizează mai tare decât ideea de “nou”, “altfel”, “diferit”. Nu. Nu vrea să încerce, nu vrea să guste, nu vrea să afle. Nu vrea să știe. Noul e înspăimântător. Și-apoi, după primele minute de nou, după primul contact, noul devine dezirabil. Dulce. Bun. Mai vrea. De ce să ne oprim.

La micul dejun le fac ouă ochiuri în coșuleț de bacon, coapte în tava de muffins. Ingrediente obișnuite, doar forma e nouă. Le privește circumspectă.

– Haideți, mâncați, ne așteaptă peștii.

– Eu nu vreau să merg la acvariu.

O, Doamne, dă-mi răbdare și azi.

– N-ai zis tu că vrei să mergem?

– Ba da, dar acum nu mai vreau.

– Nu-i nimic, o să mergi împotriva voinței tale.

– Dar de ce mă obliiiigi!

– Mai bine spune-mi tu de ce nu vrei să mergi nicăieri, de ce trebuie să mă rog de tine de fiecare dată să mergem oriunde, când știi bine că pe urmă trag de tine să plecăm acasă.

– Pentru că s-ar putea să îmi placă prea tare și apoi n-o să mai vreau să plec de acolo.

– Și-atunci preferi să nu mai afli nimic? Să nu mai vezi nimic? Să nu mai guști nimic?

– Bine, merg.

E frumos la acvariul lui Ripley. Sunt galerii construite pe sub tancuri mari, trec rechinii și pisicile de mare pe deasupra și tu nu trebuie să faci nimic, doar să stai cuminte pe banda rulantă ce te plimbă în ritm de melc. E întuneric și trebuie să te uiți în sus, e mai bine să stai pe bandă. Lia plânge. Ar vrea la tobogane, n-o interesează peștii. Irina se grăbește, vrea să vadă cât mai multe acvarii, de la început, de când am intrat, a fost încântată. Dar Liei nu-i place. Se încruntă, își încrucișează brațele, plânge cu vaiere, e o scenă întreagă. Laur se enervează, își pune aparatul de fotografiat în geantă, nu mai vrea nici el să vadă nimic. Așa nu se poate. O iau în brațe pe mititică și-i propun să numărăm dinții rechinilor, dar nu, n-o interesează nici rechinii, nici pisicile de mare, nici meduzele ce-și schimbă culorile la fiecare câteva secunde, po-do-gan! vrea la podogan. Irina a dispărut pe undeva prin galerii, cu puțin noroc ne vom întâlni din nou, înainte să dea iama în magazinul de suveniruri.

Mă uit cu simpatie la soțul meu. E nervos, are dreptate, e aglomerat, e întuneric, un copil urlă, celălalt nu se știe unde e, nu poate să facă poze și probabil îi e cald și un pic foame.

– De ce te enervezi? Ăsta e normalul nostru. Nu se poate altfel încă o vreme. Nu te-ai obișnuit?

Nu s-a obișnuit. Îl înțeleg. Nici mie nu îmi cade bine, dar măcar nu mă mai enervez.

Desigur, când să plecăm Lia nu vrea să plece iar pe Irina a ajuns-o foamea și spune că îi e foame și ca să se asigure că am înțeles mesajul repetă ca o moară stricată: “mi-e foame, mi-e foame, mama, mi-e foame.”

– Știu că ți-e foame. Și ți-e și sete. Și te doare genunchiul și probabil faci și pipi.

Citatul din “Up” o face să râdă de fiecare dată.

Urcăm la o terasă din apropierea acvariului. Irina nu vrea să comande din meniul pentru copii. Lia varsă pe masă paharul cu suc, Irina sare ca arsă.

– Liaaaaaa! De ce ai făcut asta?

Sunt calmă. Laur spumegă, dar nu se manifestă. E ok, o să se obișnuiască, pentru el toate lucrurile astea sunt relativ noi, eu am ștate vechi, de zece ani înregistrez cu conștiinciozitate, ca un seismograf, vârfurile și văile emoțiilor copiilor.  Șterg masa cu șervețele și mai comand un suc de mere pentru Lia. E o zi perfectă, după toate măsurile noastre. Ăsta e normalul nostru. Asta e perfecțiunea. Un pic de soare, un pic de vânt, probabilitatea de ploaie, ceva nou, ceva despre care să vorbim și în zilele ce vin, ceva despre care să ne aducem aminte.

Când ajungem acasă Lia vrea să știe dacă mai mergem și mâine la pești. Ei i-a plăcut la pești. Și mai vrea la podogan. Și eu vreau să mai mergem la Ripley, dar fără copii. Și când o să mă fac mare o să am un acvariu cu meduze care-și schimbă culorile la fiecare câteva zeci de secunde, deși Laur mi-a zis că nu meduzele își schimbă culorile, ci sunt niște leduri în apă care schimbă culorile și nu știe el exact cum devine treaba dar, de fapt, e ca un fel de orgă de lumini, meduzele doar plutesc pe acolo și-n plus îți trebuie apă de mare.

Da, iar, apă de mare. Îmi trebuie apă de mare. Și o pisică. Și un cățel. Și o curte mică.

 

 

 

 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. rezia

    Mda, stiu strigatele de lupta. Si oricat as incerca sa ma obisnuiesc nu reusesc. Uneori, mult prea des, ma apuca cheful de duca. Apoi ma gandesc: unde s-o apuc? Si raman…

  2. Gabriela

    Sigur nu m-ai spionat si ai povestit o zi din viata mea??? doi copii si aici, aceiasi diferenta de varsta….

css.php