Paper cuts

19 Oct 2016 by

În sâmbăta de după ce mi-au intrat primii bani în cont, l-am luat pe Laur de mână și l-am dus la serviciul meu. Voiam să îi arăt ce fac și ce de minuni am descoperit și mai voiam să profit de reducerile pentru angajați ca să salvez măcar câteva din revistele frumoase pe care cu o seară înainte le pusesem în cutii să le trimitem înapoi la cei ce le publică. Nu știu cât de mult vă plac vouă revistele, mie îmi plac toate și le-aș lua acasă, m-aș abona la minim 25, deși nu știu când aș avea timp să le citesc. Dar vedeți, eu nu colecționez pantofi și nici poșete, de-aș putea, însă, aș colecționa reviste și cărți. Recunosc că în urma mutărilor prea dese m-am cam vindecat de investit bani mulți în cărți greu de împachetat și de trambalat dintr-o parte în alta, am trecut la kindle și nu mai iau decât din cele pentru copii. Cu revistele însă…

Imaginați-vă cum a fost să arunc teancuri, teancuri de Times și INC și National Geographic și multe alte titluri pe care nu le mai pomenesc aici. Le luam cu brațul de pe raft și le puneam în cutii, pe unele le mângâiam înainte, mai ales numerele speciale, alea cu cd inclus și cele despre care știam că i-ar fi plăcut lui Laur, sau i-ar fi trebuit Irinei la școală, sau poate ar fi amuzat-o pe Lia. Ce bogăție de titluri, ce de fire despicate în 14, de la cum să-ți decorezi căbănuța de pe malul lacului, la cum să-ți faci propriile felicitări de Crăciun, sau cum să-ți construiești singur o chitară… Jale mare să le vezi ce frumoase sunt și cum nu le-a iubit nimeni. E drept că-s scumpe.

L-am luat, așadar, pe Laur de braț și ne-am înființat la departamentul de reviste, după ce am râs împreună de câteva din chestiile cu care mă amuz eu în fiecare seară. Nu știu dacă am interpretat bine privirea lui un pic pierdută când a dat cu ochii de secțiunea cu muzică și computere, dar s-a întors spre mine și a zis: E ca și cum ai lucra la Ferrari și în fiecare seară ai pleca acasă cu un Tico.

Right on, brother. S-a uitat Laur la reviste, s-a uitat și la cât costă revistele, a zis că el nu dă 28 de dolari pe una, fie ea și poleită cu aur, eu am zis hai că nu e 28, că am eu discount, ieșim mai ieftin, te rog, ia ce-ți place, să nu-mi mai plângă sufletul că arunc chestii. A ales cu greu două reviste, s-a uitat lung la cărțile despre Pink Floyd și Beatles și … nu mai zic, că plângem cu toții, am mai luat eu două mărunțișuri și ne-am dus veseli spre casă, convinși că am făcut un deal bun. La casă, surpriză, peste 60 de dolari de plată, cu taxele incluse. Se pare că reducerea pentru angajați nu se aplică la chestii tehnice (gen ipad, ipod, căști șamd) și la reviste, așa că am plătit preț întreg, am râs și am plecat mai departe.  Nu știu cum poți, zice Laur, eu m-aș enerva cumplit să muncesc patru ore la un display și a doua zi să găsesc tot ce am pus eu în cu totul altă parte, m-aș duce cu capul. Nu mă duc cu capul că am înțeles că ăsta e mersul și apoi aranjatul bibliotecii e felul meu de a mă scutura de cele mai nasoale depresii și enervări. I-am spus demult, dacă vii acasă și cărțile sunt aliniate alfabetic în bibliotecă, fugi. E semn că e nasol. O fi un început de OCD, nu știu, dar aliniatul cărților și lustruitul bucătăriei pe mine mă calmează din nervii cei mai mari. Acum îmi cam iese aliniatul pe nas, dar măcar aliniez cărți și nu conserve.

Am fost avertizată că nu e bine să încep cu munca de jos, că mă va deprima, că mă va face să mă simt aiurea, că trebuie să mă întorc la școală și să fac ceva legat de pasiunile mele, de domeniul pe care îl stăpânesc cel mai bine. Am fost avertizată (nu foarte prietenește) că voi avea o viață grea în Canada, să nu-mi mai închipui că-s așa tare cum cred eu. E ok. De câte ori lipesc o etichetă aurie cu Alegerea Șefei  pe o carte, îmi zic în gând: Eu sunt Alegerea Șefei și dacă n-oi fi anul ăsta, va veni și ziua aia. Luni seară am lipit vreo 300 de etichete d-astea și dacă există o lege a atracției și funcționează, ar trebui să meargă. Dacă nu, măcar știu că am lipit frumos și conform standardelor 300 de etichete.

Acum că intrăm un pic în rutină, începe să se mai ducă și poezia din ochii mei – mai ales că ne dăm un pic cu stângul în dreptul. Dorel e peste tot, confuzii se întâmplă și peste ocean, mereu primim de făcut mai mult decât e omenește posibil în decurs de patru ore, n-ai grijă, mi-a zis un amic, știu și ei că nu se poate, dar așa e piesa. Luni seara am căutat de bezmetică prin depozit și apoi prin tot magazinul niște cărți care fuseseră comandate, figurau ca existente, fuseseră puse în diagramele pentru rafturile de la intrare, dar ele nu existau fizic, nu erau nicăieri, erau pe drum, nici măcar în cutiile nedesfăcute. Eu am avut 4 astfel de titluri. Colegii mei s-au bucurat și ei de aceeași senzație de catifelare cu alte 3 sau 4 titluri din seria “azi o vedem și nu e.”

Am văzut atât de multe aberații tipărite așa de frumos și care se vând atât de scump și-n cantități așa de mari… Am văzut așa de multe cărți frumoase de Crăciun, mă și întreb cum s-ar vedea cărticica mea între ele. Încă aștept să mă contacteze doamna de la Achiziții, ne salutăm în fiecare seară, dar n-a apucat să se uite pe cartea mea, se rezolvă iarna asta, mi-a promis și eu am ales să o cred, pentru că, nu-i așa, speranța moare ultima. Deja mă amuz foarte tare că în magazinul ăsta în care lucrez eu, cărți în franceză nu-s decât pe un perete, cărți bilingve nu există, pur și simplu, și cum cartea mea e în engleză-franceză, îmi pot imagina pe cineva scărpinându-se în cap și întrebându-se “Pe asta unde o punem, la 3-8 ani sau la alea în franceză?”. Noroc că e subțire. Oare o vor pune și pe mesele de prezentare, dacă nu e Alegerea Șefei? Ar putea fi Alegerea unui membru al echipei, cred că asta se poate rezolva cu o cafea plasată strategic la unul din colegii pe care îi conduc seara până la intrare, să încui ușa în urma lor.

Car niște cărămizi de cărți pentru adolescenți, jur că au în jur de 2 kile per exemplar și dă-i și îndeasă-le în rafturi, mai scoatem de aici, o mai sucim pe asta, hai să mai împuținăm din ele că-s prea multe, nu se poate, trebuie măcar două să stea cu fața spre lume, uite că e loc pe primul raft din biblioteca alăturată, le poți șerpui pe toate până le înghesui și pe astea. Și șerpuim, ce să facem, rafturi întregi, de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, zboară timpul nu știu cum, mai trece o zi, mai rupem o foaie din calendarul contractului meu temporar. “Awesome,” zice șefa mea, “your problem solving skills are already improving. I am so impressed with your speed, guys! I keep telling everybody how impressed I am”. E fată bună. Ne-a adus gogoși într-o seară, ca să îndulcească haosul de cu o noapte înainte. Ieri, băieții de la Starbucks-ul alăturat ne-au trimis chocolate chips cookies, vreo 20 într-o pungă mare. Cumva dai mai ușor din lăbuțe după ce molfăi niște zahăr d-ăsta. Nu-mi mai fac probleme de conștiință, la cât mă mișc în fiecare noapte, depășesc mult cei 10.000 de pași prescriși pe zi. Am reușit să nu mă tai deloc, știți voi tăieturile alea subțiri pe care le face hârtia, nici nu le simți și dintr-o dată te trezești cu sânge pe buricele degetelor… Mi-e frică de ele, unul din colegii mei s-a tăiat într-o cutie de carton, nici măcar în cărți. Ar trebui să port mânuși, îmi spun, dar abia am reușit să mă obișnuiesc să pun ceva pe mine când ducem ambalajele la gunoi. Am ieșit câteva seri în mânecă scurtă afară și a doua zi am simțit clar că nu e tocmai înțelept.

What the hell was I thinking, i-am scris acum câteva seri pe whatsapp unei prietene. “E o încercare”, mi-a răspuns ea și m-am agățat de gândul ăsta. Probabil e o încercare. Am să o iau ca pe o partidă de window shopping extensivă pentru cadourile de Crăciun de anul ăsta. Sau ca pe o excursie de documentare. Am găsit deja câteva idei mișto, să vedem cum le și pun în aplicare. De unele dintre ele se vor bucura și copiii voștri, Anda lucrează la ceva chiar acum, as we speak. Vor fi chestii mici, dar vesele, ambalate frumos, cu eticheta “Nu deschideți până la Crăciun”. Sper să fim gata la timp și să vă placă și să vă bucure. În felul ăsta, nopțile mele indigo vor fi avut un rost.

 

Related Posts

Share This

2 Comments

  1. ceska777

    Toate au un rost! Ti-o spun tie s-o mai aud si eu o data.

  2. Cand am venit in Canada eram inarmata cu o scrisoare de recomandare de la Sara Lee (unde lucrasem in Romania, Irlanda si Franta) de m-as fi angajat singura pe loc directoare :-))) A fost de ajuns sa ma duc la Sara Lee aici si sa le-o arat, doamna de acolo mi-a spus sa-i caut mai tarziu. Am intrebat “about when?” mi-a raspuns “how about never?” Dupa care am dat intr-o mini-depresie de 5 minute (eu, cea mai desteapta si mai muncitoare fiinta de pe planeta si nu ma vor astia!), m-am adunat si intr-un final fericit am inceput sa lucrez. La inceput part-time, cu putin peste salariul minim. Si restul e istorie… Cum spune Ceska, toate se intampla cu un rost, ai sa vezi! Si lucrezi intr-un loc atat de frumos, stiu ca suna stupid cand esti rupt de somn la 3 noaptea dar putea fi altfel, mai putin frumos. Si o sa treaca repede! Bafta si spor!

css.php