Patul cu vedere la mare

29 Mar 2013 by

bed with a viewE joi. Stau întinsă pe un pat, cu ochii la o plajă ireală, cu nisip şi pietre şi valuri verzi-smarald. Mi-au învelit corpul într-un fel de pătură ce se umflă şi îmi strânge carnea pe oase. Se cheamă presoterapie şi se presupune că nu face decât bine. Nu pot spune că-mi place, dar mă agăţ de imaginea din faţa ochilor şi-mi amintesc cum aproape zilnic, pe drumul spre birou trec pe lângă o maşină pe care sunt inscripţionate cuvintele acestea: “Simţi briza? Simţi nisipul?”. Nu pot să nu zâmbesc, mi-ar plăcea să am capacitatea de a mă transporta oriunde la simpla sugestie. Simt briza, îmi spun, simt nisipul. Aud valurile. 2 mai şi plaja semi pustie şi ultimele raze de soare, Irina râzând în valuri cu Laur, Lia ghemuită şi lipită de mine, apoi alt gând răzleţ, citit zilele trecute pe FB: cine zice că sexul pe plajă e mişto, sigur e virgin. Right. Înapoi la băsmăluţa Liei şi la ghemuitul ei la piept, umbra înserării lingându-ne degetele de la picioare şi Laur cu prosopul ridicat în vânt, să se usuce, Irina aproape îngropată în nisip “nu mă mai veeezi, nu mă mai veeezi”.

Ai să simţi că mergi pe nori, mi-au spus, şi aştept cu interes să merg pe nori, aşa cum am mers puţin împleticit după mica mea plimbare cu paraşuta, acum o mie de ani, în altă viaţă, pe cerul Antalyei. N-aveam copii atunci şi nici o băsmăluţă roşie încropită din eşarfă. N-aveam nimic atunci. Aveam o meserie şi o pisică. Azi am tot. Copiii, băsmăluţa, bărbatul frumos ce îşi usucă prosoapele de plajă în briza mării. Nu mai am pisică. Deocamdată. Ar fi bună o pisică, pisicile ţin de cald.

Mi-e frig şi aparatul ăsta bârâie, îi strică zenul prietenei mele care e dincolo de un perete subţire, dincolo în camera caldă, luminată discret de lumânări şi cu muzica picurându-i în urechi. Am venit amândouă, nu reuşim altfel să ne vedem, când suntem noi răciţi, când sunt ei răciţi, când nu suntem noi acasă, când tocmai a plecat ea. Dar azi o să stăm să vorbim, după o oră şi jumătate de răsfăţ pentru amândouă. Un răsfăţ puţin bârâit. Gata. Nu ştiu când curge timpul. Ies din camera rece (e rece, aici se fac tratamentele cu termocuvertură şi alţi roboţi ) îmbrăcată într-un halat moale, alb, pufos, mirosind a curat. Mă bucur că dau de căldură. Urc la etaj, la cabinetul de cosmetică. Telefoanele mă ajung din urmă, dar nu le las să-mi tulbure starea.

Îmi place lumina din locul ăsta, îmi plac culorile blânde, cabinetul de cosmetică e cochet, ca toate celelalte cabinete. Trec zâmbind pe lângă un mic paravan alb ce-şi are mai degrabă locul într-o casă de la plajă, dar nici aici nu-i şade rău. Mă-ntind pe pat şi-mi strâng mai bine pe lângă corp halatul pufos. Aici e cald si auriu şi cu muzică. Îmi place. Domnişoara Otilia mă serveşte cu oxigen hiperbaric. Minunat tratament, îl cunosc din tinereţe, luminează tenul, e grozav din când în când.

Într-un castron transparent, Otilia aduce apă curată. Îmi prinde în jurul frunţii o bentiţă moale şi apoi îşi cufundă ambele palme în apă. Rece. Da, e rece, dar ajunge pe faţa mea ca o mângâiere. Ştiţi senzaţia aceea de uşurare pe care o ai când îţi arde capul şi-ţi zvâcnesc tâmplele şi cineva îţi atinge fruntea cu mâinile reci? Pe mine nu mă durea nimic şi tot a fost bine. Demachiere. Gomaj. Blând. Apoi oxigenul, răcoritor, plimbându-se în fir subţire pe fiecare milimetru de pe faţă, ca o ploaie peste o grădină uscată. Simt cum îmi cresc ierburile prin păr, de bine şi de sete. Faţa mea e recunoscătoare.

Prietena mea a terminat mai devreme. Intră în cabinetul de cosmetică şi zâmbeşte luminos.

– Îţi stă bine în halat alb şi cu bentiţă. Ar trebui să te îmbraci mai des aşa.

Cum ar fi… Să merg în papuci şi-n halat până la maşină, sfidând gerul nesimţit de aseară, pe care l-am alungat cu forţa, de pe parbriz, azi dimineaţă.

– Unde mergem?

– Hai că sunt nevorbită.

– Găsim noi un loc.

– Mai staţi, vă dăm un ceai. Vă las într-un cabinet să staţi de vorbă, spune Georgiana. E gata să ne lase în biroul ei.

– Mulţumim, stăm un pic la soare, în curând ne expiră bonele.

Ne refugiem în maşina Alinei. Cu motorul pornit e cald. Stăm de vorbă, uităm mereu tot ce avem de spus, tot ce trebuia să ne spunem, ar trebui să le scriem, de când zicem, facem un carneţel. “Să nu uit să-i zic şi despre… şi despre…”

În cele din urmă plecăm fiecare cu maşina ei spre casa ei şi pe drum o sun să mai vorbim puţin. Noroc cu handsfree-ul. De multe ori n-o sun pentru că nu am handsfree-ul şi de multe ori nu pot vorbi de-ale noastre decât când conduc. Când îl am o sun. Pe ea sau pe Ale. Ale mă sună când pleacă ea spre casă. Ne vedem rar, dar mi-s dragi amândouă, fiecare în felul ei. Trebuie s-o aduc şi pe Ale la Beautyferia. A fost bine. A fost me time. Us time. Timpul pentru prietena mea, important, ca apa şi oxigenul pentru ten, spre puţină iluminare şi pe dinafară şi pe dinăuntru.

Acasă, Lia mă aştepta să se încarce puţin. Ne-am uitat amândouă la Mickey. Lia îl iubeşte pe Mickey. La şase au intrat pe uşă Laur şi Irina, Laur cărându-i ghiozdanul, Irina ducând ca pe sfintele moaşte o planşă cu mobila păpuşii făcută din cutii de chibrituri. Soarele a apus doar după ce şi-a arătat încă o dată faţa. Un disc roşu, complet, ce n-a stat să fie fotografiat şi de Irina.

– Nu-i nimic, bucură-te că tu l-ai văzut prima şi ni l-ai arătat şi nouă. Aşa o să-l ţinem minte ca pe Soarele-roşu-pe-care-ni-l-a arătat-Irina.

La şapte a venit cealaltă Irina. Mi-a adus salată şi semne de carte. Eu am pregătit cina. Şi-apoi am adormit la filmul pe care Laur nu l-a văzut acum mult timp pentru că a doua zi avea examen la nu ştiu ce materie complicată. Un film cu elicoptere şi cu Larry Hagman, din tinereţile noastre. Cele în care nu aveam nimic. Acum avem totul.

 

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. AnaZ

    Uneori blogul tau e un atelier de faurit povesti…pentru adulti!!! sau sa spunem pentru parinti.

  2. Ada albinutza

    Chiar, pe cand un atelier pt parinti? Asa de plcut este sa te citesc

    • Hmmm Atelier pentru parinti okkkk dar ce as putea eu sa spun la un astfel de atelier?

      • dan

        Ai putea sa spui cum putem fi mai buni, cum faci tu sa fii asa plina de optimism mereu, cum sa ne bucuram mai mult de ce avem si sa nu mai alergam dupa cai verzi pe pereti. Ceva “us time” cu mai multi cred ca ne-ar prinde bine.
        Nu stiu cum as putea sa iti multumesc pentru nenumaratele clipe de bucurie traite dupa ce am citit ce ai scris sau pentru zimbetele rasarite dupa un citirea unui post sau pentru fericirea copiilor cind secretara Mosului nu a uitat sa le trimita scrisorile. Si exemplele ar putea continu. Multumim ca existi sica scrii asa de bine si frumos.

        • Bunătatea, Dane, ca şi optimismul şi forţa, vine din interior şi din conştiinţa faptului că există un rost pentru toate şi o forţă mai mare ca noi care ştie ea ce face. Eu nu cred decât în întâmplări minunate sau din care am ceva de învăţat. Dacă vreţi să ne vedem, ne putem vedea, dar ar însemna să chiuliţi de la serviciu sau să vă luaţi o dimineaţă liberă. Mă bucur că vă fac să zâmbiţi.

css.php