Problema e că ne închipuim că avem timp

12 Jun 2013 by

buddhaAcum două seri, bântuind pe Facebook, am dat peste o năvală de poze şi amintiri legate de un om necunoscut mie, dar cunoscut câtorva dintre amicii mei. Am citit şi am râs şi mi-am zis: ce om fain. O fi ziua lui de pun toţi poze cu dânsul?

Era, într-un fel, ziua lui. Dar nu ziua de naştere, ci ziua în care soţia lui anunţase întreaga lume că iubirea vieţii ei s-a dus. Şi-i ruga pe toţi cei ce l-au cunoscut să posteze o poză sau o amintire frumoasă, nu un “condoleanţe” sec.

Şocul a fost când mi-am dat seama că numele soţiei îmi e foarte cunoscut. Daiana Prundurel. Nu e un nume comun, de unde o ştiu, de unde o ştiu? Săpând prin arhive, am găsit mesaje de-ale ei şi totul s-a întors în mintea mea. O ştiu pe Daiana de ani de zile, de când Irina era mică şi amândouă eram membre pe un forum mare al mamelor din România. S-au făcut acolo nenumărate campanii de ajutorare a copiilor bolnavi, ba uneori şi a unor tineri care nu prea mai aveau şanse, soţi, taţi, mame… Daiana dona mereu. Picta mic mobilier şi piesele astea înfrumuseţate de mâna ei adunau bani de obicei în bazarurile umanitare.

Am rămas ca prostită cu ochii la monitor, gândindu-mă ce târfă e viaţa asta şi cum un om frumos trece prin iad, Dumnezeu ştie de ce.

M-am adunat şi i-am scris. “Nu ştiu dacă mă mai ţii minte, sunt W., mă gândesc la tine, dacă te pot ajuta dă un semn”.

Ieri dimineaţă la prima oră când am deschis telefonul aveam un mesaj de la Daiana. Nu mă uitase şi mulţumea pentru mesaj, acum că se agaţă de viaţă cu toate puterile.

Daiana este în Germania, cu două fete gemene, de 11 ani, nici prea mari, nici prea mici. Soţul ei a fost – din ce spun toţi cei ce au scris ceva pe pagina ei – un om cum rar întâlneşti. Şi din poze se vede o familie fericită, care călătorea şi era înconjurată de prieteni. Oameni faini, cum se spune pe la noi. Andrei a avut un accident. N-a murit de boală, a murit pur şi simplu. Va fi înmormântat vineri. Şi Daiana i-a rugat pe toţi cei ce vor merge la înmormântare să nu poarte doliu, ci haine cât mai colorate. A avut delicateţea de a răspunde tuturor mesajelor, deşi sunt convinsă că e în stare de şoc.

Ce n-a spus ea nimănui, ea cea generoasă şi cea atentă cu sufletele tuturor celor din jur, e că fiind în Germania înmormântarea presupune costuri în plus. Acte de tradus, zile de plătit la compania funerară, mai multe decât era de aşteptat, cam 7000 de euro.

Şi dintr-o dată, “dacă te pot ajuta” a căpătat consistenţă, pentru că fina ei i-a rugat pe prietenii familiei să sune după înmormântare pentru vorbe frumoase şi acum să facă un gest concret.

De când m-am întors de la Viena aveam în portofel o sumă mică în euro. I-am pus într-un plic şi am scris pe foaie: pentru un buchet de maci.

Am dus plicul până în faţa blocului, unde erau finii Daianei. Apoi m-am întors acasă şi mi-am luat bărbatul în braţe şi l-am rugat să nu moară.

Nu scriu asta ca să mă dau de exemplu, ce bună-s eu că am trimis un buchet de flori la o înmormântare. Ci pentru că în goana zilei, mi se întâmplă şi mie să uit ce norocoşi suntem să ne avem unii pe alţii. Problema e că ne închipuim că avem timp.

Daiana, mă gândesc la tine.

 

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. Eu nu o ştiam pe Daiana, însă moartea soţului ei m-a cutremurat, dacă mai era nevoie după şocurile din ultima vreme…

  2. Oh, Doamne, nu pot sa cred. Si eu o stiu pe Daiana, conjuncturi similare cu ale tale… Nu pot sa cred.

  3. m-ai facut sa plang. ingrozitor….

Trackbacks/Pingbacks

  1. Uitarea | Doina Elena - [...] acesta al Adei m-a emotionat profund. Am plans in hohote desi NU sunt o persoana TOCMAI sensibila. Suntem [...]
css.php