Rostul Paștelui

5 May 2013 by

IMG_4146N-am ținut post și-mi pare rău. N-am fost la Înviere și îmi pare rău. N-am făcut nici casa lună, mai lună decât de obicei. N-am avut oaspeți și n-am mers în vizită. S-a dus Laur scurt la Maman, cu un coșuleț cu ouă vopsite de noi și cu o bucată de pască și s-a întors încărcat cu toate bunătățile pe care eu nu m-am învrednicit să le gătesc și cu o față de masă nouă, frumoasă, neîncepută, cu care am așternut masa de prânz în sufragerie. Și-am stat și-am mâncat și ne-am pupat cu rudele doar la telefon.

Lia s-a plimbat cu Laur puțin printre blocuri. Era pustiu, așa că pericolul să contaminăm alți copii nu a existat. Eu și Irina am jucat scrabble pe balcon, ca s-o mai dezlipesc de televizor. Am fost fericită că anul ăsta de Paște copiii au primit hăinuțe și pălării noi și pantofi de toate felurile, au fost înnoiți, cum se cuvine. Noi, cei mari, nu ne-am înnoit. La următorul zece. N-am fost la biserică, să nu ducem viruși. Am stat cuminți acasă de Paște.

În copilăria mea, Paștele era un mozaic de texturi și de mirosuri, de gusturi și de gesturi.

Paștele începea cu curățenia de Paște. Casa noastră avea multe geamuri, multe, multe de tot și peste toate trebuia să treacă apa cu detergent, apoi oțetul și foaia de ziar. Casa noastră avea tocuri de ușă albe, înalte până în tavan și tocuri de fereastră cu mânere complicate, cu tije ce mușcau din glafuri și ele albe. Și peste toate trebuia să treacă apa cu detergent și apoi apa curată. Perdelele albe și ele erau primenite, covoarele aspirate, ridicate, bătute zdravăn și apoi periate și ele de cel puțin două ori iar ciucurii, ciucurii covoarelor, ah oroarea copilăriei mele, ciucurii ăștia musai era să fie spălați cu peria și ca să nu distrugem parchetul se punea o folie de plastic sub ei mai întâi și abia pe urmă începea frecușul.

Poate nu mai știți cum arătau detergenții în copilăria mea. Pungi maro pe care scria Perlan. Miroseau groaznic a sodă și până la urmă tot la săpunul de casă adus de la Brăila ajungeam, și când se fierbeau albiturile casei și rădeam pe o răzătoare cu o singură față bolovanii cu parfum de seu și când venea rândul perdelelor, pentru că doar săpunul ăla le făcea albe ca laptele. Perdele albe, de Pașcani, cu modele complicate, sigur făcute de roboți, top of the art la vremea respectivă. Urmau ușile de la intrare, vopsite cu maro, și ele cu geamuri tare greu de limpezit din cauza florilor mătuite care păzeau interiorul casei de ochii indiscreți.

După ce și ultimul fir de praf era alungat din casă și totul sclipea, literalmente, din pricina oțetului, începea pregătirea mesei.

Mama mea nu făcea cozonaci. Mai mult decât clătite n-a făcut niciodată. Făcea însă toată masa de Paște, ca la carte. Borș de miel, friptură de miel, drob, stufat, orice vă trece prin minte legat de masa de Paște, dar să nu fi fost cu zahăr, ea făcea. Încă văd capul de miel plutind în oală și simt mirosul de friptură, dacă închid ochii sunt în stare să înghit și în sec. Munți de usturoi mic, ghebos, cu coajă tare am curățat la viața mea, usturoiul de Brăila era după ciucuri și spălatul frigiderului și  aragazului una dintre treburile pe care detestam. Cred că aveam 18 ani când am spus pentru prima oară că nu vreau să spăl frigiderul și ce a urmat e o amintire pe care mi-o reprim cu voioșie.  Cu mama mea nu se prea glumea. Nu exista “nu” în vocabularul copiilor din casă și decât să o superi pe mama, mai bine te pedepseai singur dinainte. Când se supăra mama, toate prostiile făcute din frageda pruncie erau scoase la lumină, într-un pomelnic interminabil. Nu, nimeni din casă nu voia să o supere pe mama. De-aia ne cam feream din calea ei și nu insistam prea tare cu prostii de genul “fă-ne și nouă clătiteeee”, cine știe ce-și mai aducea aminte. Dintre toate, cel mai urât îi era să facă stufatul. Atâta zarvă a făcut pe tema stufatului ăstuia că după câțiva ani a renunțat cu totul să mai facă. Întrebați-mă azi ce e ăla stufat, habar nu am, e ăla pe care nu l-a mai făcut mama.

Ouăle însă le vopseam eu cu tata. A făcut ea, mama, o vreme ouă cu foaie de pătrunjel, ba țin minte că într-un an a reușit performanțe fantastice cu alt soi de frunze, lipite de ou și cu oul băgat într-un ciorap de mătase, erau frumoase și vopselurile Gallus încă le văd, pulberi fine în plicuri colorate fiecare altfel. Apoi a venit moda cernelurilor tipografice pe bază de ulei, aduse de finul Mircea de la tipografia la care lucra. Nu erau două ouă la fel și ale noastre erau cele mai frumoase dintre toate, ale noastre și ale celorlalți din curte, pentru că toți le făceam în curte, pe o masă de lemn, în fața bucătăriei lui Carmen, cu apă de la cișmeaua comună. Tata întindea ziare pe masă, apoi punguțele cu culori diluate ușor cu… nu mai știu cu ce, poate cu benzină? fiecare cu bățul ei din care se picura câte un strop doar într-un borcan mare de mazăre. Punea câteva picături și apoi cu un băț le amesteca în vârtejuri fantastice.  Făcuse o sculă specială în care punea oul, apoi îl cufunda ca la botez în apă printre picăturile de vopsea ce pluteau ca o peliculă fină la suprafață. Când ieșea oul din baia de culoare era o poezie, un tablou, o întâmplare minunată. Cele mai frumoase erau cele în care nu punea prea mult verde, verdele avea păcatul de a acapara o mare suprafața din coaja oului și le estompa practic pe celelalte. Erau superbe. Și culmea, toată copilăria mea le-am mâncat, așa, vopsite cu cerneală diluată cu benzină sau ce-o fi fost și n-am murit.

Mesele noastre de Paște. Tata desfăcea masa din sufragerie. Mama o așternea cu o față de masă apretată, am în urechi zgomotul pe care îl făcea dezlipitul faldurilor ei, lipite din cauza apretului. Apoi scotea farfuriile de Rosenthal și tacâmurile cu mâner ca de fildeș, alea pe care sigur le-au mai avut câțiva din generația mea. Făcea roți de șervețele și le punea în pahare. Mi-aduc aminte supierele și platourile de servit friptura, lingura uriașă și furculița pe măsură cu care tata făcea un clește pentru a apuca bucățile de carne. Anii ’80. Carnea era obiect de contrabandă, șefii de carmangerie erau o treaptă mai sus decât medicul și milițianul. Nu știu cum a făcut tata să nu ne lipsească niciodată carnea, recunosc că nu ne-a lipsit. Când a dispărut carnea din galantare, tata a crescut găini în curte, spre disperarea fratelui meu care trebuia să curețe găinațul cu furtunul și să nu uite să le dea să mănânce. Dar bune erau supele mamei și ouăle, când la Magistrală se vindeau tacâmuri de pui…  Să revenim la Miel. Nu mi-a plăcut nici când eram mică, nu-mi place prea tare nici azi. Cumva mama mi-a transmis mila ei și am rămas cu groaza ochilor mari care pluteau în supă. Era gustos însă, musafirilor le plăcea. Și musafiri aveam mereu de Paște. Cam aceiași. Dacă nu erau ei la noi, eram noi la ei. Erau parte din sărbătoare. Cum parte din sărbătoare era mersul la biserică.

Asta a fost partea luminoasă a adolescenței mele, singura noapte din an când puteam umbla pe străzi. Mergeam la bisericuța de vis-a-vis de Facultatea de Teologie, Sfânta Ecaterina. Mică, albă, frumoasă. Ne întâlneam acolo toți copiii de pe stradă, chiar și cei de la numerele mici veneau. Anca, Aurelia, Valeriu, Dan. Din partea noastră de stradă ne adunam eu, Oana, Ioana, Mirela, Ruxandra, uneori Nicoleta, după o vreme Dio. La biserică erau Manu și Mina și alții ale căror nume acum îmi scapă. În fiecare an ne propuneam să mergem la Sfântul Iosif dar când vedeam îmbulzeala de acolo, ne-ntorceam la Sfânta Ecaterina. Și noi duceam Lumina acasă. N-am să uit lumânările albe lungi, vândute din portbagajele unor Dacii parcate lângă Sf. Iosif doar în noaptea aia. Nici paharele de plastic cu care ne chinuiam să adăpostim flacăra lumânării până ajungeam cu ea acasă. Dacă se stingea, era clar că urma să avem ghinion tot anul. Era rău. Nu trebuia să se stingă și nici paharul nu trebuia să ia foc, așa că de multe ori alergam apărând flacăra cu căușul palmei, sâsâind nemulțumiți când ne atingea ceara pielea, alergam. Era o cursă contra vânt, contra cronometru, contra mulțimilor de întârziați care se scurgeau spre biserică deși deja se înconjurase de trei ori și preoții spuseseră Hristos a Înviat și noi cântaserăm și se aprinseseră luminile în biserică. Eu mă grăbeam, pe mine mă aștepta și Doamna Marinescu, prea în vârstă și cu picioarele prea bolnave ca să mai meargă până la biserică. Îi băteam în geam și ea înflorea de bucurie, o aud și acum binecuvântându-mă și mulțumindu-mi că i-am adus Lumină. Și când ajungeam acasă, ne așezam la masă și mâncam. Afară băteau clopotele de la Mitropolie, clopotele de la Sfântul Iosif, clopotele de la Sfânta Ecaterina.

Toate astea sunt sărbătoarea mea. Pregătirile, curățirea, veghea.

Asta am încercat să-i explic azi Irinei. De ce să ieșim din pijamale, dacă nu plecăm din casă? De ce să punem masa în sufragerie, dacă tot nu vine nimeni? De ce să ne mai străduim, dacă tot avem bube și nu putem merge în vizită. Ce rost are?de paste 2013

Pentru că așa au făcut ai mei înainte și așa vei face și tu după mine, chiar dacă eu nu fierb capete de miel și la masa noastră de Paște am mâncat sarmale de curcan în foi de viță trimise prin curier de soacră-mea. Pentru că pasca și cozonacul sunt pâinea lui Dumnezeu și trebuie s-o guști chiar dacă n-ai chef să mănânci ceva dulce. Pentru că nu e Paște decât o dată pe an și e sărbătoarea speranței. E ziua când mama aprinde candela cumpărată pentru fiecare dintre voi în anul în care v-ați născut. E ziua în care vorbești cu toți ai tăi dacă nu poți să te vezi cu ei. Cei mici îi sună pe cei mari, finii pe nași, nepoții pe bunici. E masa la care se adună familia, e clipa când trebuie să ne amintim să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne lasă speranță, că ne dă pâinea noastră cea de toate zilele și ne ține sănătoși. Da, suntem sănătoși, deși unul din noi are varicelă. Suntem împreună. Suntem bine. Mulțumim, Doamne, pentru tot ce ne dai și pentru tot ce ne oferi ocazia să învățăm. Și fă-ți cruce, draga mamei, n-are să te omoare. Nu, Paștele nu e sărbătoarea Iepurașului, oricât le-ar plăcea altora să-ți vâre asta ție în căpșor. Sunt drăguți iepurașii, îi punem pe masă pe post de decor, dar nu despre asta e vorba. Ci despre un miracol. Miracolul că suntem aici, acum, vii, noi. Și nu suntem nici o clipă singuri, suntem cu Dumnezeu, pentru că noi, draga mamei, credem în Dumnezeu. Credem și ne manifestăm credința asta nefăcând rău, nerefuzând să facem bine, trăind frumos și cu bucurie. Ăsta e rostul.

Hristos a Înviat! Să vă tihnească sărbătoarea.

 

 

Related Posts

Tags

Share This

9 Comments

  1. Foarte frumos ai scris, mare parte din amintiri tin si la mine de curatenie, de pregatirea mesei de Paste si de masa in sine, luata in familie, cu fata de masa alba si vesela “buna”. Anul asta n-am reusit sa fac cine stie de sarbatoare din Paste, dar anul viitor va fi cu siguranta mai bine, vom da startul unor noi traditii 🙂 Multa sanatate Irinei!

    • Laura, am citit si ce ai scris tu acum un an. Speram sincer ca te duci acasa. Aveai nevoie sa fii acasa. Dar tu stii mai bine cum s-au asezat lucrurile. Sa-ti Ajute Dumnezeu sa fie bine de-acum inainte. Multumesc si de urare, au inceput sa se usuce bubele si inca mai are niste piele printre ele.

  2. Andreea U.

    Foarte frumos si adevarat! Multe sunt vii si in amintirile mele! Iar eu, care juram ca nu voi sa face cozonac vreodata, nu as putea sa imi inchipui o masa de Pasti fara el. Sanatate Irinei!

  3. OanaT

    Doamne Ada, ce frumos ai scris si m-ai mingiiat asa pe suflet. Hristos a inviat! Multa sanatate!

  4. Gabriela

    Multumesc!

  5. Paste fericit si multumesc pentru tabloul Pascal optzecist, ne-ai scris un cadou minunat! Oare nu ar trebui sa scrii o carticica de schite si momente din trecutul personal? Eu una m-as inghesui la coada de la librarie (sau de pe Amazon) s-o cumpar.

    • Multumesc frumos pentru compliment. Cu cartile m-am cam lamurit:) Cartile mele sunt aici, se scriu tot timpul.

css.php