Stelele de turtă dulce

5 Dec 2013 by

Când am ajuns ieri acasă, în hol mă aştepta o cutie uriaşă. Din cele maro, de coletărie, dar uriaşă. Ştiam că trebuie să primesc turtele Ritei, le-am comandat special din vreme ca să le pot pune în ghetuţele fetelor în seara asta. Dar nu mă aşteptam la o cutie atât de mare. Irina făcuse şi ea ochii cât farfurioarele şi dădea târcoale coletului. Lia era în culmea fericirii. 

– Mama, a venit Moclăţun! Ute! A dus cadou!

Acelaşi lucru îl spusese şi-n urmă cu 5 minute, când Floli deschisese uşa curierului.

– E Moclăţuuuun!

Curierul s-a topit instantaneu, nici n-ai cum să nu, când vezi un ghem d-ăsta de bucurie, numai ochi tot, ţopăind ca un yo-yo, că te crede Moş Crăciun, deşi nu semeni deloc-deloc cu ce e prin cărţile de poveşti.

– Nu-s Moş Crăciun, puiule…

Am palmat un cuţit din bucătărie, am luat cutia pe sus şi m-am ascuns cu ea în dormitor. Flori le sechestrase pe amândouă în camera lor, nu ştiu ce a inventat, cât să apuc să deschid eu coletul. Sigur erau turtele dulci, sigur, sigur, uite numele Ritei scris regulamentar, în colţul din stânga sus, dar de ce e cutia atât de mare, Doamne, oare ce-oi fi comandat…

În cutia uriaşă, Rita a pus multă folie dintr-aia cu bule, a creat un fel de cuib în care stătea altă cutie, mai mică, mai aproape de aşteptările mele. M-a înduioşat atâta grijă pentru nişte turte dulci, dar când le-am scos din cutia mică şi le-am întins pe patul meu cel roşu cu buline albe, mi-a venit să chiui de bucurie. Ştiţi, turtele Ritei sunt de fapt bijuterii. N-am văzut în viaţa mea atâta migală şi iubire în fiecare stropişor de decor de pe fiecare din ele. Poate doar la Tracey să mai fi găsit minuţia şi atenţia de felul ăsta, care naşte minuni. Cum, cum să mănânci aşa ceva! Şi pe de altă parte… cum… cum să rezişti?

stele de truta dulceM-am sfătuit îndelung cu Rita în seara când am dat comanda. Nevăzându-le decât în poză, mi-am făcut socotelile că le-aş putea atârna în brad în locul bastonaşelor de zahăr. Pun în fiecare an bastonaşe de zahăr şi apoi îmi blestem zilele când văd cum dispar unul câte unul… Nu vreau să ştiu cât zahăr e în ele, dacă mai e şi altceva în afară de zahăr, presupun că nişte vopsea… Aşa că anul ăsta gata cu bastonaşele, punem turtă dulce, îmi zisesem eu. Ia zi, Rita, vopselele astea de le foloseşti îs comestibile au ba? Că dacă le pun în brad, sigur vor dispărea între măselele de oţel ale căţeluşelor mele de fier. 

Rita a avut un şoc. Cum să le mănânci? Nu le vezi cât îs de frumoase? Şi nuuuu, să nu le dai copiilor, nu, nu, sunt vopseluri alimentare, sunt Wilton (vai, mamă, cele mai scumpe) dar lasă nu le da pe astea că-ţi fac eu unele superbe simple, nevopsite, embosate, să le poată roade în linişte… Şi-ţi mai pun eu şi câte un ursuleţ fără prea multe culori, să nu zică fetele că n-au ros şi turta glazurată. 

Bine Rita, fie, merg pe mâna ta. Fă cum crezi că e mai bine. Şi lasă şi stelele că le-oi da în dar la rude. 

Mi-a venit să râd de mine când am văzut ursuleţii cei albi, au cele mai frumoase chipuri din lume, nu, sigur nu-i vor mânca, o să am eu grijă. 

Stăteam aşa printre stelele de turtă dulce şi le auzeam cântând cât le ţin bojocii Mooooclăţuuuuun în camera lor şi mă socoteam că nu mai vreau să le dau nimănui, vreau să le ţin pe toate pe toate pe toate doar pentru mine şi ai mei, într-un acces de egoism şi încântare care nu a durat decât vreo trei minute. Prea frumoase să le ţii doar pentru tine. Steaua cea albă e doar a mea, a pus-o Rita în plus în pachet doar pentru mine, pe aia n-o dau. HA!

Am strâns apoi turtele şi le-am ascuns în cutia lor, le-am cocoţat sus pe dulap şi am ieşit din dormitor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Seara le-am împrăştiat din nou pe cerul patului conjugal şi am stat aşa cu Laur să le privim un pic şi-am râs socotind în avans încântarea tuturor celor ce ne vor întreba dacă sunt de mâncat şi noi o să spunem exact ca Rita, Cum să mănânci aşa o minune, nu, nu, asta e podoaba noastră în bradul vostru, să ne pomeniţi mereu, să nu uitaţi că şi dacă nu ne vedem nu-nseamnă că nu vă iubim, şi dacă sunteţi departe tot ne gândim la voi, nu putem altfel, aşa sunt vremurile, cu trafic şi deadline-uri şi alte peste moderne. 

Azi aprindem luminiţele şi punem căsuţele pe pervazul fetelor şi aprindem iar lumânarea de Advent şi pe 21 vin Luca şi ai lui, comme d”habitude, să facem bradul, anul ăsta greu ce aş vrea să nu se mai termine, primul în care Lia înţelege cale e tleaba cu Moclăţun…

 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

5 Comments

  1. oooooooo, ce frumuseti!!!

  2. Vai, daca stiam ca vei fi atat de fericita, iti pregateam mai multe turtite.
    Multumesc pentru cuvintele frumoase. M-ai facut foarte bucuroasa in seara aceasta. <3

  3. Vai ce frumoase sunt turtitele dulci, si vai, ce frumos scrii, Ada! Parc-as citi o poveste fermecata…

  4. Ioana

    Gata, am intrat in magia sarbatorilor azi, datorita tie si acestor minunate turte dulci. De fapt, capodopere…

  5. Mihaela

    Ce frumoase sunt. Vreau sa invat si eu sa fac asemenea frumuseti.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Cum ne-am hotărât să renunțăm la obiceiul cu căsuțele de turtă dulce | In joaca - […] PS: Cine n-are Rita, să-și cumpere!  […]
css.php