Testul

7 Nov 2014 by

Doamne, ce zi a fost asta! Ziua testului.

Când vii în Canada, ca să-ți înscrii copilul la școală, trebuie să treci pe la un centru care se numește “We Welcome the World”. Noi ne-am dus acolo la câteva zile după ce am aterizat. Ei au stat de vorbă cu noi, au completat câteva formulare, am semnat în vreo trei locuri, ne-au programat pentru o evaluare pe 7 noiembrie și ne-au dat o hârtiuță cu care să ne prezentăm la școala de care aparținem. Ca și în România, trebuie să aparții de o școală ca să mergi la ea și pe aici nu ține faza cu flotantul. Nu prea ai de ales decât între școala publică și școala privată. Iar publice sunt de mai multe feluri. French Immersion – cele cu predare în engleză și în franceză, jumi-juma, să nu se supere nimeni. Catholic – unde se zice că-s ceva mai serioși, au uniforme, dau și teme, dar bagă religie la greu. La școlile catolice nu te primește dacă ești de altă confesiune decât după clasa a șasea. Cum noi suntem ortodocși și interesul nostru e să ducem ambii copii la aceeași școală din toamna viitoare,  iar școala catolică oricum e mai departe de casa noastră, ne-am dus fericiți la cea de peste bulevard, din parcul de vis-a-vis de cel în care locuim noi. Despre cum stăm, în alt episod, acum ne concentrăm pe școală (sper că nu v-ați plicitisit de posturile astea cu școala din Canada, azi e ceva mai complex…). Când am ajuns acolo, aveau deja dosarul Irinei în mail. Directoarea școlii a ieșit din biroul ei, a făcut cunoștință cu noi, ne-a poftit în bibliotecă și apoi ne-a luat la descusut. Cum e copila, cum e școala în România, ce-i plăcea cel mai mult, la ce se pricepe.

Eu de câte ori vorbesc despre școala Irinei, mă apucă plânsul. Nu pentru că ar fi trecut Irina prin vreo traumă iremediabilă, cred că mai degrabă trauma este a mea. Așa că am povestit ce frustrant e să reiei școala primară la 36 de ani, ce de teme primesc copiii în Românica și cum presiunea maximă e pusă pe performanță și nicidecum pe plăcerea de a învăța. Povesteam și lacrimile mi se înnodau sub bărbie. Doamna directoare mi-a împins discret cutia de șervețele mai aproape și mi-a zis: nu vă faceți griji, aici abordăm altfel lucrurile.

A chemat-o pe doamna de “engleză predată ca a doua limbă”, ne-a prezentat și a lăsat-o să ne explice cum e cu copiii abia veniți din alte țări și la ce ne putem aștepta.

Doamna a presupus că suntem toți mai înceți cu engleza și ne-a vorbit câteva minute raaaar și cu intonație, cât să ne prindem măcar din gimnastica feței de ce spune. Când am asigurat-o că noi, adulții, suntem fluenți în limba lui Shakespeare, a răsuflat ușurată și a început să turuie. Ne-au făcut turul școlii, ne-a prezentat încă vreo doi copii români din alte clase, ne-a făcut cunoștință și cu domnul Eddy, învățătorul Irinei, și ne-a asigurat și ea că totul va fi bine.

Irina merge la o școală destul de mare și de serioasă, în care sunt incluse și clase de grădiniță (grupa mare și grupa pregătitoare, pe aici grupa mică nu există decât la privat sau în creșe de stat numite daycare, cu o listă de așteptare serioasă și relativ puține locuri. Mhm. Exact așa, se întâmplă și la case mai mari. Diferența este că dintr-un salariu se poate trăi relativ decent, ceea ce le permite mamelor să stea acasă cu copiii și să-i ducă la diverse activități în playschools, cum e grădi la care merge Lia, sau pe la centrele comunitare până pot începe Junior Kindergarten – ceea ce e echivalentul grupei mari. JK este cu program normal și nu costă). Au și clase mai mici pentru copiii cu nevoi speciale care sunt luați din fața ușii și aduși la școală cu un autobuz al școlii. Același autobuz îi aduce și pe copiii care stau la mai mult de un kilometru de școală. Noi stăm la 650 de metri, așa că ni s-a comunicat vesel că școala la care merge Irina încurajează mersul pe jos, că s-a demonstrat statistic că mersul per pedes la școală face bine la cap, ajută la oxigenarea creierului și se pune ca activitate fizică pentru generația de plozi comozi care s-au născut cu fundul în mașină.

Toate bune și frumoase, Irina a început școala a doua zi după turul de onoare și deja s-a făcut luna de când avem școlăriță în clasa a patra spre a cincea.

Dar azi a fost ziua testului de evaluare. Nu doar pentru Irina, ci pentru întreaga familie. Azi și nu pe 7, pentru că pe 7 la consulat e închis și aveam treabă la consulat (și asta e tot din alt episod), așa că am reprogramat.

Ieri l-am sunat pe Mr. Eddy să-i spun că Irina lipsește de la școală.

– Bine, stați să mă gândesc ce ar putea să piardă… O să piardă niște mate, dar asta nu înseamnă nimic, că oricum știe și o să mai citim noi ceva dintr-o carte despre al doilea război mondial, că se apropie Ziua Eroilor, dar vă trimit eu pe mail câteva pagini și mai găsiți și pe net, ok, nici o problemă. Ne vedem vineri.

Orice convorbire cu Mr. Eddy se întâmplă pe banii școlii. Asta e rutina. Suni, lași mesaj pe extensia profesorului cu care vrei să iei legătura, iar când omul a terminat treaba te sună înapoi. Și Mr. Eddy nu se grăbește niciodată. Vorbim mult la telefon, îmi spune tot ce vreau să știu, ne consultăm cum să o ajutăm pe Irina. E tată de șase copii și ne place tuturor de el. Irina spune că seamănă foarte tare cu Laur. Așa e.

smileAzi aveam programare la 8.30 pentru evaluare. Fuseserăm avertizați că va dura destul de mult, așa că ne-am dus pregătiți sufletește. Am întârziat vreun sfert de oră, pentru că Autostrada 401 se aglomerase deja (credeți că se circulă nasol în București? Heh… aici Autostrada 401 e supranumită “Parcarea 401”. Are 12 benzi…), dar tot cu zâmbet am fost întâmpinați de Nora.

– Nu-i nimic, nu vă faceți probleme. Luați loc, o chem imediat pe doamna profesoară.

Irina se înverzise pe dinăuntru, dar zâmbea, ca atunci când era vânătă de frică și-i clănțăneau dinții în apa mării, dar nu se dădea dusă.

Ne-au invitat într-un birou, au stat un pic de vorbă cu noi toți. În ce clasă era Irina, câți copii erau în clasă, ce materie i-a plăcut cel mai mult, la ce se descurca ea cel mai bine.

La început puiul mamei a răspuns un pic agresiv, nici nu trebuia să vorbească Nora românește ca să se prindă că miss Arțag o cam ia în balon. Așa că i-a explicat foarte frumos și cu zâmbet:

– Vreau doar să te cunosc. Nu știu nimic despre tine și nu vorbesc românește, dar vreau să înțeleg cine ești, te rog să mă ajuți.

Copila s-a mai calmat. Potrivit bunului meu obicei, povestind despre școala Irinei, iar m-a apucat plânsul.

– Why are you crying? a întrebat Irina, brusc bilingvă.

– Because she loves you, a explicat Nora.

Adevărul e că n-am motive de plâns. Cu toate astea, nu mă pot abține. Pentru că Irina chiar e un copil grozav, care a avut ghinion. Ghinionul de a nimeri într-un sistem care pune mai multă valoare pe cantitate, pe performanță cu orice preț. Individul nu contează în școala românească decât în măsura în care face performanță. Nu faci performanță, nu exiști. Pentru învățătoarea ei, Irina n-a existat decât atâta timp cât a fost între cei de la after-school. Când am retras-o de la after-school, brusc n-a mai făcut față presiunii, a pierdut trenul, a rămas în urmă, n-a mai putut rezista ritmului clasei, ce să mai, prin ianuarie anul ăsta, doamna îmi explica toate astea de față cu ea. Ea se făcuse mică într-un colț, aproape se lipise de tablă, plângea deznădăjduită, covârșită de rușine și de teamă și de senzația clară că a încurcat-o, urma să se întâmple clar ceva rău de vreme ce Doamna spunea așa ceva despre ea.

Nu s-a întâmplat nimic rău, s-au întâmplat câteva ore de meditații și apoi teme cu buni până la sfârșitul clasei a treia. Dar pentru Irina școala din România a fost o pedeapsă continuă, un loc unde nu era luată în seamă și de unde nimic bun nu putea veni. Poate de aceea, când a fost întrebată, a spus că materia ei preferată la școala ei a fost educația tehnologică, dar cel mai bine s-a descurcat la sport.

După încă vreo câteva întrebări în plus, Irina a plecat cu Jennifer într-o sală de clasă. Nora a continuat să ne întrebe despre Irina. Îi vorbim în românește? E important să le vorbim copiilor românește, pentru că studiile spun că limba maternă trebuie păstrată, e considerată “personal heritage”și toate cunoștințele din limba maternă se transferă ușor în limba engleză.  Ne-a explicat că e important să nu o presăm în nici un fel pe Irina, să o lăsăm în ritmul ei, să nu ne facem probleme în privința performanței ei școlare, acum important e să îi placă la școală, să își facă prieteni, să devină fluentă în engleză, să capete autonomie. Vor fi oameni care o vor ajuta, în funcție de evaluarea de azi ei vor transmite un raport profesorilor cu care Irina intră în contact. Există settlement workers care pot interveni dacă e nevoie. Dar nu pare să fie, că iată, fata se descurcă. Înțelege cam tot ce i se spune, e în stare să răspundă. Nu trebuie decât să ne relaxăm, suntem într-o țară bună, care are grijă de copii. Nici nu mai știu de câte ori m-a întrebat dacă am nevoie să vorbesc cu cineva, sau dacă Irina are nevoie să vorbească ea cu cineva despre schimbările din viața ei, despre dorul ei de casă, despre lipsa bunicilor și a tatălui ei biologic, despre ruperea ei de prieteni.

– Și tu ce faci acum? m-a întrebat.

– Nimic.

– Sunt sigură că faci foarte multe. Sunt și eu mamă și știu cum e.

Brusc, discuția a devenit despre mine. Despre cine am fost și cine vreau să fiu. Despre cum aș putea să pornesc aici o viață nouă. Multe sfaturi, multe “și eu am fost în situația ta, știu cum e, pe mine m-a ajutat asta… și asta… și asta. Poți să suni aici și aici și aici. Intră pe net și caută organizația X, îți mai dau eu niște foi înainte să pleci…Ați aplicat pentru alocația copiilor? Nu? Ok, o să vă contacteze cineva să vă ajute cu aplicația asta. fă-ți timp pentru tine. Nu poți să-ți aduci cărțile din România? Dar sunt cărți multe și aici. Mergi la bibliotecă, poți să scrii și să citești, caută ajutor în comunitate, nu sta singură, nu vrei să vorbești cu cineva? sunt ziare românești, de ce nu încerci? Știu eu pe cineva, o să vorbesc eu. Hai, respiră, It’s ok. You are in a good place. Relax!”

Apoi discuția a fost despre Laur. Despre slujba lui. Despre istoricul lui aici. Despre povestea noastră. În vremea asta, Lia se plimba între biroul Norei și sala de clasă în care Irina dădea testul. Ne aducea jucării. Le punea pe birou, pleca înapoi. Nimeni n-a certat-o sau n-a întrebat-o de ce se fâțâie. Nimeni n-a avut pretenția să stea locului. Testul a durat cam o oră și la capătul lui Irina încă aștepta să înceapă evaluarea. Nu și-a dat seama că se terminase deja. I-au fost testate cunoștințele de matematică și de engleză, capacitatea de a citi și de a scrie în limba română și în limba engleză, capacitatea de a vorbi despre sine. Totul cu ajutorul unor cărți cu imagini, care făceau totul să fie foarte ușor. Cărți în românește nu aveau, dar au găsit pe internet niște povești în limba română. S-a descurcat doamna profesoară cu Google Translate și la final ne-a luat să ne povestească despre ce copil avem.

– Aveți doi copii minunați. Uitați-vă la ele. Sunt liniștite, sunt vesele. Sunt calme. Irina știe foarte multe. Nu vă faceți griji. Nu vor fi la fel de multe teme, pentru că ei fac tot ce au de făcut în clasă. Acasă doar repetă din când în când, dar nu mereu. Nu vă fie teamă, n-o să uite ce a învățat în școala românească. Dați-i pauză cu matematica. Duceți-o la înot, duceți-o la călărie, dați-i ocazia să se împrietenească în mod natural cu ceilalți copii, n-o presați. Acum simte multă presiune și nu e nevoie de așa ceva. O să vedeți că până de Crăciun progresele ei vor fi uluitoare… Evaluarea ei academică va fi făcută în mod cinstit. Probabil la început nu i se vor pune note, pentru că nu ar fi fair să fie depunctată fiindcă nu înțelege termenii din engleză. Dar le vom comunica profesorilor ei că trebuie să i se traducă o vreme cerințele problemelor. E un copil inteligent, dați-i timp. Relaxați-vă. It’s ok. You are in a good place.

Am plecat zâmbind spre consulatul României. Pe drum, pe 401, erau anunțuri pentru șoferi. Din categoria celor de interes public. “Arrive Alive!” ” Your life is important. Drive carefully!”

Viața ta contează.

La consulat, după ce am așteptat cam 30 de minute pentru un atestat necesar la examenul de șofat, domnul foarte amabil care mi-a adus hârtia de care aveam nevoie m-a anunțat că imediat ce primesc cardul de rezidență trebuie să mă prezint să predau cartea de identitate și pașaportul. Voi primi alt pașaport, de cetățean cu domiciliul în străinătate. Nu voi mai avea carte de identitate românească și statul român va sista alocația de 47 de lei pentru copiii mei. Dacă nu mă prezint, comit fals în declarații publice și uz de fals. Și pot avea probleme. Sigur, durează cam două-trei luni până primesc un pașaport nou. Dar trebuie să vin, nu vreau probleme, nu?

Nu, nu vreau probleme. Azi mi s-a dat de înțeles că viața mea contează.

It’s ok. I am in a good place. I’ll relax.

 

 

 

 

 

 

 

 

Related Posts

Share This

29 Comments

  1. Carmen

    Si eu am plans citind. Cum poate sa fie in Romania si cum e in alte tari. Oare de ce e in Romania asa. Toti se plang ca uite cum vorbeste ala, cum se uita aia la mine, dar toti fac la randul lor la fel.
    Va doresc multa multa fericire acolo si doar bucurii.
    Carmen

    • Ada

      N-as generaliza. Cred insa ca schimbarile astea fine se fac in timp si cu multa rabdare din partea mamelor de copii mici. Doar asa.

  2. Buna, Ada!
    De cand ati plecat (si nu numai) am asteptat cu sufletul la gura si am citit toate postarile, m-am bucurat pentru voi dar am si plans (cu adevarat) imaginandu-mi cat de greu trebuie sa va fie. Nu te “cunosc” decat de cateva luni (de cand am descoperit lumea blogurilor) si nici nu sunt prea sociabila, dar azi, dupa ce am citit postarea, nu am putut sa nu iti spun ca pentru mine esti un exemplu; daca as avea 10 ani mai putin, curaj de 100 de ori mai mult decat am avut vreodata si as sti o limba straina bine, as face si eu acest pas fara sa clipesc pentru ca, oricat de greu ar fi, pentru copii ar fi mult mai bine. Sper sa nu renunti la blog, pentru ca eu chiar am nevoie de cuvintele tale.
    Va doresc tot binele din lume!

    • Ada

      Eda, nu stiu daca am dreptul sa spun ca ne e greu. Adevarul e ca material vorbind, nu ne e greu. Sufleteste, ne avem unii pe altii. Aici totul pare sa fie facut sa iti vina usor. Zic “pare” pentru ca am stat mult de vorba cu alti romani veniti de ceva vreme si la ei s-a mai invechit un pic sita si multi sunt indoiti, vor sa se intoarca sau dimpotriva, nu vor sa se intoarca, nu vor sa mai stie, insa nu-s foarte fericiti in sinea lor. Eu personal nu mai am nici o certitudine a propos de nimic, iau totul cu un bob de sare si ma tot gandesc ca probabil pana la urma ma vor ajunge si dorul de casa si dorul de prieteni si cine mai stie ce doruri… Deocamdata sunt bine la capitolul asta.

  3. Adela

    De asa o scoala ar fi avut nevoie si fetita mea, care nu conteaza in clasa in care se afla, pentru ca a avut “nenorocul”sa aiba intellect de limita, si daca nu faci performanta nu contezi. Ce conteaza ca ea si-ar da si camasa de pe ea unuia care are nevoie, ca nu maninca un mar fara sa-i intrebe pe toti cei din jurul ei daca doresc, ca plange de rupe pentru fiecare catel sau pisica abandonate…Ce importanta are ca face voluntariat si ca deseneaza minunat… Din pacate a ajuns in clasa a VII-a cu multe stigmate in carnet si mai ales in suflet…In fiecare zi regret ca ma aflu in Romania, dar poate in alta viata va fi mai bine, asta s-a cam dus

    • Ada

      Adela, nu e prea tarziu pentru ea. Cand iese din scoala nu va mai conta ce note a avut in generala. Ai sa vezi!

  4. Cristina

    Pentru mine e foarte important sa citesc astfel de povesti pentru ca asa imi pot crea un standard pe care mi l-as dori in educatia copiilor pe care nu ii am inca dar pe care ii voi avea intr-o zi. Si cu siguranta ce asterni tu aici e un wake-up call si pentru alti parinti.
    Va doresc sa fiti fericiti asa cum meritati si iti transmit gandurile mele bune!

    • Ada

      Cristina, din pacate nu e suficient ca noi, parintii, sa avem standarde inalte si pareri despre cum ar trebui sa fie educati copiii. Din pacate, in Romania parintele este doar spectator-platitor, n-are nici o putere si nici un cuvant de spus. Si daca spune ce are de spus, e etichetat drept agresiv si izolat de ceilalti parinti-platitori.

  5. Madi

    Buna,
    Te citesc in continuare cu mare placere. Sper sa va fie cat mai bine.
    Voiam sa spun ca asa o scoala exista si in Bucuresti. A fost inaugurata in aceasta toamna – scoala Aletheea. Singurul dezavantaj este pretul (este o scoala privata).
    Ganduri bune tuturor.

    • Ada

      Da, din pacate nu ne permiteam o scoala privata, cum nici aici nu ne permitem. Doar ca deocamdata aici nu simtim nevoia sa o ducem la o scoala privata.

  6. raluca

    te rog frumos sa ne relatezi toate aceste episoade, pentru mine sunt o gura de aer proaspat. Eu am copii mici, dar stiu ce vreau pentru ei in ceea ce priveste scoala si presimt ca voi avea aceleasi frustrari ca tine. Plus ca scrii atat de frumos, imi face mare placere sa te citesc, atunci cand citeam povestea de mai sus parca eram cu voi acolo, in acel birou. Multumesc!

  7. Ancuta

    Imi dau lacrimile citind ceea ce scrii! Sunt lacrimi de bucurie pentru voi si de tristete pentru toti copiii din tara care se lupta cu atatea!
    Bucurati-va de tot ce aveti!
    Cu mult drag!

    • Ada

      Nu cred ca toate scolile din Romania sunt asa. Cred ca scoala in care a fost Irina a fost asa.

  8. ralu

    Fetele oricum se vor mai relaxa, fiind la scoala intr-o atmosfera mai calma, mai calda si mai putin artagos competitiva. Acum insa e momentul sa-ti oferi tie timpul sa respiri, sa lasi motoarele mai in voie ca pana acum le-ai turat la maxim si sa te bucuri de voi. Si de hotararea pe care ati luat-o.
    Lovely lady, just relax and enjoy life :).

  9. Mekone

    Scrie, Ada, scrie, despre şcoală şi despre ce vrei tu, mie-mi place tare să te citesc! Copii n-am, de felul meu sunt mai dură, plâng destul de greu, dar azi mi-au dat lacrimile citind. Ce bine că voi şi fetele sunteţi bine şi că încet, încet intraţi în ritm! Nu ştiam cum e cu rezidenţa în Canada, chiar aşa e legea, trebuie renunţat la cartea de identitate?

  10. Anca

    Ada..eu te urmaresc de mult, pandesc postarile tale iar cand ele lipsesc imi lipsesc. Te urmeresc din doua motive : 1 – imi place cum scrii si 2 – am un pusti de varsta Irinei. Ma bucur mult pentru voi, ma bucur ca ati avut curaj sa va cautati lumea voastra, lumea care vi se potriveste, normalul vostru. Irina mi-e draga de numai pot. O sa fie bine, o sa vezi! Imparte cu noi lumea ta… poate reusim sa o imbunatatim si noi pe a noastra. Ati avut mare ghinion cu scoala /doamna Irinei. Noi am fost mai norocosi insa nu stiu ce va fi de la anul…clasa a V-a .Va pup si va imratisez cu mult drag. Si ma bucur ca …am iesit din umbra! Acum sunt aici, in asteptarea povestilor tale.

    • Ada

      Anca, multumesc ca ai iesit din umbra. Cu siguranta o sa mai scriu.

  11. dina litzica

    iar m-a pufnit plinsu’… bafta voua!!!!!

  12. unb

    Multumim, Ada! Inca vreo cateva articole si ne depunem si noi dosarul..Educatia copiilor nostri este cel mai dureros subiect in acest moment pentru noi. Mai avem un an pana la scoala dar deja resimtim din plin toate “beneficiile” sistemului romanesc de invatamant. Ne dorim ca ei sa fie fericiti, sa le placa la gradinita/scoala, sa fie stimulat individul nu competitia si sa ii ajute sa ofere societatii ce au ei mai bun, dar se pare sunt obiective SF, chiar daca platim bani (multi, raportat la posibiltatile noastre). Ne-am fript deja foarte rau cu sistemul medical, suntem dezamagiti de sistemul educationa, simt ca nu ne putem integra si adapta in propria tara. Ce poate fi mai rau?

  13. Ada, desi eu sunt aici de peste 11 ani si am trecut prin toate astea de care povestesti (mai putin cu adaptarea copiilor, nu e cazul micilor canadieni), inca astept sa pice cerul peste mine desi inca nu s-a intamplat. You really are in a good place. Dupa fiecare post pe care il citesc la tine rasuflu usurata ca mai sunt si altii care simt ca mine si pot sa vada frumusetea locului in care oamenii sunt pretuiti pentru ei insisi si nu pentru foloasele pe care le pot aduce altora… Mi-a plcaut la nebunie cum ai povestit, va pup!

    • Ada

      Da, si eu astept sa cada cerul. Dar se incapataneaza sa stea sus:)

  14. Nicole

    Draga mea,
    Si mie mi-au dat lacrimile citind cele de mai sus. Noi n-am venit cu copii cand am ajuns in US acum vreo 45 de ani, dar stiu de la prieteni cum au decurs lucrurile. Ati fost intlepti ca ati ales Toronto, capitala comerciala a Canadei. Si eu am prieteni. sositi acolo de 15-20 de ani; sunt multumiti, chiar mai mult, fericiti ca au plecat din Romania imediat ce-a fost posibil. Au noroc copiii vosti ca au ajuns la asa o varsta tanara. Multa sanatate si succese in continuare. V-ati facut flu shot?
    Ce faceti in acest weekend?
    Nicole

    • Ada

      Nicole, nu ne-am facut flu shot, nici in Romania, nici aici. In week-end Irina merge la scoala romaneasca, apoi vizitam o prietena care are un bebe mic si ne asteapta.

  15. si pe mine m-a emotionat articolul pentru ca am zone ale vietii cand simt la fel. Si eu am acelasi bagaj emotional incarcat in relatia cu scoala, performanta, sa nu mi se faca observatii, sa nu suport criticile la adresa mea/copilului. Cand am avut prima data emotii puternice si indoieli si intrebari si am simtit ca de aici incolo emotiile mele le transmit copilului am contactat un psiholog. Si am reusit sa … imi vad calea si sa imi separ calea mea de a copilului.

    Iti recomand ca si cadrul didactic de la test sa iti gasesti activitati (voluntariat, job, etc.) pt integrare si socializare si gasirea de oameni care au trecut prin aceiasi pasi. Ma uit in jur ca jumatate din mamele casnice emigrate de curand sunt afectate de o forma mai usoara sau mai puternica de depresie, mai ales in sistemul est europenilor unde performanta (la munca, scoala, in familie) anuleaza celelalte solutii.

css.php