The Kids ARE allright

6 Sep 2016 by

A fost așa o vară lungă și fierbinte (cea mai fierbinte, zic localnicii), cu resurse minuscule după a treia mutare în mai puțin de doi ani, dar am supraviețuit, Har Domnului, luând-o încet, zi cu zi, ca la Alcoolicii Anonimi.

Cine își închipuie că e o binecuvântare să “stai” acasă cu doi copii e naiv sau n-a trecut pe acolo. Nu știu cum e cu băieții, dar zânele mele m-au năucit. Vorbesc, domnule, mult și de dimineață până seara, spun chestii, se contrazic, își țin isonul, uneori se și bat, ca pisicile, deh… Numai mamă să nu fii.

Dar gata. A început școala. Cu directoare nouă, cu profesori noi, cu clase noi, cu colegi noi, cu totul nou. Ghiozdane, penare, gentuțe de mâncare, cutiuțe, pantofi, tot tot tot, să fie bine.

Cam așa se cânta în casa noastră azi dimineață:

Anul ăsta copilele vor merge lunea la înot amândouă, Irina continuă șahul și n-a avut nimic împotrivă să încerce și un Tae Kwon Do. Aș fi preferat Aikido din motive sentimentalo-personale, dar nu se Iri prima zi de clasa a saseagăsește nici un dojo în apropiere. E ok, oricum aikido pe bune începe la 12 ani, cine știe ce se mai inventează până anul ce vine.

De mâine însă intră într-un program pe care mi l-a recomandat o prietenă, și ea mamă de fetiță. Se numește Write on Q și îi învață pe copii să scrie eseuri, să formuleze paragrafe, să facă rezumate, să jongleze cu cuvinte și noțiuni noi. Nu e un program ieftin, dar ni s-a părut că merită efortul. Aici admiterea la liceu se face pe bază de … eseu. Numai la cele mai pricopsite se dă și un examen dar sunt așa de multe opțiuni, că mă bucur că mai avem doi ani să ne lămurim ce i se potrivește.

Lia prima zi de SKLioara are și ea o educatoare nouă și o asistentă de educatoare tot nouă, din vechea echipă nu a mai rămas decât doamna care însoțește copiii cu autism si adhd (dap, aici sunt integrați în învățământul de masă). Sunt foarte curioasă să văd cum o să se descurce, Liei i-a lipsit mult școala și a așteptat cu nerăbdare să o ia de la capăt. A crescut mult, s-a înălțat, este tot slabă scoabă, dar după două săptămâni de înot în fiecare zi, a căpătat mai multă încredere în ea și reușește să facă lucruri pe care nici nu le visam acum vreun an. Aseară chiar i-a cerut lui Laur să îi scoată roțile ajutătoare de la bicicletă, pentru că de-acum e mare. Vă țin la curent cu ce se întâmplă.

Despre noi ce să vă povestesc? Pisoiul e bine, încă bărbat, nervos nevoie mare pe veverițele obraznice. Grădina mea e minunată, când afară se poate respira. Laur în sfârșit a luat lumini și fundaluri și își va amenaja un mic studio foto. Eu am studioul meu de înregistrări și lucrez tare la povești, mi-am propus să am suficiente pentru măcar un an. Am 14 abonați și asta mă motivează foarte tare. Pe Soundcloud am peste 13.000 de audiții, deci public există, rămâne de văzut câți dintre cei ce ascultă sunt dispuși să și susțină actul de creație.

Cartea cu omul de zăpadă intră în tipar pentru o a doua ediție, destinația volumelor e deja stabilită: școlile românești din Canada. Următoarea carte e deja în lucru și pentru anul ce vine am rugat-o pe Anda să îmi rezerve timp de lucru pentru trei titluri. Sper să pot finanța în continuare apariția lor pe piață din cartea anterioară. E puțin frustrant, după cum a remarcat Irina, care se tot așteaptă să ne îmbogățim și nu pricepe treaba asta cu reinvestirea profitului. E mică, are vreme. Pe mine lucrul ăsta cu poveștile și cărțile și muzica și efectele mă ține întreagă la minte. Pentru că nu e ușor să fii imigrant cu studii superioare într-un domeniu irelevant, să fii femeie, să ai 40 de ani, să nu fii minoritate vizibilă și să ai în grijă și doi copii mici (care n-au voie să plece singuri de la școală și nici să stea singuri acasă).

Bine, dar cum se descurcă restul lumii, o să ziceți, nu există after-school în Canada? Canadienii ce fac până împlinesc copiii lor minim 12 ani? Sigur, există afterschool, în jur de 600 de dolari pe lună pentru doi copii, pentru program de la 3.15  la 18. Dacă vrei și dimineață (că școala începe la 8.30 și serviciile cam tot pe atunci și nu poți fi în două locuri deodată) mai pui 600. Problema e că dacă vrei loc la afterschool-ul de la școală trebuie să te hotărăști cam prin mai pentru septembrie, să plătești o sumă destul de importantă în avans și să îți asumi că scoți 600-1200 din bugetul casei o vreme, până găsești de lucru. Și nu e ușor. Nu că-s eu pretențioasă, dar joburile nu umblă libere pe stradă, e nevoie de mult PCR (pile, cunoștințe, relații) economia nu merge foarte bine iar noi ăștia nou veniți suntem cam mulți și locurile de muncă din ce în ce mai puține. Există și varianta să-ți aduci bunici din România dar nici asta nu putem, că așa s-a întâmplat să fie.

Păi și ce faci, Ada, în situația asta? Ce să fac. Teoretic aștept să împlinească Irina 12 ani. Că dacă are 12 ani poate umbla cu Lia pe stradă și poate să aibă grijă de ea două ore până vine Laur de la muncă. Practic Irina împlinește 12 ani în ianuarie, când e frig de crapă pietrele și puțini părinți își lasă copiii să meargă pe jos la școală și înapoi acasă. Așa că am discutat cu o mămică de la clasa Liei, în caz că-mi pune Dumnezeu mâna în cap și reușesc să găsesc de lucru, să ia copiii cu mașina când o fi frig și … până în ianuarie, să-i depună la prietena cea mai bună a Irinei acasă, până vine un adult responsabil de la muncă. E o echilibristică așa de complicată că nici nu mă gândesc prea tare, doar aplic, aplic, aplic și aștept să văd de unde pică jobul. Am speranțe mari că aș putea lucra la Indigo, un fel de Cărturești canadian. Tură de noapte, salariu minim pe economie. Dacă tot e să pun marfă în rafturi, măcar să pun cărți. De la anul, tot teoretic va fi mai simplu, că Irina e mare, dar, din păcate, nu vor mai fi în aceeași școală. Ne vom îngrijora însă pe această temă când o veni vremea. Tragem aer în piept și… Cu Dumnezeu înainte.

În rest, toate sunt bune. Acum e liniște, am timp să gândesc, să fac planuri, să scriu, să îmi aud gândurile, să fac sport, să am grijă de dietă, să pregătesc din vreme surprize și să consolidez prietenii. România, ca nevoie, ca stare, începe să se disipeze. Rămân cu dorul de mare, rămân cu nostalgia prieteniilor pierdute, pe care greu le mai pot ține vii, rămân cu dorul de verde, de aer, de oameni care să-mi înțeleagă simțul umorului și să aibă aceleași repere culturale ca și mine.

Se vorbește foarte puțin despre singurătate, despre eșec, despre ne-adaptare, despre discrepanța fantastică între ce știm despre America de la televizor și ce e America (incluzând aici și pe cea de Nord) în realitate. Ne e greu, probabil să recunoaștem că uneori nu ne potrivim în peisaj, că uneori nu facem click cu băștinașii, că nu reușim să pricepem de ce anumite păreri ale noastre pot fi considerate rasiste sau limitate. E greu să admiți că da, devii rasist când te simți copleșit și când simți că ești parte a unei aparent-majorități-privilegiate, în realitate din ce în ce mai diluată, ca rasă, ca număr, ca energie, ca principii, ca interes pentru viață. Ori poate că nu sunt eu unde trebuie.

Dar păstrez introspecția pentru finalul lui Septembrie, când se împlinesc doi ani de când suntem aici. Important e că fetele sunt bine, iar noi ăștia, mai în vârstă, suntem obișnuiți cu puținul, cu strictul necesar, cu ne-sclipciosul.

Ce vreau să vă rog e acum, când începe școala și în România, să nu uitați să vă faceți o fotografie cu copiii și voi, mamele. Eu nu prea sunt în pozele copiilor mei și asta se va simți cu adevărat abia când n-o să mai fiu deloc. Nu faceți aceeași greșeală.

14258377_10154538113169869_1037854049534094533_o cu lia

 

 

 

 

 

 

 

 

Ah și nu uitați, abonați-vă la Ora de Poveste cu Ada 🙂

Mâine, pe la ora 19.30 ora Bucureștiului, voi citi live povestea porumbelului care voia neapărat să conducă autobuzul școlii, măcar un pic. Detalii aici.

LE: Mai sunt și alții de aceeași părere cu mine, a propos de pozele mamelor cu copiii. Aici 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

14 Comments

  1. Carmen

    Ai pus pe “hartie” toate trairile mele. Toate. Eu nu as fi putut sa le scriu asa de bine ca tine ca mi se pare ca dc stau sa ma analizez, o iau cu capul. Diferenta e ca eu sunt de 4 ani in Germania simt nevoia acuta de prietenii si familia din Romania. Sper sa-mi treaca.
    Eu sunt mama de 2 baieti si stau de 4 ani cu ei acasa.

  2. dina litzica

    Dor. Atît…

  3. Raluca

    Imi dau seama ca e o intrebare foarte personala..te rog sa ma ierti ca fac aceasta indiscretie
    Iti pare rau ca ai plecat? Sau..iti pare bine mai des decat rau?
    Sunt convinsa ca ai avut motive serioase pentru a lua decizia asta, de a pleca..Si eu am motive serioase, sunt pe cale sa plec in alta tara. Si nu imi dau seama daca simt o frica fireasca de necunoscut, iesirea din zona de confort, de obisnuinta, sau este vorba de o avertizare interioara, un “feeling”. Care imi spune “ai prea multe de riscat. Ramai aici, unde nu e neaparat bine, dar stii sa te descurci macar. Ce vei face printre straini? Oare CHIAR o sa ii fie mai bine Copilului meu acolo?”
    Of. O experienta de viata e diferita pentru fiecare in parte.
    Cred ca am nevoie de o vorba buna 🙂
    Te citesc de mult timp. De cand era Irina, Irinuca 😀

    • Ada

      Nu, Raluca, nu regret. Cu siguranta, copiii mei vor avea alte oportunitati crescand aici. Dar e important sa stii ca nu e ca in filme, mai nimic. Si ca iesind din granitele albe ale Romaniei trebuie sa fii pregatita sa traiesti intr-o lume foarte, foarte colorata, in care uneori discriminarea e pe invers. Sa iti asumi chestia asta. Ca e posibil ca fiica ta sau fiul tau sa fie singurul copil alb din clasa. Pentru ca daca nu pleci cu multi bani la tine sa iti permiti din prima sa cumperi o casa sau sa inchiriezi una intr-o zona buna, predominant alba, care sa semene cu ce stii tu despre oameni si viata, cativa ani, pana prinzi radacini, vei sta printre cei mai saraci. Sigur, nu se compara “saracia” americana cu aia romaneasca, in anumite cazuri e mult mai strigatoare la cer asta de peste ocean. Daca nu ai un job vorbit dinainte, daca nu stii ca atunci cand ajungi dincolo iti deschide cineva o usa, e greu spre imposibil. Dar fa-ti o lista cu ce castigi daca pleci si ce pierzi daca ramai. Noua ne-a dat cu plus. Si chiar daca acum suntem temporar pe minus, cred ca in cele din urma va fi cu plus. Renunti la multe, Raluca, renunti la cine ai fost pana sa pleci, afli ca e irelevant cate stii sa faci daca nu ai trei scrisori de recomandare de la bastinasi, ai nevoie de networking si de oameni inauntru unei companii care sa puna obrazul pentru tine ca sa intri. E greu. E foarte greu. Merita? Citeste te rog articolul de maine si judeca tu. Vor fi impresiile Irinei despre prima zi de scoala. Daca ai nevoie de mine, ma gasesti la ada@injoaca.ro

  4. Adina

    Nu stiu cum e in Canada, eu locuiesc in Florida, dar poate ar merita sa incerci la o judecatorie (courthouse/clerk&comptroller) in apropiere de casa. Eu am lucrat ca voluntar timp de 3 luni si pe urma am primit job-ul. Nu ma omor dupa el, dar am 18 zile de concediu pe an + 12 zile libere acordate de asa-zisul guvern. Pe langa acest aspect, salvam multi bani cu asigurarile medicale care sunt foarte bune, pentru mine si sot. Aici unde sunt eu, angajeaza foarte multi oameni, e o forfota continua. De asemenea, daca poti, intereseaza-te de un curs de genul “continuing education”. Eu asa am facut un curs de paralegal si am obtinut un certificat. Mi-a prins bine…e al dracului de gol, dar nu avem ce face, trebuie sa ne reinventam…

  5. Iti inteleg frustrarea, Ada, e greu sa nu ai job si pentru o familie de patru sa se sustina dintr-un singur salariu, insa e posibil sa te inseli un pic in privinta “discriminarii”. Nu stiu cum procedezi tu sau cum e de fapt piata locurilor de munca in Canada, dar in Australia, care se aseamana destul de mult ca sistem social si imigratie, a-ti cauta de munca e chiar munca full time, minim 6 ore pe zi – incepi ziua sortand joburile noi aparute pe site-uri, trimiti CV-uri si scrisori de intentie customizate pe rolurile la care aplici, suni la employeri si agentii de recrutare, dai interviuri, etc. Asta e valabil pentru toata lumea, imigranti dar si australieni deopotriva. Din experienta mea si a altora pe care ii cunosc, dureaza cam sase luni de cautari intensive, sute de cv-uri depuse, zeci de interviuri, pana gasesti un job nou daca nu ai ajutor din sistemul PCR. Cred ca e mai util sa privesti asa situatia (a gasi job presupune mult efort) decat sa te gandesti ca esti discriminata si ca toate joburile se obtin prin PCR.

    • Ada

      Este posibil sa ma insel. Ai dreptate. Discriminare exista, nu neaparat impotriva mea cat a celui nou venit, a carui experienta anterioara nu conteaza. Incerc sa raman optimista. N-am depasit suta de cv-uri deci mai e loc.

      • Asa e, experienta dintr-o tara ca Romania e de obicei irelevanta, mai ales daca nu e intr-un domeniu tehnic, unde competenta iti poate fi testata usor, si trebuie sa incepi iar “de jos” in cele mai multe cazuri. Dar e important sa pui piciorul pe prima treapta, ca sa poti urca iar pe scara. Iti tin pumnii!

  6. cristina

    Cateodata iti citesc postarile si uit sa respir 🙂 si la final trag o gura zdravana de aer 🙂 parca scrii despre mine :))).
    Incerc atat de mult sa ma tin ocupata pe timpul zilei, sa uit ca sunt emigrant si casnica pe deasupra, sa uit ca sunt ceva mai departe de casa decat as vrea, sa uit ca imi sun familia cateodata doar ca sa aud pe cineva ca imi spune “buna” in romaneste :). O facem pentru copii, o facem pentru noi, o facem pentru ca ne dorim ceva ce in Romania nu reusim sa gasim. Cand ma uit la naparca mea cea mica care isi mai adauga aproape zilnic cate un cuvant in franceza si nu unul in romana sunt fericita si trista in acelasi timp. E ciudat rau sentimentul. De intors in tara nu mai vream sa ne intoarcem dar parca un pic tot imi e dor…
    Sper sa va fie din ce in ce mai bine si sa ne gasim cu totii locul potrivit.
    ps – eu la batranete ma mut intr-o insula calduroasa gen Tenerife sa stiti, va astept si pe voi ceilalti emigranti care nu se vad la batraneste inapoi in Romania :))))
    Un nou an scolar usor!

  7. Cristina

    Parca imi povestesti filmul vietii mele de la sosirea in Canada, doar ca eu am 2 baieti. Am stat acasa 5 ani de zile si stiu cum e, iti vine sa iti iei campii cateodata.
    Cand am inceput sa lucrez part-time intr-un magazin, ce luam de acolo plateam la o nanny care lua copiii de la school bus si ii tinea acasa la ea pana veneam eu sau sotul(3-4h).Imi mai ramaneau si mie in plus cam 15$-20$ pe zi.
    In final am reusit sa gasesc job, dar am facut un certificat la college tot pe meseria care o aveam in Romania. Trebuia cumva sa justific timpul stat acasa, (nu puteam sa zic la interviu ca nu am lucrat fiindca am avut grija de copii). In final am gasit job, nu e asa bine platit, dar am flexibilitatea de care am inca nevoie pentru copii (lucrez 6.5h-7h/zi).
    Ai dreptate, networking-ul e la putere, oficial se recunoaste ca intre 70% si 80% din job-uri asa se obtin. Eu l-am gasit singura, dar mi-au iesit peri albi. Am trimis sute de resumee, dar cred ca nu am avut mai mult de 6 interviuri, incluzand pe cel de la job-ul la care sunt acum. Iti trebuie rabdare si timp garla. De fapt, searching for a job it’s a full time job 🙂
    Bafta la cautat!

css.php