The story of Wish You Were Here

23 Apr 2013 by

600full-wish-you-were-here-coverSo, so you think you can tell

Heaven from Hell, blue skies from pain

Can you tell a green field from a cold steel rail

A smile from a veil

Do you think you can tell?

Am văzut recent povestea unui cântec pe care l-am cântat de multe ori fără să am habar ce a vrut să spună poetul. Nu că ar fi musai ca un cântec să îmi stârnească mie trăirile corecte, să-mi instileze cumva exact ce simţea cel ce l-a scris, mai ales că frumuseţea muzicii exact în asta constă: e ca o pereche de mânuşi fine, pe care altcineva ţi le oferă cu eleganţă, scuturându-le puţin de praf  “I believe these are yours”. Şi pentru că sunt atât de frumoase aceste mânuşi fine, nu rezişti tentaţiei de a le proba, de a vedea cum îţi vin, cum se asortează cu tine, dacă îţi lasă senzaţia că nici n-ar fi acolo, deşi sunt, ori poate că îţi ţin de cald şi-ţi repun sângele în circulaţie şi, dintr-o dată, totul, totul, totul pare mai limpede… Uneori, chiar dacă nu sunt chiar mânuşile tale, îţi vin… mânuşă. Aşa că le păstrezi o vreme, le plimbi prin lume, le mai mângâi, uneori îţi faci vânt cu una dintre ele, alteori le porţi când nu te vede nimeni, deşi eşti îmbrăcat doar în pijama, dar sunt aşa de fine şi-ţi vin atât de bine… Aşa şi muzica.

Wish You Were Here e un cântec de dor. E un cântec despre absenţe. Ca şi Shine On You Crazy Diamond. E despre persoane extraordinare, ce strălucesc prin talentul lor precum diamantul Namibiei în deşert (tare-mi place vorba asta) şi strălucirea lor nu o poţi ignora, pentru că trece dincolo de pleoapele cele mai strâns închise. E despre oameni cum am cunoscut şi eu vreo doi, ce umplu spaţiile cu prezenţa lor, oameni însemnaţi, dăruiţi de Dumnezeu cu talent cu carul, capabili să ţină mulţimile la degetul mic, oameni care vin aici cu o misiune pe care o duc sau nu la bun sfârşit, frumoşii ce sfârşesc invariabil nebuni şi singuri, persoanele acelea cu care, deşi ne intersectăm doar vremelnic, rămân agăţate de gândurile şi sufletul nostru, mereu acolo, ca un virus gata să se activeze, gata să înflorească la cel mai mic semn de slăbiciune, amintirea lor ne bântuie şi ne apasă, dar asta nu ne supără, că prea frumoşi au fost şi prea ne-a vibrat toată conştiinţa la simpla lor prezenţă. Sigur că nu putem clădi o viaţă cu ele, e ca şi cum ai vrea să faci un mojar de pisat plante aromatice din diamant şi speri că puritatea diamantului se va lua cumva şi pe firele tale de rozmarin şi astfel vei obţine mâncarea cea mai fină pe care s-o serveşti la orice prânz nu doar o dată pe an, pe masa de Crăciun ori pe cea de Paşte. Nu poţi să le ţii prea mult pe loc, nu poţi să le pui să facă nimic, ele sunt, pur şi simplu, preocupate să existe pentru că simpla lor existenţă înseamnă creaţie şi e destul să ridice un deget ca oamenii din jurul lor să se simtă inspiraţi şi să scoată din ei Muzică, Teatru, Poezie, Dramă, Emoţie, Viaţă, Frumuseţe. Frumuseţe. F mare.

Când persoane de acest fel reuşesc să atragă lângă ele alte personalităţi puternice, identice, creative… Rezultatul se numeşte… să zicem, “Pink Floyd”.

Nu m-am gândit niciodată la Pink Floyd aşa cum o fac de când am văzut filmul acesta. N-am ştiut că faima lor, succesul lor, notorietatea lor sunt clădite pe o absenţă, pe dor, pe sfâşiere pe care o simt până şi eu acum, deşi eu nu l-am cunoscut personal pe Syd Barrett, dar ştiu ce înseamnă o astfel de persoană, pentru că… spre norocul (sau o fi ghinion?) meu, am cunoscut şi eu două astfel de persoane. Desigur, la scară redusă, desigur, în cercul lor strâmt şi urmărite de ghinioanele lor, dar le ştiu, le-am avut şi le-am pierdut, nu pentru că nu m-am priceput să le păstrez, ci pentru că aşa se întâmplă, sunt efemere şi pentru că scopul lor pe lume e să-i atingă pe cât mai mulţi, nu stau pe lângă nimeni prea mult.

Syd Barrett a fost un geniu. Un geniu cu ajutorul căruia Pink Floyd atinsese un maxim de popularitate. Erau THE BAND. După “The Dark Side of the Moon”, povesteşte Roger Waters, au avut o lungă perioadă în care se întrebau dacă mai pot continua, dacă ar trebui să continue, dacă pot crea mai mult decât atât.

Ceva s-a întâmplat cu Syd. Într-o zi, Syd n-a venit la repetiţii. Într-o zi, Syd talentatul, geniul, frumosul, cel ce absorbea aerul dintr-o cameră doar când păşea, într-o zi, s-a transformat în NON-Syd. A devenit invizibil. A dispărut, deşi era acolo.

Ăsta este un film pe care l-aş arăta oricărui adolescent, înainte să intre în liceu. E un film despre cum faima şi succesul nu valorează aproape nimic, despre cum drogurile îi şterg de pe faţa Pământului până şi pe cei mai talentaţi dintre noi. Despre cum o persoană poate fi azi Regele Universului şi mâine nimic. Spune clar: “The star thing doesn”t make you happy.”

wish you were here_81

E un film pe care trebuie să-l vedeţi, dacă suportaţi senzaţia de inimă frântă, la propriu, pe care am trăit-o eu serile trecute, când stăteam pe canapea şi plângeam fără suspine, gândindu-mă că acum înţeleg altfel muzica pe care am cântat-o ani de zile fără să fi ştiut ce a vrut să spună poetul, pentru că, vedeţi, eu am cunoscut două astfel de persoane şi pe amândouă le-am pierdut şi ştiu, ştiu ce înseamnă să te doară până la lacrimi o absenţă pe care n-ai fi putut s-o împiedici nicicum, pentru că, nu-i aşa, aceste stele căzătoare mereu au darul de a se stinge într-o linişte pe care n-ai fi putut-o anticipa. Şi nici măcar nu poţi să te superi pe ei, pentru că, deşi n-au murit, s-au stins, deşi n-au plecat, nu mai sunt, deşi poţi pune mâna pe telefon oricând, n-o faci fiindcă ştii că orice tentativă de a te apropia de o stea stinsă se lasă cu răni permanente pe vârful degetelor cu care ai încercat să o atingi. Şi nu poţi, nu este omeneşte posibil să trăieşti arzându-te periodic, prăjindu-ţi degetele şi inima şi sufletul, deşi uneori ele sunt superbe în continuare sau pur şi simplu zac într-o baltă de reziduuri după intensele arderi din tinereţe. Aţi văzut vreodată un pui de focă năclăit de petrol, incapabil să se mişte, negru până în fundul ochilor? Aşa şi ele, după ce apun.

De văzut, ca să aflaţi că astfel de oameni există, dacă nu i-aţi întâlnit, sunt totuşi pe aici.

Surse foto:

http://cremadeelote.blogspot.ro/2013/01/wish-you-were-here-pink-floyd.html

http://www.bikernetbaggers.com/pages/wish_you_were_here.aspx

Related Posts

Share This

css.php