There’s something about these modern gods in modern times

28 Aug 2013 by

Disclaimer: acest post nu este un atac la persoană îndreptat împotriva homosexualilor, a VIP-urilor din România sau a Adelinei Pestrițu. 

 

În adolescența mea am citit un SF numit Mașinăria Rock and Roll, scris de Norman Spinrad. O carte pe care v-o recomand, o găsiți sigur la anticariate, nu de alta, dar colecția Nautilus de la Nemira cred, sincer, că a dispărut demult din librării. E o carte cu mult sex, droguri și rock and roll, cu singura mențiune că în societatea despre care se vorbește, rock-ul era drogul. 

Nu suntem departe. Citeam ieri cu tristețe maximă un articol semnat de Meredith Artley, o doamnă într-o poziție foarte înaltă la CNN. Deși Onion e un fel de Times New Roman și doamna Artley neagă pe Twitter ca ar fi spus așa ceva, vă recomand lectura, o să aflați exact de ce la teve se vede ce se vede. 

Ați cumpărat vreodată Click? Eu nu prea cumpăr ziare, le-am avut multă vreme pe birou la serviciu, făceau parte din recuzita de fiecare zi. Acum un an, au dispărut de pe birourile noastre. Avem internet, le putem citi acolo. A trecut, deci, cam un an de când n-am mai pus mâna pe un ziar, deși sunt zilnic cu nasul în agențiile de știri, patinez pe Reuters, fac jogging cu Agerpress, mă regalez cu AFP. Intră în fișa postului. Iată-mă, însă, la mare. Să cumpăr un ziar. Mi-am luat Adevărul de Week-end, părea stufos. Și, spre amuzament, un număr din Click. Doamne, Dumnezeule. Click este o oroare. O vitrină cu țâțe și funduri. O mizerie. M-am uitat să văd câți bani am dat pe el. 2 lei. Nimic. Și, totuși, prea mult. De ce citesc oamenii așa ceva? Cei ce scriu acest tip de presă sunt tot jurnaliști? Asta vrea lumea să afle? Asta contează? De ce contează asta? Cu toate astea, îmi spune Laur, în metrou doar Click se citește. Poate și Can Can. 

De ce ne regăsim în fericirea, în nefericirea, în bucuria și în lacrimile unor necunoscuți, oameni care nu ne oferă, de fapt, nimic în afara cărnii lor? Nu sunt actori care să-ți transmită o emoție, nici măcar nu cântă extraordinar de frumos, nu sunt sportivi care au muncit ani de zile pentru secunda aia când îngenunchează pe gazon cu pumnii ridicați spre cer, a victorie, nu sunt oameni de știință care au descoperit secretul sănătății eterne, sunt doar trupuri, trupuri seci pe dinăuntru, minți pâlpâitoare ca flacăra lumânării în vânt, ridicați la rang de VIP. Very Important Persons. Poftim? Ce e important la Adelina Pestrițu? A inventat vreo cură pentru cancer? De ce vrem să știm ce e cu ei și ce mai fac? Schimbă asta cu ceva soarta noastră? Va fi benzina mai ieftină, acum că am mai îngropat pe unii? Nu.

În spatele perdelelelor de fum se întâmplă lucruri importante, despre care n-o să citiți în Click, despre care nu prea mai citiți pe nicăieri “pentru că nu se dorește să se citească așa ceva”, chestii care vă afectează viața, evenimente care determină cu câți bani veți merge la magazin în decembrie și ce veți obține de banii ăia, dar nu le puteți recunoaște, dacă tot ce căutați în media e trup dezgolit, bârfă, mizerie umană. 

Nu mai există jurnalism și îmi pare rău. Suntem înconjurați de VIP-uri lipsite de substanță, de falși zei ce ne fură timpul cu existențele lor mizerabile, uităm ce contează. Onorăm lipsa de rușine și aplaudăm doar coloanele vertebrale dezgolite, curbate ușor spre dreapta, lasciv, linse de flash-uri și revizuite cu mouse-ul, plastic, plastic, plastic…

Ce ne mai mișcă?

Siria? E departe. 

Roșia Montană? E departe. 

Meciul Steaua- Legia? E departe, dar contează în Cupă. Fotbalul, fotbalul!  (citiți banii, banii!) e singurul care mai emoționează masele așa cum s-ar cuveni să ne emoționeze faptul că s-ar putea să nu mai avem apă de băut. Apă. Da. De băut, de gătit, de spălat pe dinți. 

Concertul lui Roger Waters! 

Da, ăsta e un eveniment. Ne vom aduna câteva zeci de mii de oameni și vom fredona muzica obsesiilor lui, pentru că ne regăsim în povestea lui. Toți avem o mamă dusă cu pluta, undeva în trecutul nostru. Tuturor ne-a murit un părinte la un moment dat, fie și doar simbolic, pentru că nu ne-a lăsat la 2 mai cu cortul când toată clasa se urca în acceleratul de Constanța. Toți suferim pe dinăuntru și suntem orfani, fiecare în felul nostru, răzvrătiți, fiecare în felul nostru, dar numai pe dinăuntru. 

Nu ieșim în stradă când contează, nu ne adunăm la Universitate decât ca să strigăm Muie Dinamo! sau Campionii, Campionii, Ole, ole, ole. 

Atât mai poate fibra noastră să facă. Să mimeze. 

O, dacă ar mai trăi Freddie Mercury și ar veni să cânte în fața Palatului Parlamentului, m-aș duce eu acolo cu haina de ploaie, să cânt deodată cu el “Mama, Just killed a man”? 

M-aș duce, deși n-am omorât de-a binelea pe nimeni. Dar pe câți nu i-am ucis în mintea mea, în moduri cât mai ingenioase, chinuitoare, îndelungi, ca-n basmele populare românești, nu, eu nu le-aș fi pus doar un pistol la cap, că n-am, dar i-aș fi legat fedeleș, i-aș fi dat prin catran, apoi i-aș fi tăvălit prin fulgi și i-aș fi plimbat prin piața publică, i-aș fi spânzurat cu capul în jos și i-aș fi afumat cu fum de ardei iute. Da. Aia ar fi fost o moarte demnă de setea mea de a ucide polițiștii care nu mă apără, funcționarii care aplică legi strâmbe, vecinii care-mi trezesc copilul din somn, maneliștii, scuipătorii de semințe. Și aș fi cântat cu Freddie, cot la cot, “Belzebuth has a devil put aside for me” pentru că am păcătuit, Doamne, cu gândul, de nenumărate ori nu mi-am iubit aproapele ca pe mine însămi, m-am iubit mai mult pe mine și i-am iubit mai mult pe ai mei. Sunt om și greșesc și regret, dar nu mă pot abține. 

Deci m-aș fi dus să cânt cu “homosexualu’ ăla nenorocit” Mercury care are în minte cu totul altceva când cântă “Love of My life”, pentru că și eu am o dragoste a vieții mele, toți avem una care ne-a făcut muci și ne-a lăsat lați, dar uite ce bine zice, fi-r-ai al dracului Freddie, poponarule. Noroc că e mort, așa că nu mai am ocazia să cânt cu el, deși aaaa ce n-aș da să pot cumva să trăiesc emoția aia de concert, emoția mulțimii care cântă într-un singur glas, care respiră deodată, care strigă Bring it back, bring it back! Don’t take it away from me și în pieptul Hidrei ăsteia cu atât de multe mii de capete se zbat tot atâtea inimi frânte și plâng pe dinăuntru tot atâtea mii de povești triste, folosind aceleași cuvinte “because you don’t know what it means to me!” 

4 TAzi am să cânt “We don’t need no education”. Cu obidă. În numele Irinei. Al cărei tată nu e mort în război, e doar pierdut într-o mașinărie la fel de rea ca mașinăria Rock and Roll. A cărei școală îi toarnă în cap inepții de care n-are nevoie. Și am să folosesc cuvintele lui Waters, că bine le zice, drogatul dracului, urlă LSD-ul în fiecare notișoară de pe portativele tinereții lui. Geniul. Syd Barett pierdut în droguri, cu sprâncenele rase și capul chilug, muzica asta care nu e a mea, nu. Nu mă reprezintă, nu-mi vorbește mie despre viața mea, ci despre viețile lor și parcă… parcă! stai că parcă se potrivește. Oooo, zei moderni și tragediile voastre, voi și altarele voastre moderne și vestalele voastre care azi se numesc groupies și oamenii gata să facă diridadadaaaa la semnul vostru, gata să se arunce în ovații, oamenii care vă adulează deși știu cine sunteți, au citit despre viața voastră, au aflat că sunteți și voi, culmea, tot oameni și vă e foame, și frig, și dor ca și nouă, dar voi sunteți acolo, pe scenă, și noi la gazon A, ne mulțumim cu  umbrele voastre colorate pe ecrane uriașe, venim, venim să cântăm cu voi, cum am putea să nu venim, doar sunteți muritori și mâine poimâine crăpați și n-o să mai avem ocazia…

Aș fi regretat din toată inima să nu-l văd pe Leonard Cohen stafidit, mărunt, ascuns sub pălărie, dar încă un magician capabil să facă o masă de oameni SĂ TACĂ. M-aș mai duce de câteva ori să tac în fața lui. Aș fi urlat din toată inima Don’t stop me now. Am să cânt cu toată durerea adunată în ani despre mama, care ar fi vrut ea, săraca, să aibă grijă de cei cu care mă întâlnesc eu și să mă țină cozy and warm, dar n-am lăsat-o,  te-am luat, Roger, amărâtule, nu-ți trebuia decât niște vână, știi, să zici marș, mamă, sunt bărbat. Treaba asta cu zidul după care te ascunzi, băiete, mi-a adus multe necazuri, că mulți au înțeles că așa se face. Stăm ghem, crește zidul, nu ne vede nimeni. Mmmmmm…. 

Dar de ce nu vinde nimeni bilete la un concert în fața Palatului Parlamentului, la care să strigăm “Nu ne otrăviți apa!”? De ce nu găsim o trupă suficient de inteligentă care să scrie imnuri noi care să înceapă cu “Stimați politicieni, la prima greșeală vă punem la zid, vă punem pistolul la cap și tragem și pe urmă o să plângem de remușcare dar nici voi n-0 să mai furați!”? E tot cu zid, cu pistol, cu moarte, cu remușcare. Nu? 

Lasă. O să cântăm despre mama lui Roger. 

Și o să citim despre ce mănâncă Adelina la micul dejun și ce soție de fotbalist și-a schimbat designerul și o să fim fericiți în interiorul zidului național, o să fremătăm și o să ne zbuciumăm doar în fața zeilor veniți de pe alte meleaguri. 

Mașinăria funcționează. 

Welcome, my son, welcome to the Machine. 

 LE: Vă recomand un exercițiu de imaginație. 

Pe melodia de la “We don’t need no education” fredonați “cine mișcă nu mai mișcă și de mișcă, mișcă mort!” Și acum imaginați-vă cum ar fi ca diseară să ne întoarcem cu toții cu fața spre Palatul Parlamentului și să le cântăm asta. E?

Related Posts

Tags

Share This

8 Comments

  1. Ioana

    Atat de adevarat…

  2. Adela

    chiar asa…

  3. Gabriela

    Amin!

  4. Andra

    Frumos si dureros ai scris, Ada! Am avut si eu fantezii dintr-astea, in care dadeam de pamant cu dobitoci care-si bat joc de Romania cu zambetul pe buze. Recunosc ca n-am mai putut si-am plecat din tara, ca o lasa. Incerc, pe cat posibil, sa incurajez si sa sustin ce e frumos si bun in Romania, incepand cu oamenii de calitate care, jos palaria, inca sunt pe baricade. As fi crezut ca o sa idealizez traiul meu in Romania cand mi-l voi aminti de la distanta timpului si a kilometrilor, dar nu s-a intamplat asa. Da, se intampla lucruri pozitive, constructive, dar cu ce viteza de melc, cu ce lipsa de reactie, cu cate suturi in fund din partea Marelui Rau! Iti doresc sa ai partea de-o seara de concert memorabila. Am fost si eu la acelasi concert si-am plecat de-acolo schimbata pentru totdeauna.

    • Ada

      eu nu cred ca sunt lasi cei ce pleaca. eu cred ca lasi sunt cei ce tac.

  5. dan

    frumoasa cartea lui Norman si mai frumoasa colectia Nautilus. Sf-ul m-a tinut la suprafata atunci cind a trebuit si asta nu pot uita. despre celelalte pareri sunt in mare parte de acord insa ca de obicei ne lipsesc cei care pot sa ne reprezinte asa cum trebuie.

  6. Liviana

    Ah, ce-mi place cand scrii cu patos si foc!
    Tare bine le zici si pentru asta Te iubesc mult, Anda!

    Enjoy the concert!

css.php