Ţi-e frică cu mine, Gino?

26 Feb 2013 by

E o dimineaţă umedă în care am coborât din pat la 7 şi cinci. Cu greu. M-a prins din urmă valul ăsta de răceală sau gripă sau ce-o fi, copilului nu i-a sunat ceasul, pe al meu l-am ignorat în mod deliberat. Azi mi-aş fi dorit tare mult să rămân acasă. Dar nu se poate. Aşa că m-am dat jos, totuşi, am pornit spre şcoală şi spre serviciu, mi-am propus să nu mă grăbesc şi tot timpul cât am urcat pe Schitu Măgureanu m-am întrebat ce ar zice Irina dacă aş trage pe dreapta în faţă la Cafe Latte şi aş invita-o la o felie de tort de ciocolată, mare, dulce, cremoasă, întunecată, buretele perfect pentru şters păcăleala asta de noiembrie de pe retină. Mă vedeam stând cu ea la masă, cu o cafea fierbinte în faţă şi scăldându-mă în sentimentul ăsta de marţea-când-am chiulit-cu-mama… Din păcate, la Cafe Latte era beznă, aşa că am apăsat pe pedala de acceleraţie şi am lăsat nălucirea în Ţara nălucilor, mi-am continuat drumul prin burniţa pe care o percepeam lipindu-mi-se, improbabil, direct de creier, insinuîndu-se cumva prin scalp şi aşezându-se comod, acolo, scurtcircuitându-mi neuronii şi făcând beznă în capul meu.

Era 8 şi 15 când am tras maşina în faţa şcolii. Am întors-o din drum, să-mi dea un pupic, să-i dau un pupic, să-i mai zic o dată:

– Te iubeşte mama.

– Ştiu.

Şi a plecat fără să mai privească înapoi.

Am parcat cu greutate pe Berthelot, spre capătul străzii şi am ieşit din maşină exact când doi măturători se apropiau de mine. El şi ea, bătrâni, consumaţi, mişcându-se fără entuziasm, făcându-şi treaba, că alta nu pot face.

– Ce frig e, şi nu e niciun d-ăla de cafea pe aici, zice ea.

– E unu’ mai în capăt.

– Să fi luat şi noi o cafea…

– Da, era bună.

– Am doi lei. De-o cafea şi de-o pâine.

– Păi ce, n-am eu bani? Ţi-e frică cu mine, Gino? Cu mine ţi-e ţie frică? Nu-ţi luam eu o cafea?

– Păi de-aia am zis să ne trecem împreună… Da azi era zi de bani, trebuie să luăm mâncare.

– Doar nu mă lăsa ea fără mâncare.

Mi-am strâns mai bine eşarfa la gât, am încuiat maşina şi am numărat paşii până la intrarea în Radio. M-am oprit preţ de câteva secunde între uşi, între lumi, anticipând căldura binecuvântată din holul principal, ceaiul fierbinte şi mirosul pătrunzător de cafea ce avea să-mi inunde biroul în curând. Gina e în siguranţă. El îi va cumpăra o cafea de un leu la colţ, doar de-aia se trec împreună… Şi ea, care nu e Gina, i-a pus lui pachet când l-a trimis la muncă. Doar nu  era să-l lase fără mâncare.

 

 

Related Posts

Share This

4 Comments

  1. Tocmai am ascultat interviul cu Iv, acum am citit asta şi mi s-a făcut pielea de găină.
    Ada, eşti minunată!

  2. Amelia

    Ada, genial, genial… nu pot spune ca sunt suta la suta de acord cu toate postarile tale (si nici n-ar fi normal, nu?) dar unele sunt remarcabile… Sorry ca ma adresez asa de direct si de informal, dar asa am simtit… Am mai vrut sa fac o data un comment, dar m-am incurcat in verificarile anti-spam si nu am mai reluat. Sa iti traiasca fetitele si sa creasca sanatoase! Hai ca nu mai invadez spatiul tau, dar trebuia sa iti scriu, macar o data 🙂

    • Dar nici nu trebuie, important e că deşi nu suntem de acord, inca ma citesti. Si pentru asta iti multumesc. Feel free to comment.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Joie de vivre, cap. MMXIII | In joaca - [...] berechet. La Cafe Latte era deschis deja. Aveam 50 de lei în buzunar. Ah şi nu e moment mai…
css.php