Un articol pe care n-aş fi putut să-l scriu mai bine. Şi un film.

9 Sep 2014 by

N-o cunosc pe Oana Moraru, dar articolul ei despre şcoala românească m-a uns pe suflet.

Vă rog să-l citiţi, mai ales voi, cei ce încă intraţi în sistem cu iluzia că în cazul vostru va fi altfel. E bine să ştiţi ce vă aşteaptă.

Citez:

“Nu e în totalitate vina copiilor sau a famililor. De cele mai multe ori elevii își pierd interesul pentru că școlile nu au politici reale de punere a copilului pe primul plan, și, implicit, nu recunosc în copii diversitatea, diferențele naturale de ritm, interes sau predispoziții specifice vârstei. În centrul culturii școlare sunt profesorii și portofoliile lor, rezultatele lor la clasă, gradele lor didactice, examenele lor, comisiile lor, inspecțiile lor, funcțiile lor, vechimea lor, reputația lor, etc. Copiii sunt cumva acolo ca să justifice existența normelor, a catedrelor și a funcțiilor. Un proces natural de 4-6% de copii excepționali – potențialii olimpici – devin ținta celor mai bune încadrări la clasă și prilej de întărire a portofoliului profesoral. Ce se întâmplă acestor olimpici dupa absolvire nu mai este deloc un subiect de interes pentru profesori. Și nici pentru societate, de vreme ce o bună parte dintre ei își caută împlinirea profesională pe alte meleaguri. Foarte mulți copii români sunt abandonați pe drum în școlile românești chiar de profesorii lor. Se lucrează cu cei mai buni, cu cei mai comozi și se fac eforturi minime de recuperare sau ajutor al copiilor cu potențial mediu și bun de dezvoltare. Copiii cu nivel mediu sau ritm de lucru diferit de vârfurile clasei sunt treptat ignorați, tratați ca parte secundară, etichetati, marginalizati. Aceștia isi petrec restul anilor in școală învățând la la nesfârșit aceeași lecție: că e ceva in neregulă cu ei. De ce se renunță la acești copii? Pentru că cei de la catedră nu îi înțeleg. Culturile școlare sunt coercitive, pedepsesc și premiază, cultivă sentimente de rușine, vinovăție și fac comparații valorice între copii – adică apasă pe toate butoanele inhibitive ale evoluției. Nu suntem o școală care recunoaște valoarea greșelii și a încercărilor repetate. Stigmatizăm eroarea și nu valorificăm exercițiile care presupun formularea și testarea ipotezelor. Inhibăm din start premisele cercetării și reflexele inovative. Nu încurajăm cooperarea, munca în echipă și dezbaterile.

Restul, la fel de interesant, aici. 

Şi un film recomandat de Adina Brădeanu:

“O recomandare pentru cele/cei interesati de reprezentarea maternitatii: THE MOTHERHOOD ARCHIVE, un eseu documentar despre constructia sociala si medicalizarea maternitatii realizat de Irene Lusztig pe baza unei arhive impresionante de filme ‘minore’ (educationale, de training medical etc) este disponibil gratuit online pentru o perioada limitata. Irene Lusztig a fost la Bucuresti in 2010 si la Oxford in mai 2014, pentru proiectii ale filmului ei RECONSTRUCTION (2001). Cei prezenti la respectivele proiectii stiu ca nu mai are nevoie de recomandare. Enjoy!”

Doamne, ca un pahar cu apă rece când ţi-e sete!

Related Posts

Tags

Share This

css.php