Vizită

26 Sep 2013 by

Peste noapte ne-am mutat în casa bunicii mele. Nu mai trecusem demult pe-acolo, așa că am atins cu emoție clanța atipică de la intrare. O clanță mare, dintr-un metal oxidat, cu măciulii reliefate la ambele capete. Am învârtit cheia în broască așa, cu bucurie, cum faci când ajungi acasă după mult timp. Treptele spiralate încă îmi dau emoții, sunt tentată să urc pe partea cea mai îngustă, ca să ajung să mă țin de marginea scării, dar de data asta nu am loc… Fetele urcă în fața mea. Irina e deja sus, în capătul scărilor, se apleacă peste balustradă și eu îi strig, cum altfel, “vezi să nu cazi” și strâng, instinctiv mâna Liei, care urcă treaptă cu treaptă, destul de sigură pe picioarele ei. În spatele meu e Laur, scara scârțâie sub pașii lui. 

Ea nu e acasă, nici nu mă mai așteptam să fie. Poate acesta este motivul pentru care de data asta intru aici cu bucurie. N-o mai caut, cumva mi s-a limpezit în minte, deși mi-a luat aproape 30 de ani, că n-are cum să mai deschidă nici o ușă, dar acum nu mă mai doare. Pe holul prelung, unde demult dădeam spectacole de gimnastică ritmică, mă-mbrățișează tic-tac-ul pendulei. Miroase a cărțile vechi ale bunicului, cele legate în piele, cu cotoarele inscripționate cu litere aurite, cărțile în franceză și-n engleză, la care mă uitam în copilărie cu neputință. Îmi las haina pe brațul unuia dintre fotolii. Aici am să mă așez după ce culc fetele, să văd, în sfârșit, ce găsesc în bibliotecă…

Irina se îndreaptă spre camera ei, iar Lia se lipește cu nasul de oglinda de pe ușa băii. O petrec cu ochii pe fiica mea cea mare, în ale cărei gesturi mă regăsesc așa de des în ultima vreme. Eram cam de vârsta ei când mă cuibăream în patul mare al bunicii și ea se așeza lângă mine și citeam împreună Robinson Crusoe, fiecare din volumul ei… E timpul să-i ofer Irinei povestea celui mai celebru naufragiat. Eram cam de vârsta Liei când mă jucam în fața oglinzii cu sticlele de parfum din cristal de pe toaleta bunicii. Când era suficient să închid ochii ca să fac să zboare timpul. Așa mă învățase bunica. Închizi ochii și timpul zboară. 

Laur e în sufragerie, stă pe canapea, citește la lumina discretă a unei veioze. Afară trec mașini mari care fac casa să tremure din toate încheieturile. Nu e cutremur, deși țurțurii de cristal ai lămpii se scutură indignați, ca de un fior rece ce le-a străbătut șira spinării…  

Mă-ndrept spre bucătărie. Pe soba dată cu bronz, cea care mă încălzea în iernile reci, pun apă la fiert într-un ceainic. Am să le fac fetelor un ceai de tei cu miere și lămâie, am să le ung felii de pâine cu unt și dulceață de merișoare și apoi am să mă apuc de gătit. 

Pe terasa mare, chiar în dreptul ușii de la bucătărie, frunzele viței sălbatice au început să-și schimbe culorile. Lia are acolo o căsuță pe care o iubește foarte tare și eu sunt fericită că o pot vedea jucându-se liniștită în vreme ce pregătesc cina. 

Peste noapte m-am mutat în casa bunicii. E doar un vis, dar sunt în casa ei și pentru prima dată în aproape 30 de ani nu mai sunt tristă. Sunt acasă, pe Șerban Vodă, la numărul 111. Chiar dacă în altă viață sună ceasul, o mână caldă îmi mângâie obrazul. Mai privesc o dată în urmă la tot ce mă-nconjoară. Lia e pe terasă, apa din ceainic bolborosește pe plita de aramă, Laur cufundat în canapeaua din sufrageria mare, o străfulgerare de curcubeu din cristale,  Irina cuibărită cu o carte în mână, în camera ei, oglinda de pe ușa de la baie, tic-tac-ul pendulei, scârțâitul treptelor, ușa de la intrare, clanța atipică, gangul… 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

10 Comments

  1. Cristina

    Foarte frumos Ada, foarte frumos…imi place cand iti aduci aminte de Serban Voda 111. Nu mai tin minte, dar spuneai ca ea fizic nu mai exista? Uitandu-ma pe street view imi pare ca cea de la adresa de acum nu e asa de prietenoasa ca in povestile tale…

    • Ada

      Nu stiu ce a mai ramas din ea, dupa moartea bunicii mele, bunicul a vandut casa si in cele din urma ea a fost ocupata de natiunile conlocuitoare. Cred ca au ramas doar zidurile exterioare din ea, probabil nici geamuri nu mai are. Evit sa trec pe acolo, imi face rau.

  2. Maria

    Mi intampla si mie sa ma visez in casa parintilor mei (acum vanduta)cu C. al meu cel bun si C. a mea cea mica – pe care mama mea nu a apucat sa ii cunoasca…
    Ii las sa vorbeasca, sa se contrazica,sa cada la pace, sa se alieze impotriva mea, sa se iubeasca, sa descopere locurile mele preferate, mirosurile, mancarurile mamei, povestile si jocurile ei.
    Ii privesc si ii ascult ca si cum ar fi adevarat, pentru ca imi sunt atat de familiari toti trei, atat de familiare locurile copilariei, incat nu e nevoie sa inventez nimic, STIU exact cum ar fi fost daca nu am fi avut ghinionul sa nu fie…

  3. Chiar inainte sa incep sa citesc ultimul paragraf, am avut o banuiala asupra sfarsitului … Ce frumos v-ar fi stat intr-un asa context, atat de perfect descris …
    Daca mai ai nevoie de miere, pt ceaiul ala, sa-mi spui! 😀

    Off-topic: am inca o carte cu numele tau pe coperta, din pacare “doar” ca si translator, “Basmele padurii”. Abia astept sa o cititm!
    Multumesc pt codul de reducere! Am mai luat si “Balul florilor” si ceva cu “Stejarul pitic …”

    Am mai citit inca o data, si nu contenesc sa ma minunez ce talent scriitoricesc poti sa ai!

    • Ada

      Aaaa sa va fie de bine cu Basmele Padurii, sunt foarte frumoase. Merci de compliment!

      • Sa sti ca sambata-seara am fost la Biblioteca Judeteana, la noi (a fost noaptea bibliotecilor deschise), la sectia de copii, cu copiii, evident 🙂
        I-am explicat domniosarei ca vom merge la Biblioteca (un loc ce le place, foarte frumos aranjat, de unde luam carti constant), unde li se vor citi povesti (asa mi se spusese, cu 3 zile inainte, cand trecusem pe acolo).
        Ajunsi acolo, ei si-au luat locurile pe la masute, s-au uitat pe carti o vreme, apoi am fost anuntati ca se va pune un film la proiector (in loc de citit, probabil s-a constatat ca cei 5-6 copii erau prea putini pt a merita efortul de a le citi cineva).
        Filmul a fost Mamma (“capra cu 5 iezi”, varianta 1976) pe care la-u mai vazut, foarte frumos, insa au fost dezamagiti ca nu li s-a citit nimic, de catre altcineva evident, noi le-am citit cate doua carticele fiecaruia. La sfarsit am trimis-o sa o intrebe pe bibliotecara dar am uitat sa o intreb ce i-a spus.
        Oricum, o seara destul de placuta, dar cel mai tare a fost, cand ne intorceam spre casa, ea imi spune “eu credeam ca o sa mergem sa ne citeasca doamna aceea, cu Irina” :)) Mi-au dat lacrimile 🙂
        Deci eu zic sa vi pe la Valcea cand iti faci timp 🙂 Ma gandesc la o metoda sa fac rost de copii 🙂

        • Ada

          Din pacate, draga mea, se fac 4 ore pana la Valcea, trebuie cam un plin de benzina si implica ori sa stau acolo tot week-endul – deci hotel samd ori sa plec foarte devreme dimineata si sa ma intorc seara, ceea ce pentru Lia ar fi criminal. No can do…

          • Pai don’soara Lia nu va avea de ce sa se planga, iar de hotel nici nu se pune problema, stati la noi, dar va primesc numai in formula de 4 🙂
            Acum greu va fi sa gasim copii doritori, daca n-au venit nici la Biblioteca de “Noaptea bibliotecilor deschise”… mi-e ca-s cam utopica putin, crezand ca toti copiii sunt asa de topiti dupa citit, cum sunt ai mei, sau ca parintiti ii educa in sensul acesta 🙁
            Vedem, cautam, ar fi prea frumos 🙂

          • Ada

            Andreea, multumim, ramane de vazut cand se intoarce primavara.

css.php