Testing Stuff – Yummy Dough sau cum să hrăneşti copilul cu plastilină

4 Feb 2013 by

Când era Irina mititică, am avut ocazia să descopăr diferenţa imensă între plastilina pe care mi-o aminteam din copilăria mea şi ceea ce azi se găseşte sub denumirea de “dough”. Ca de la cer la pământ. Plastilina noastră era din când în când sfărâmicioasă. Lasă că mirosea urât, dar mai mereu se transforma, nici eu nu ştiu cum, într-un amalgam maro-verzui din care nu se mai înţelegea nimic. Plastilina de azi are culori frumoase, pastelate, uneori conţine şi sclipici, miroase frumos de-ţi vine s-o mănânci şi vine la pachet cu tot felul de dispozitive de modelat. Posibilităţile de joacă sunt infinite, ca şi locurile prin care fărâmiţele colorate şi parfumate se pot strecura (în special între fibrele covoarelor şi ale tapiţeriei canapelelor din casă, sau pe fustele mele preferate, ca să duc cu mine o părticică din bucuria de a avea acasă un copil mic.)

Una din principalele bătălii a fost: nu băga plastilina în gură, oricât de frumos ar mirosi. Inevitabil, se mai întâmpla şi să întorc capul. Au trecut anii şi copilul cel mare nu pare să fie marcat de ingerarea plastilinei cu sclipici, însă fascinaţia pentru materia de modelat a rămas, idem firimiturile din fibrele covorului care se lipesc de nu le mai scoate nici un aspirator din lume.

Lia încă nu a făcut cunoştinţă cu plastilina. Nu că ar fi prea mică, dar eu, ştiind ce urmează, evit câteodată să mă las pe mine însămi să pic în capcanele copilăriei mici. De aceea, până la această, vârstă copilul nr. 2 încă nu a mâzgălit pereţii şi nici nu a înghiţit plastilină.

În urmă cu câteva zile, o domnişoară drăguţă de la Edukid m-a întrebat dacă n-aş vrea să încerc o nouă trăznaie. Plastilina comestibilă.

Prima mea reacţie a fost Hell, no. Laşi copilul să mănânce plastilină o dată, o să vrea să o mănânce de fiecare dată. Cum îi explici la 2-3 ani că unele plastiline sunt ok să fie mâncate, altele ba? Şi ce şanse ai să te şi creadă? Nu, merci, lăsaţi, am scris şi n-am trimis mesajul. Asta pentru că am o genă a curiozităţii care uneori îmi imprimă comportamente bizare, cum ar fi să nu trimit mail-uri la primul impuls. N-am făcut rău. M-am răzgândit, am spus ok să vedem ce mai e şi asta şi după nu mult timp mi-a sunat curierul la uşă.

La prima vedere, e o găletuşă ca oricare alta. Doar că în găletuşă nu veţi găsi batoane de plastilină, nu, trebuie să o reconstituiţi din praf cu apă. Am dat să citesc instrucţiunile.  Şoc, instrucţiunile erau în chineză. La propriu. M-am uitat să văd din ce e făcută (făină de grâu, zahăr, şamd, şamd, şamd, coloranţi naturali, poate conţine urme de gluten, nuci, lapte, atenţie, mame de copii alergici), am învârtit din nou cutia pe toate părţile şi am descoperit şi un desen care explica exact cum se face. Într-un castron pui EXACT 15 ml de apă cu siringa din găletuşă, amesteci până obţii un fel de început de cocă şi apoi începi să frămânţi cu nădejde. După patru astfel de operaţii am obţinut patru batoane de culori nu foarte vii, dar nici pastel.  Copiii se jucau în siguranţă în camera lor, habar nu aveau ce face mami.

Am întins plastilina, am tăiat cu formele de biscuiţi, am încins cuptorul la 125 de grade, am pus plastilina la copt preţ de 12 minute, le-am înfipt în scobitori şi scobitorile în nişte brioşe (destul de neprezentabile altfel) făcute cu morcov și suc de portocale şi apoi am chemat copilele (era şi verişoara Irinei pe la noi) să guste din plastilină. Lia nu a fost invitată la degustare.

– Ne dai să mâncăm plastiliiiiinăăăă?

Nu-i venea să creadă. Nici mie nu-mi venea să cred.

Miroase bine. Am gustat cu emoţii dintr-un fluture de plastilină.  Avea consistenţa biscuitelui, dar era mai frumos colorat. M-am gândit imediat că posibilităţile sunt infinite pentru mamele cofetărese, care au creioane de decorat şi ştiu să facă minuni din pastă de zahăr. Dacă pasta de zahăr merge modelată, la fel şi această plastilină se pretează pentru decoruri sofisticate de torturi.

Fetele au fost încântate. Au ras o jumătate de tavă de fluturi, baloane, floricele, luni şi chitare de plastilină. Eu rămân uşor sceptică. Irina a vrut să ducă la şcoală figurinele rămase. Nu i-am dat voie, i-am spus şi de ce.

– Ce-or să gândească oare colegii tăi dacă le spui că mama ţi-a oferit la micul dejun brioşe cu plastilină?

– Că eşti cam dusă, mami.

Mda. Mulţumesc, Edukid, că mi-aţi dat ocazia să am o discuţie interesantă cu fi-mea.

În caz că vă hotărâţi să comandaţi aşa ceva, nu le spuneţi copiilor că e plastilină. Ca să evitaţi confuziile, botezaţi-o pastă de prăjituri.

 

Related Posts

Share This

5 Comments

  1. Am si eu galetusa, e inca in camara, asteapta momentul prielnic. Ti-au iesit frumoase fursecurile 🙂

  2. Dementiala partea cu instructiunile in chineza! Nu e obligatoriu de ceva ani sa fie traduse…?
    Si ai dreptate, mai repede ar merge promovata ca “modeleaza-ti singur biscuitii” decat plastilina comestibila. Inteleg ca de fapt e comestibila dupa coacere?

  3. andreea

    Am nimerit pe blogul tau din intamplare, dupa ce ieri am vazut o gramada de retete de play dough/ plastilina comestibila pe care poti sa le faci acasa:) Nu stiu cat costa galetusa magica, dar daca ai timp si vrei, sunt o gramada de retete pe care le poti folosi sa-ti faci plastilina ta, in ce culori vrei (folosind colorant alimentar), cu ajutor de la fete care sigur or sa se distreze ajutandu-te.
    Uite niste linkuri, daca vrei sa-ncerci
    http://www.makeandtakes.com/edible-playdough-you-will-want-to-eat
    http://www.kiddinaround.com/pages/3-Easy-Recipes-for-Making-Homemade-Play-Dough.html
    http://www.wikihow.com/Make-Edible-Play-Dough-and-Finger-Paint

css.php