Citeşte o poveste

Aceste texte pot fi printate intr-un singur exemplar, pentru uz personal, in familie. Nu pot fi reproduse, replicate, duplicate, împărțite, date mai departe. Drepturile intelectuale aparțin în exclusivitate autoarei, până la noi ordine.

– Povești de lângă turnul cu ceas – 2 –

(Click pe foto pentru descărcare. Pentru a citi povestea, aveți nevoie de Adobe Acrobat Reader.)

Indiciu pentru parolă: Cine îl vizita pe Laurică in zilele însorite? (subst., sing., art.)

[Download not found]

~~~///~~~

– Povestea Sperietoarei de Ciori –

Trei copii stăteau la o masă rotundă dintr-o cofetărie din centru şi mâncau câte o prăjitură.

– Tatăl meu e şmecher, spuse una dintre fetiţe. Mereu mă păcăleşte că face magii.

– Mama mea e o vrăjitoare foarte urâtă, zise băieţelul, şi apoi râse.

– Mama mea, spuse a treia fetiţă, e o sperietoare de ciori.

Foarte tristă, mama fetiţei ce vorbise ultima o luă de mânuţă şi plecară spre casă. Fetiţa deja uitase ce spusese. Dar mama nu. Se gândea la toate lucrurile frumoase pe care le spunea despre fetiţa ei. “Prinţesă” îi zicea câteodată. “Frumoaso!” o mai striga uneori. “Pisicuţo”, “iubito”, “zâna zânelor şi minunea minunilor”, aşa îi spunea mămica acestei fetiţe.

În fiecare dimineaţă, când se trezea, mămica spunea: “Bună dimineaţa, prinţesă, ai dormit bine?”. Apoi o lua în braţe, o scărpina pe spate, o mângâia. O întreba ce-şi doreşte să mănânce la micul dejun şi apoi mergea să-i pregătească masa. Fetiţa se spăla pe ochişori şi pe dinţi şi, când era gata, mama o ajuta să se îmbrace. De fiecare dată când termina de mâncat, fetiţa spunea “Sărut mâna pentru masă, mami” şi îşi ducea singură farfuria şi cana la chiuvetă. Mama spăla vasele şi strângea masa.

Plecau apoi împreună, mama la serviciu, fetiţa la grădiniţă. Dimineaţa, împreună cu prietenii ei de la grădiniţă, fetiţa se juca, învăţa lucruri noi, desena, picta, decupa… Când mama venea s-o ia acasă, fetiţa îi arăta ce făcuse în acea zi. Şi, de fiecare dată, mama o întreba: “Tu ai făcut asta? Vai, ce frumos”, se mira ea apoi. “Bravo! Foarte bine ai făcut.” Pentru că toate lucrurile făcute de fetiţa ei i se păreau mamei minunate.

În fiecare zi, când vremea era frumoasă, la întoarcerea acasă se opreau în parc. Fetiţei îi plăcea să se dea în leagăn şi mama se bucura să o vadă râzând. Când ajungeau acasă, mama descuia uşa şi când fetiţa intra în casă, spunea: “Bine ai venit acasă”. “Bine te-am găsit”, răspundea fetiţa, şi după ce se descălţa îşi punea pantofiorii la locul lor pe raft, hăinuţa în cuier şi apoi se ducea direct la baie să se spele pe mânuţe. Apoi mama întreba ce îşi doreşte fetiţa la cină. Îi pregătea o baie cu apă caldă şi multe jucării şi o lăsa pe fetiţă să se bucure de căldura apei şi de mirosul de flori de portocal sau de levănţică al săpunului. Mama o scotea din cadă în prosopelul ei cel frumos, ales anume de la magazin pentru ea. O ducea în braţe până în pat şi îi făcea masaj, o îmbrăca în pijama şi apoi o poftea la masă. În fiecare seară, mama îi citea fetiţei câte o poveste. Ba chiar, uneori inventa poveşti, anume pentru fetiţa ei. Apoi o săruta de noapte bună, se îmbrăţişau şi fetiţa se culca, după încă o zi frumoasă.

Mama era tare mândră de fetiţa ei. Chiar îi spunea: “Eşti cea mai frumoasă fetiţă din lume pentru mine. Poate există copii mai frumoşi sau mai deştepţi sau mai cuminţi, dar pentru mine, tu eşti cea mai frumoasă şi mai bună şi mai cuminte fetiţă din lume.” Se bucura când fetiţa era politicoasă şi nu uita să spună cuvintele magice: “te rog, mulţumesc”, “poftim”. Când ajuta vecinii şi ştia că dacă doi oameni mari vorbesc, nu e frumos să-i întrerupi, trebuie să aştepţi să termine de vorbit şi abia apoi spui ce ai tu de spus.  Fetiţa chiar se străduia să fie cuminte şi politicoasă  şi să nu-şi supere mămica. Dar nu reuşea întotdeauna. De fiecare dată când greşea ceva pentru că nu fusese atentă sau nu se gândise prea bine la ce face, fetiţa spunea “Din greşeală, mami” şi credea că asta rezolvă totul. Mama se întrista foarte tare, pentru că spera că dacă ea se poartă frumos, şi fetiţa se va purta la fel.

Aşa şi în această după-amiază, despre care vă povestesc, când fetiţa le spusese celorlalţi copii că mama ei este o sperietoare de ciori, mama se întristase. Ajunse acasă, mama deschise uşa şi aprinse lumina din hol. Dar nu mai spuse ca de obicei “Bine ai venit acasă, prinţesă”.

Fetiţa, mirată, o întrebă.

– Nu-mi spui “Bine ai venit”, mami?

Mămica nu răspunse nimic. Fetiţa nu înţelese de ce mama nu vorbea cu ea.

– Vreau pâine cu unt, mami şi o cană cu lapte caaaald, îi strigă ea mamei, în vreme ce se spăla pe mâini. Dar mama tot nu răspunse.

– Ce ciudat, spuse fetiţa, oare mami nu mă mai aude? se întrebă fetiţa.

– Păi, nu te aude, se auzi o voce subţirică. Sperietorile de ciori n-au urechi.

– Cine a vorbit? întrebă fetiţa

– Sunt eu, Negrrrrruţa.

– Cine eşti tu? Şi de unde ai apărut? zise fetiţa, uitându-se în toate părţile.

– Sunt o cioarrrră mică, răspunse cea care-şi spusese Negruţa.

– Şi ce cauţi aici? întrebă fetiţa, foarte mirată.

– Am venit la sperrrietoarea ta de ciorrrrri. Craaaaa!

– Bine, dar eu nu am nici o sperietoare de ciori. Unde te crezi? Pe câmp sau în vreo grădină? Ai greşit adresa.

– Nu, sunt sigurrrrră că n-am grrrrrrreşit. N-ai spus tu mai devreme că mama ta e o sperrrrietoare de ciorrrri? Craaaaa-Craaaa!

– Ei, a fost o glumă! spuse fetiţa. Ce, tu crezi tot ce spun copiii?

– Păi, eu ştiu că vorrrrba e vorrrrbă. Mie îmi trrrrebuie o sperrrietoare de ciorrrri. Astea sunt foarte rrrrarrrre, să ştii. Şi trrrrebuie să îi arrrăt mamei mele că nu mi-e frrrică de sperrrrietorile de ciorrrri. Craaaa!

– Bine, dar pe-aici chiar nu e niciuna, tu n-auzi? Eu am glumit!

– Ba e! Uite-o, zise Negruţa, arătând cu vârful aripii spre silueta mamei.

– Nu, aia e mama mea, spuse fetiţa.

– Ba nu, e o sperrrrietoare de ciorrri. Uită-te şi tu.

Fetiţa se întoarse spre mămica ei şi spuse:

– Mami, tu auzi ce spune cioara asta?

Dar mama nu răspunse.

– Mami! strigă fetiţa. De ce nu-mi răspunzi?

– Sperrrietorile de ciorrrri nu vorrrbesc, zise Negruţa. Fac zgomot, darrr e doarrrr vântul. Mi-a explicat mie mămica mea.

– Vai de mine, ce mă fac? se tângui fetiţa. Ce mă fac eu fără mămica mea? Cine mai are grijă de mine acum?

– Păi, te descurrrrci singurrrrică. Haide, cât de grrrreu poate să fie? Te ajut şi eu. Ce-avem de făcut?

– Mi-e foame, zise fetiţa. Aş vrea o felie de pâine cu unt şi o cană cu lapte cald.

– Haide, ia felia. Scoate untul. Ia cuţitul…

– Dar nu am voie să pun mâna pe cuţit. Mama zice că e periculos.

– Mama nu mai e aici şi după cum ţi-am spus, sperrrrrietorile de ciori nu vorrrrbesc. Deci nu arrrre ce să-ţi zică.

– Bine. Am să încerc.

Felia de pâine pe care o găsise fetiţa era cam tare. Şi laptele era pus prea sus în frigider. Nici untul nu reuşi să-l întindă prea bine.

– Of! Nu e bun deloc! Mai bine să mă duc să mă spăl.

– Haide! Asta chiarrrrr că e simplu. Intrrrri în apă şi te speli.

– Ufff…. Şi trebuie să îmi scot singură bluza. Dar îmi potriveşti tu apa? Mie mi-e teamă să nu mă frig, mama îmi potrivea mereu apa să nu fie nici prea caldă, nici prea rece.

– Nu pot. E greu să întorci robinetul ăla. Asta e treabă de mămică.

– Poate că Sperietoarea… începu fetiţa să spună.

– Nu, sperrrietorile n-au mâini. Au doarrrrrrrrrr mâneci lungi, darrrr mâini nu au. Mi-a spus mie mămica mea.

– Şi… cine o să mă mai îmbrace în pijama? suspină fetiţa. Cine îmi mai citeşte mie poveşti? Şi cine îmi mai face masaj şi cine mă mai pupă de noapte bună? Sperietorile de ciori nu fac toate astea, nu-i aşa?

– Nu. Ele doarrrr stau şi sperrrie ciorrrri. De fapt, nici pe noi nu ne mai prrrrrrea sperrrrrrie. Eu sunt cea mai bună dovadă. Ia uite ce cuminte şi nemişcată stă sperrrrrrietoarea ta…

– O vreau pe mama înapoi! plânse fetiţa cu lacrimi amare. Ce dor mi-e de mama… Cum să fac oare să repar răul acesta? Eu chiar am spus în glumă, eu n-am vrut de fapt să zic că mama mea e o sperietoare de ciori, dar aşa au zis ceilalţi şi atunci am făcut şi eu ca ei… Oare şi parinţii prietenilor mei s-au transformat? Unul în magician şmecher şi celălalt într-o vrăjitoare urâtă? zise fetiţa, tare tristă.

– Tot ce se poate, spuse Negruţa. Cuvintele sunt foarte puternice, de-aia e bine să te gândeşti înainte să le rosteşti. Aşa se întâmplă când vorbeşte gura fără tine.

– Bine, uite, promit, n-o să mai las gura să vorbească fără mine. Dar mi-o dai înapoi pe mama? Vreau să fie totul ca înainte!  Poate dacă pleci tu, sperietoarea de ciori o să se transforme la loc în mămica mea.

– Păi, am putea încerrrrrca. Darrrr eu cum îi mai arrrrrăt mamei mele că nu mi-e frrrrică de sperrrrietorrrri?  Doarrr de-aia am venit. Craaaaa, craaaa!

– Ştiu eu! zise fetiţa. Am să-ţi fac o poză. Uite, tu te aşezi aici, pe umărul sperietorii de ciori şi eu îţi fac poza.  I-o duci mamei tale şi o să vadă că nu ţi-a fost teamă de sperietoarea de ciori.

– Ce idee bună. Aşa facem!

– Dar stai! Că mama spunea că mai trebuie ceva, după ce apeşi pe buton… Of, nu ştiu cum se face. Mai bine te desenez, vrei?

– Craaaaa! Adică Daaaa! Un desen e la fel de bun ca o fotogrrrrrafie, zise Negruţa.

– Dar n-am s-o desenez pe mămica mea. Am să desenez o altă sperietoare. Bine? Pe mama mea vreau s-o desenez frumoasă, aşa cum e ea.

– Biiiine.

Fetiţa îşi luă creioanele şi o foaie de hârtie. Se apucă să deseneze repede, aşa cum învăţase la cursul de pictură la care mama o ducea în fiecare vineri după-masa. Pe măsură ce colora, fetiţa îşi amintea glasul mamei când îi citea poveşti. Mâna ei pe frunte când voia să vadă dacă nu cumva are temperatură. Vârtejul din cana cu lapte, făcut de mama cu linguriţa, când îi amesteca dimineaţa mierea picurată în cană. Îmbrăţişarea mamei înainte de fiecare seară. Fetiţa începu să-i povestească Negruţei despre toate astea.

– Ştii, tare rău îmi pare că am spus aşa ceva despre mama mea. Mi-e şi ruşine când mă gândesc la asta. N-am să mai fac niciodată. Am să fiu mai atentă la ce spun.

– Nu e frrrrumos să spui lucruri urrrrrâte desprrrrrre părrrrrinţii tăi. Cuvintele urrrrrâte nu-s deloc bune. Ştii ce se întâmplă când spui o vorbă urrrrrâtă? Sse fac aşa un soi de valuri negrrre… Şi cu cât mai multe vorrrrbe urrrrâte, cu atât mai mult negrrrru e pe lume. Mie îmi place, vezi bine, că şi eu sunt neagrrrrră, darrrr pentru oameni nu e bine să trrrrăiască printre cuvinte urrrrâte şi valuri negrrrre.

– Am înţeles acum. N-am să mai vorbesc urât. Dar haide, du-te tu la mămica ta. Şi lasă-mă pe mine cu mămica mea.

– Bine. Îţi las şi o amintirrrrre ca să nu uiţi ziua de astăzi, zise Negruţa, şi-i întinse un desen pe care îl făcuse ea, cu gheruţa ei.

Fetiţa privi desenul.

– Mulţumesc, Negruţa. Ai desenat foarte frumos! Eşti o cioară foarte talentată şi foarte  curajoasă. Am învăţat ceva important de la tine. Şi tu ai învăţat că nu trebuie să te temi de sperietorile de ciori.

– Ei, eu ştiam. Doar mi-a explicat mama. Ştii, de-aia sunt bune mamele. Că te învaţă lucruri, ca să nu-ţi mai fie frică. Şi ai văzut ce greu e fără ele? Acum plec. Rămâi cu bine. Să ai grijă de mămica ta, aşa cum şi ea are grijă de tine.

– Aşa am să fac. Dar sigur o să fie  iar mămica mea?

– Da. Uite cum facem: Închide ochii şi numără până la zece de trei ori. Gândeşte-te la toate lucrurile frumoase pe care le faci de obicei cu mămica ta. Şi când ai să-i deschizi iar ochii,  ai să vezi că totul e ca înainte.

– Bine. Încep să număr! zise fetiţa. Unu… Doi… Trei…

– Craaaaa revedereeee! se mai auzi vocea Negruţei şi, după fâlfâitul de aripi, fetiţa ştiu că pasărea se întorsese la mămica ei.

Când ajunse la treizeci, fetiţa avea lacrimi în ochi. Niciodată nu se gândise cât de multe lucruri frumoase făcea cu mamica ei. Şi acum îşi dorea tare mult ca totul să fie ca înainte. Când deschise ochii, o văzu pe mama ei, tristă, stând pe fotoliu şi privind-o.

– Mămico! Iartă-mă. N-am să mai fac niciodată!

Mămica o îmbrăţişă şi o mângâie pe frunte.

– Eşti cea mai bună mămică din lume! Eşti o zână! Nu mai vreau să spun cuvinte urâte. Iartă-mă, mămico!

Mămica o strânse pe fetiţă în braţe şi apoi o invită la masă. Toate erau ca înainte. Dar fetiţa noastră era acum puţin mai înţeleaptă. Pe un acoperiş, o cioară mică se uita la desenul în care se vedea clar că e foarte curajoasă. Câteva case mai încolo, o altă fetiţă şi un alt băieţel îşi îmbrăţişau tăticul şi mămica, promiţând şi ei că niciodată nu vor mai spune cuvinte urâte despre părinţii lor.

~~~///~~~

-Călătorie prin Curcubeu-

Prinţesa de RozBombon

A fost odată, dincolo de curcubeu, un ţinut minunat în care domnea un Rege tare bun la suflet, împreună cu Regina sa. Oamenii îi iubeau şi toate lucrurile se făceau la timpul lor. Aşa se întâmplă când cei ce conduc treburile unui regat sunt buni şi întelepţi, vezi bine. Când Regina află că va avea un copil, îi ceru regelui să-i pregătească o cameră minunată pentru bebeluşul lor. Regele fu imediat de acord. Tocmi meşterii cei mai pricepuţi şi îi aduse în faţa Reginei.

– Scumpa mea Regină, îi spuse el, iată, aceşti meşteri vor pregăti camera bebeluşului nostru. Spune-le cum vrei să fie şi totul se va face întocmai.

Regina visa să aibă o fetiţă, aşa că alese cea mai frumoasă cameră din tot palatul şi pe aceea o pregăti anume pentru o fetiţă. Meşterii aduseră covoare moi şi perdele vaporoase, jucării de pluş şi cutiuţe muzicale, un carusel care să o amuze şi un mic balansoar pus lângă soba cea mare. Totul fu gata în foarte scurt timp. Şi când fetiţa se născu, o numiră… Rozi.

Rozi creştea repede şi semăna foarte tare cu mămica ei. Era frumoasă, avea obraji trandafirii şi ochi albaştri, părul blond şi pielea albă ca laptele. Semăna cu un înger, de frumoasă ce era. Când treceau pe lângă ea, oamenii nu puteau să nu se mire de frumuseţea fetiţei şi toţi îi făceau pe plac, mai ales că era prinţesă. Ştim doar că prinţeselor nu li se refuză nimic. Rozi era destul de răsfăţată, căci orice dorinţă avea, se împlinea pe dată. Şi asta o făcuse pe Rozi să creadă că e o fetiţă foarte specială, căreia totul i se cuvine. Mama ei, Regina, se mai necăjea câteodată, când o vedea pe fetiţă bătând din picior să i se îndeplinească mai repede toate dorinţele.

– Nu e bine, nu e bine deloc, spunea Regina, îngrijorată. Prea mult răsfăţ strică…

– E mică, răspundea Regele. La vârsta asta, copiii văd toate lucrurile în roz… O să mai crească şi ai să vezi că lucrurile or să se schimbe.

Prinţesa Rozi rămase pe gânduri auzind ce spusese tatăl ei… Chiar! Cum ar fi ca toate lucrurile să fie ca ea, roz?

– Mămico, prinţeselor li se îndeplinesc toate dorinţele, nu-i aşa? o întrebă ea într-o seară pe Regină.

– Da, Rozi, îi răspunse aceasta, dar trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti, pentru că s-ar putea să se şi împlinească.

– Şi e e rău în asta? zise Rozi. Doar de-aia există dorinţe, ca să se împlinească.

– Da, dar înainte să-ţi doreşti tare, tare ceva, gândeşte-te bine ce ai să faci după ce dorinţa ţi se îndeplineşte, spuse Regina şi o înveli.

– Aş vrea ca lumea în care trăiesc să fie după chipul şi asemănarea mea, mămico.

– Cum adică, Rozi? o întrebă Regina.

– Păi… roz! Răspunse prinţesa. Cu totul şi cu totul roz.

– Cu totul şi cu totul roz? Ce idee năstruşnică, Rozi. Şi iarba ai vrea să fie roz?

– Da, mămico! Ar fi amuzant, nu-i aşa?

– Şi florile, şi păsările, şi copacii? se miră Regina.
– Da! răspunse Rozi. Şi jucăriile şi perdelele şi covoarele şi casele şi hainele oamenilor…

– Şi ţara asta s-ar putea numi atunci… Ţinutul de RozBombon. Iar tu ai fi Prinţesa Rozi de Rozbombon, râse regina. Eşti sigură că ţi-ar plăcea să fie aşa?

– Da! Dar ştiu că nu se poate… Dar tare mi-ar plăcea ca totul să fie aşa, măcar o zi… oftă Rozi şi închise ochii.

– Bine, prinţesă, îi spuse mama. Dar oare celelalte culori ale curcubeului nu s-ar supăra? N-ar fi triste?

– Ce-mi pasă mie de curcubeu, zise răsfăţata de Rozi. Eu vreau să trăiesc într-o lume roz şi dulce.

– Eu cred că repede te-ai plictisi să fie totul roz, îi mai spuse regina. Hai, închide ochii. Şi mâine dimineaţă vom mai povesti despre lumea ta roz, Rozi de Rozbombon!

Prinţesa adormi gândindu-se la lumea pe care tocmai i-o descrisese mamei. Şi ce să vezi… Dimineaţă când se trezi şi deschise ochii, văzu că baldachinul patului ei, aseară albastru şi presărat cu steluţe argintii era acum roz. Se frecă uimită la ochi, nevenindu-i să creadă. Apoi se uită în jur, şi ce să vezi… Covoarele erau roz… Perdelele erau roz… toate jucăriile erau roz!

– Vai! Mi s-a îndeplinit dorinţa! Aşadar, de azi înainte, sunt Rozi de RozBombon din ţara RozBombon! Uraaaa!

Rozi de Rozbombon ieşi în curtea palatului şi acolo ce credeţi că descoperi? Iarba era roz, până şi norii de pe cer semănau cu vata de zahăr roz, frunzele copacilor erau roz, zidurile caselor erau roz, hainele oamenilor erau roz, florile erau roz. La micul dejun, Rozi primi lapte roz cu gust de căpşuni şi dulceaţă de trandafiri întinsă pe pâine cu unt. Cei din jur păreau să nu-şi dea seama de toate schimbările care se petrecuseră peste noapte. Dar prinţesa noastră era încântată pentru că, dintr-o dată, aşa cum spusese tatăl ei, vedea viaţa în Roz.

– Ce bine, ce bine, ce bine…, striga fetiţa noastră, sunt Rozi de RozBombon şi lumea mea e roz, ca mine, ca mine, ca mineee…

Ei, şi cum ţopăia ea aşa, într-un picior, pe dalele de marmură roz de pe terasa castelului – care acum era şi el roz – Rozi se împiedică în rochiţa ei ce-a lungă şi începu să se rostogolească pe trepte, până ce ajunse cu nasul drept în iarba roz.

– Aaaau, ce mă doaaare! se tângui prinţesa. Maaaaaaaaaaamaaaaaaa! strigă ea, cu o mânuţă la frunte.

Dar în loc să o vadă pe mama, când deschise ochii, în faţa ei descoperi un pitic.

– Hm, zise Rozi. Tu cine mai eşti?

– Eu sunt Paznicul Curcubeului, îi răspunse piticul. Bună ziua, fetiţo.

– Fetiţo? Tu ştii cu cine stai de vorbă, măi piticule? Eu sunt Rozi de RozBombon şi sunt prinţesă. Deci mie nu poţi să-mi spui “fetiţo”.

– N-am ştiut. Prinţesele nu spun bună ziua, prinţeso? se burzului la ea piticul.

– Numai dacă vor ele. Şi eu nu vreau. Eu fac numai ce vreau eu.

– Urât din partea ta. Eşti sigură că eşti o prinţesă adevărată? Că eu ştiam că prinţesele sunt bune şi frumoase şi bine-crescute.

– Sigur că sunt prinţesă adevărată, nu vezi ce frumoasă sunt? Eşti în curtea palatului meu şi tot ce vezi cu ochii îmi aparţine, se răsti Rozi de Rozbombon.

– Nu-i de-ajuns să fii frumoasă sau să ai un palat ca să fii o adevărată prinţesă, oftă piticul. Ei, bine, mă bucur de cunoştinţă, acum am să plec, am foarte multă treabă.

– Dar ce treabă ai? vru să ştie fetiţa.

– Sunt foarte ocupat. Cineva, nu ştiu cine, a stricat culorile lumii, îi răspunse el necăjit.

– Cum adică?

– Tu nu te uiţi în jur? Nimic nu mai e cum trebuie. Toate lucrurile sunt roz. Ai zice că întreaga lume a fost acoperită de un strat de marţipan roz. Aşa ceva nu se poate. E o harababură totală. Eu, paznicul curcubeului, trebuie să pun culorile la locul lor, zise piticul, plimbându-se când încoace, când încolo.

– Bine, dar roz este cea mai frumoasă culoare din lume! Nu ţi se pare? spuse prinţesa încet.

– Rozul este o nuanţă. Nu este o culoare. Rozul apare pe lume când Roşu şi Alb dansează până se topesc. Aşa apare rozul. Ca să ştii şi tu.

– Aşa? se miră fetiţa. Eu ştiam că rozul e o culoare. Până şi tata a spus că la vârsta mea copiii văd viaţa în roz şi m-am gândit ce frumos ar fi ca toată lumea mea să fie aşa…

– Ha! strigă Paznicul Curcubeului. Deci tu eşti responsabilă pentru harababura asta!

– Eu? zise fetiţa făcând un pas în spate.

– Da! Tu şi toate prinţesele astea răsfăţate, care-şi închipuie că au voie să facă orice. Hai, spune-mi, cum ai făcut asta?

– Eu… eu doar mi-am dorit să văd viaţa în roz, cum a zis tata…

– Ofofofofof, se tângui Paznicul Curcubeului, tare supărat dintr-o dată. Copiii ăştia mici, care nu ştiu ce fac, n-ar trebui să poată să-şi pună astfel de dorinţe. Vezi ce se întâmplă când dorinţele nesăbuite se îndeplinesc?

Bătu de trei ori din palme şi lângă el apărură câţiva pitici şi câteva piticuţe.

– Voi cine mai sunteţi? se miră prinţesa

– Eu sunt GalbenPai, zise una dintre piticuţe.

– Iar eu sunt VerdePraz, îi luă vorba din gură alt pitic.

– Eu sunt BleuCiel, spuse următorul.

– Şi eu sunt CaféAuLait, continuă cea mai mică dintre piticuţe.

Rând pe rând se prezentară. Mai erau acolo şi MovCardinal şi CuloareaOuluiDeRaţă şi GrisVert şi BleuMarin şi… Rozi nici măcar nu putuse să ţină minte cum îi cheamă pe toţi.

–  Dar eu credeam că nu există decât Roşu, Orange, Galben, Verde, Albastru, Indigo şi Violet, răspunse Rozi. Voi de unde aţi apărut?

– Suntem nuanţe. Ca şi Roz! Părinţii noştri sunt Culorile Curcubeului. Când Culorile se întâlnesc, apărem noi, o lămuri BleuCiel. Eu de exemplu, am apărut după ce Albastru a dansat cu Alb, nu ţi-a explicat Paznicul Curcubeului?

Se aşezară cu toţii pe iarba roz, în cerc. Paznicul Curcubeului le povesti ce se întâmplase.

– Şi-acum, trebuie să ne apucăm să refacem culorile, să fie totul ca înainte, spuse el, oftând încă o dată.

– Dar de ce? se băgă şi Rozi în vorbă. Eu nu vreau. Eu sunt prinţesa! Şi voi trebuie să faceţi cum vreau eu. Eu vreau ca lumea să rămână roz!

– Hm, eşti sigură, prinţesă Rozi de RozBombon? În curând s-ar putea să ne rogi frumos să punem culorile la loc.

– De ce aş vrea asta?

– Pentru că o să ne înecăm de atâta roz, explică Paznicul. O să ne sufocăm, or să ne doară ochii de atâta roz. Prea roz! Ce  e prea roz, strică! Vai mie, până şi proverbele se transformă în roz… Haide, prinţesă, alege o culoare şi gândeşte-te ce anume ai vrea să fie aşa. Uite, ce-ar fi să facem iarba la loc verde? Prietenul meu, VerdePraz te poate ajuta. GalbenPai s-ar putea ocupa de holdele de grâu, BleuCiel ar reface culoarea cerului, şi toţi cei de aici pot să facă şi ei câte ceva, ca lumea să fie aşa cum a fost, în culorile şi nuanţele ei obişnuite.

Piticuţii se ridicară veseli în picioare, gata să treacă la treabă. BleuCiel o luă de o mână, GalbenPai îşi netezi şi ea rochiţa, şi se apropie cuminte de Roz.

– Nu, bătu Rozi din picior. Roz! Roz! Roz! De ce culori obişnuite? M-am plictisit de culorile obişnuite.

– Toate culorile obişnuite au nuanţe şi nuanţele au şi ele rostul lor pe lume, au locul lor, anume. Nu trebuie să le întindem peste tot, ci să le lăsăm să-şi facă treaba, încercă să-i explice MovCardinal.

– Nu mulţumesc, eu nu vreau să învăţ nimic. Îmi place aşa.

Paznicul Curcubeului se întristă.

– Să ştii că într-o lume cu totul şi cu totul roz, în care alte culori nu au loc, curcubeul dispare. Tu vrei să dispară curcubeul? zise paznicul mirat.

– N-are decât să dispară. Lumea mea e frumoasă şi-aşa.

Piticii se aşezară la loc pe iarbă.

– Ce ne facem? întrebă VerdePraz.

– Mergem acasă. Le spunem părinţilor noştri că aici nu mai avem loc şi plecăm în altă parte, răspunse CaféAuLait.

– Bine… dar ştiţi ce urmează să se întâmple dacă dispar toate culorile, nu? se jeli GalbenPai. Şi pe urmă cine ştie ce o să-şi mai dorească!

– Ei, lăsati-o să-şi dorească şi apoi să şi trăiască în lumea creată de dorinţele ei. Poate aşa, fetiţa asta va învăţa ceva, le spuse paznicul. Să mergem.

Se luară de mână şi într-o clipă dispărură, dimpreună cu Paznicul Curcubeului.

Rozi de Rozbombon se întoarse acasă, fără să se gândească prea mult la ce îi spuseseră Nuanţele. Lumea ei roz îi plăcea şi prinţesa era mulţumită. Se gândi ce dorinţă să-şi mai pună. Îi plăceau şi bomboanele fondante şi în curând se gândi ce bine ar fi dacă toate mâncărurile ar avea gust de fondante. Îi spuse, deci, tatălui ei că şi-ar dori ca toate mâncărurile ce i se serveau să fie dulci, să dispară sarea şi piperul, să rămână doar vanilia, scorţişoara şi zahărul. Şi de a doua zi, toate mâncărurile pentru prinţesă fură precum îşi dorise. Apoi prinţesa îşi dori să nu mai facă lecţii ci stea toată ziua în pat, înconjurată de păpuşile ei cele îmbrăcate în dantele. Apoi îşi dori ca aerul ce o înconjura să miroasă a flori de trandafir şi în calea ei să fie presărate mereu petale de roze, oriunde mergea… Şi ca prin farmec, exact aşa se întâmplă. Era oare de-adevărat? Sau era doar închipuirea lui Rozi? Veţi afla îndată.

După încă trei zile în care totul fu întocmai cum îşi dorise, în cea de-a şasea dimineaţă, când se trezi, Rozi văzu că soarele nu răsărise încă.

– Ei, probabil că m-am trezit eu prea devreme, îşi zise Rozi şi se dădu jos din pat.

Fiind întuneric, Rozi nu văzu pe unde merge şi alunecă pe petalele de flori ce rămăseseră lângă patul ei. Se lovi foarte tare. De la atâtea dulciuri, prinţesa noastră era foarte slăbită şi nu mai reuşi nici măcar să se ridice în genunchi. În plus, toată camera mirosea a parfum, atât de puternic, că Rozi de Rozbombon abia mai respira.

– Vai! Mămico! strigă ea, mămico, unde eşti? Vino repede, mă simt tare rău…

Dar nimeni nu-i răspunse lui Rozi. Prinţesa reuşi cu greu să se urce înapoi în pat. Şi prin întunericul ce părea să nu se mai risipească, îl văzu pe Paznicul Curcubeului cocoţat pe marginea patului. El ţinea în mână o lumânare mică şi o baghetă de cristal.

– Ai văzut ce-ai făcut, Rozi de Rozbombon? o întrebă piticul. Din pricina ta, curcubeul a dispărut. Acum n-o să mai ai nici lumina zilei, tu şi întregul tău ţinut veţi rămâne pe întuneric. Eşti mulţumită?

– Cum? De ce? N-o să se mai facă ziuă niciodată?

– Ţi-am spus, prinţesă, că toate culorile şi toate nuanţele au rostul lor pe lume? Lumina albă, lumina zilei, cea care aduce soarele sus pe cer şi îi trezeşte pe toţi la viaţă, din ce crezi că e făcută?

– Nu ştiu, recunoscu fetiţa.

– Să-ţi arăt, spuse piticul, apropiind bagheta de cristal de flacăra lumânării. Vezi bagheta asta de cristal? E transparentă ca lumina zilei. Priveşte, dacă o apropii de lumânare, ai să vezi din ce e făcută.

Rozi privi cu atenţie şi văzu cum din bagheta transparentă iese un curcubeu mic.

– Cum? Lumina zilei e făcută din culorile curcubeului?

– Da. Vezi ce-ntuneric afară? Şi e din ce în ce mai frig.

– Da, văd, şopti Rozi.

– Pentru că ştim noi cine a gonit curcubeul, nu, Rozi?

– Dar, dar, dar…

– Ei… nu-i nimic. Poţi sta şi pe întuneric.

– Nu pot, am alunecat pe petalele alea afurisite de lângă pat şi nici să mă ridic n-am mai putut. Cred că am mâncat prea multe dulciuri.

– Păi n-ai vrut tu petale de trandafiri?

– Ba da.

– Şi n-ai vrut tu să dispară sarea şi piperul?

– Ba daaa, se tângui fetiţa, dar mă gândeam, oare dacă-mi doresc să fie toate cum au fost, se mai întoarce curcubeul şi, odată cu el, lumina soarelui, ca să văd şi eu pe unde merg?

– E greu, prinţesă. Nu merge aşa. Nu ţi-a spus mama ta să ai grijă ce-ţi doreşti?

– Ba da, recunoscu fetiţa. Ai dreptate. Mi-a spus.

– Vezi, viaţa în roz nu e tocmai cea mai mare fericire din lume.

– Te rog, domnule Paznic, ajută-mă să pun la locul lor culorile, să vină curcubeul înapoi.

– Ascultă, Rozi, acum trebuie să te descurci cum poţi. Există o singură soluţie. Să le rogi pe Nuanţe să-i roage pe părinţii lor să vină înapoi, să te ajute să faci totul cum a fost.

Rozi spuse:

– Fac orice! Învaţă-mă cum să fac.

– Trebuie să le arăţi nuanţelor că ai învăţat ceva din ceea ce ţi s-a întâmplat. Poţi începe prin a renunţa la petalele de trandafiri din calea ta. Asta cu siguranţă te va ajuta să nu mai aluneci.

– Cum să renunţ la ele?

– Fă-le să dispară, exact aşa cum au apărut. Doreşte-ţi.

Rozi închise ochii şi se gândi că ar dori ca petalele de trandafiri să dispară.

– Bravo, zise piticul, îndreptând lumânarea spre covor. Vezi, au dispărut. Acum avem nevoie de aer curat. Până reuşesc eu să deschid geamul, tu puneţi o rochiţa şi-un şorţuleţ, că avem foarte multă treabă.

– Treabă? Dar eu sunt prinţesă, prinţesele nu fac treabă! protestă fetiţa.

– Rozi, ai zis că faci orice, se auzi glasul ca de clopoţel al lui GalbenPai. Te-ajutăm şi noi, uite, am venit.

Într-adevăr, lumini colorate umpluseră camera lui Rozi de Rozbombon. Toate nuanţele veniseră. Şi BleuCiel, şi GrisVert şi MovCardinal şi CaféAuLait, erau toţi acolo, aşa cum spusese paznicul curcubeului că se va întâmpla.

– Vă mulţumesc că aţi venit. Să ne-apucăm de treabă. Ce e de făcut? zise Rozi, mult mai politicoasă decât prima dată când se întâlniseră.

– Vino cu noi. Şi povesteşte-ne cum era lumea ta înainte să goneşti curcubeul. Îţi vom lumina noi calea.

Rozi de RozBombon îi luă de mână pe BleuCiel şi pe GalbenPai şi împreună ieşiră în curtea palatului.

– Iarba era… verde, zise ea.

VerdePraz începu să danseze pe iarba din grădină şi pe unde călca, firele de iarbă se înverzeau.

– Cerul era… albastru deschis.

BleuCiel porni spre văzduh, rotindu-se ca un fulg ce se înalţă în bătaia vântului.

– Florile erau… Asta e mai greu, se plânse prinţesa, nu mai ştiu ce culori aveau fiecare.

– Ştim noi! răspunseră florile cu glasuri subţirele.

– Eu eram portocalie!

– Eu eram mov!

– Eu eram albă!

Rând pe rând, lumea lui Rozi îşi recăpătă culorile. Şi când şi ultimul fir de iarbă fu verde, cerul începu să se lumineze. Încet, încet, norii se înroşiră, apoi se făcură portocalii şi în cele din urmă Soarele străluci cu toate razele sale şi pământul începu să se încălzească. Rozi era cum nu se poate mai fericită.

– Vă mulţumesc! strigă ea, bătând din palme. S-a terminat cu harababura! S-a întors lumina zilei! S-a întors soarele! Şi aerul miroase atât de frumos!

– A ce miroase, Rozi?

– A… iarbă! A verde! A… multe flori! Miroase cum trebuie! Şi toate sunt cum erau. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc…

Rozi începu să se învârtească, bucuroasă că lumea era din nou cum fusese înainte. Nuanţele se învârteau şi ele cu ea, fericite. Şi deasupra fântânii, apăru un curcubeu frumos, atât de frumos că Rozi rămase cu ochii la el.

– Ce frumos e! E-adevărat! Toate culorile au locul lor! Să nu mai uit asta niciodată! îşi spuse Rozi, învârtindu-se iarăşi, din ce în ce mai tare, cu ochii închişi. În spatele pleoapelor, mii de licurici coloraţi în toate nuanţele care acum ii erau prietene, dansau cu ea.

– Rozi! auzi ea o voce şoptită. Rooozi! Trezeşte-te! Hai sus, prinţesă de RozBombon, e dimineaţă.

– Mami?

Rozi deschise ochii. Era în patul ei.

– Mami! A fost doar un vis?

– Ce s-a întâmplat, Rozi?

– Mami, trebuie să-ţi povestesc şi ţie!

Şi Rozi îi povesti mamei visul ei roz cu parfum de trandafir şi gust de fondante…

– Ţi-am spus eu, Rozi, să ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească… zise mama. Acum eşti mai înţeleaptă. Noroc cu visele astea.

– Da, mami, ce bine că n-a fost decât un vis!

Şi Regina îşi îmbrăţişa fetiţa. Dincolo de fereastra lui Rozi, mici curcubee străluceau deasupra fântânii arteziene, în picăturile de apă ce dansau în aer.

~~~////~~~

Poveşti înflorite

– Prinţul Lalea şi Muzica Lumii –

În Regatul Florilor trăia mai demult Prinţul Lalea. Regele şi Regina erau tare mândri de fiul lor. Era foarte frumos, cu petalele sale aurii şi catifelate, strălucind în lumina soarelui de dimineaţă. Frunzele lungi i se unduiau graţioase în bătaia vântului şi tulpina, deşi părea firavă, îi era destul de puternică încât să nu se îndoaie nici când ploua niţel mai repezit, cum se întâmplă uneori în luna lui mai.

Ai fi zis că Prinţul Lalea avea toate motivele să fie bucuros de viaţa pe care o avea. Trăia într-o grădină frumoasă, anume pregătită pentru Înălţimea Sa. Fluturii cei mai minunaţi îi ţineau companie, un roi întreg de albine avea grijă de treburile grădinii, dimpreună cu furnicile cele harnice, iar din suita sa nu lipseau nici sfioasele lăcrămioare, nici clopoţeii cei veseli, nici zambilele parfumate.

Şi totuşi, de la o vreme, Prinţul Lalea ofta, de seara până dimineaţa. Se învăluise într-o tristeţe deasă, ce-i atârna pe umeri până la pământ. Sub greutatea mantiei sale de tristeţe, prinţul Lalea începuse să se încovoaie. Până şi petalele sale îşi pierduseră strălucirea.

– Dar de ce oftezi, stăpâne, îl întrebau lăcrămioarele, gata, gata să izbucnească şi ele în plâns de atâta tristeţe.

Prinţul Lalea nu răspundea nimic, doar îşi pleca uşor capul şi iar ofta.

Nimeni şi nimic nu părea să-i intre în voie. Nu-l mai amuzau nici orchestra bondarilor, cea dirijată de maestrul Greiere, nici dansurile fluturilor ce desenau adevărate curcubee pe cerul senin, dând repede-repede din aripioare, nici lumina licuricilor, nici graţia frumoaselor flori ce se perindau pe la curtea lui, încercând să-i smulgă un zâmbet, măcar unul. Regatul florilor era din ce în ce mai trist, ca şi prinţul său. Regele şi Regina nu mai ştiau cum să-l consoleze.

– De ce eşti trist, fiule, îl întreba Regina. Spune-i mamei, ştii că mama te poate ajuta.

– Nu, mamă, nu m-ai înţelege, îi răspundea Prinţul Lalea, şi pleca de lângă Regină, fluturându-şi şi mai trist petalele.

Într-o zi, când nu mai putu să-şi vadă fiul mereu trist şi îngândurat, Regina porunci să fie aduşi medicii cei mai vestiţi, să-l caute de boală, din cap până în picioare. Oare vreo rădaşcă îi ciupise rădăcina Prinţului Lalea? Sau vreo omidă îi rosese vreuna dintre frunze? Ce anume îl nefericea atât de tare?

Cu unul singur se-nvoi să stea de vorbă Prinţul Lalea. Cu doctorul Muşeţel.

– Mărite Prinţ, ce te supără?

– Vai, doctore, începu prinţul a se văita…

– Da, spune-mi, Prinţe Lalea. Ce te apasă?

– Eu am un vis… zise Prinţul şi se opri.

– Toţi visăm. E bine să visezi.

– Da, dar ce visez eu nu se poate.

– Hai, spune-mi. Poate te pot ajuta cu ceva. Nu există vis prea mare sau prea mic. Există doar vise bune şi vise rele.

– Eu nici nu ştiu dacă e bine sau e rău ce visez eu.

– Hai, spune-mi şi vedem ce putem face.

– Astă iarnă, pe când eram doar un bulb împresurat de foi uscate, am stat la căldură lângă bulbii de primăvara trecută, cei de-o seamă cu mine. A fost prima mea iarnă şi nu prea ştiam eu ce trebuie să facă un bulb tânăr până vine vremea să iasă din pământ, îşi începu iar Prinţul povestea. Şi cum stăteam noi cuminţi, a venit o râmă bătrână şi a început să ne spună poveşti.

– Frumos din partea ei, zise doctorul Muşeţel. Sunt bune şi râmele bătrâne la ceva, deci, nu doar la pescuit. Şi ce poveste v-a spus?

– Despre Muzica Lumii.

– Muzica Lumii? se minună doctorul.

– Râma asta ne-a povestit că uneori, în serile de mai, Vântul dă concerte printre crengile copacilor. Adie când mai tare, când mai încet, sunând din frunze şi din rămurele, şi-aşa de frumos sună, că până şi stelele se miră şi atunci încep şi ele să cânte. După încă puţin timp, cântă privighetorile şi apoi intră şi Luna în joc şi întreg Universul cântă. E o muzică atât de frumoasă, cum doar cei ce nu visează spre orele mici ale dimineţii pot auzi uneori prin fereastra deschisă a camerei lor.

– Aşa e, zise doctorul Muşeţel. Şi ce e rău în asta? Ori nu-ţi place muzica, Prinţe Lalea?

– Ba daaa, oftă iar prinţul. Tare aş vrea şi eu să cânt odată cu stelele, cu privighetorile, cu luna…

– Şi ce te împiedică? întrebă doctorul Muşeţel, mirat. Florile nu pot să cânte?

– Am încercat. Dar Vântul nu mă bagă în seamă. Aşa aş cânta şi eu în Muzica Lumii…, oftă iar Prinţul Lalea.

Doctorul Muşeţel se scărpină gânditor pe o petală, scuturându-şi câteva fire de polen rebele.

– Ştii cum e cu visele astea? încercă doctorul Muşeţel să-l împace. Trebuie să nu-ţi fie teamă să le visezi. Şi dacă le visezi îndeajuns de mult timp, până la urmă, cele mai frumoase dintre vise se împlinesc.

– Dar îmi doresc foarte tare. Nu ştiu ce să mai fac. Nici să dorm nu mai pot. Nici să umblu nu mai pot. Nici să mă bucur de soare. Nici băi de rouă nu mai vreau să fac. Nici să stau la taifas cu fluturii. La ce bune toate astea? Eu vreau să cânt şi nu pot…

Doctorul Muşeţel îi spuse Prinţului să nu mai fie trist, împreună cu Zânele Dimineţii sigur va găsi o cale să cânte şi el în Muzica Lumii.

Prinţul se duse îngândurat la culcare. Doctorul Muşeţel le povesti Zânelor Dimineţii despre dorinţa Prinţului Lalea. Iar ele, se apucară toate trei să caute prin ceasloavele lor o cale ca Prinţul să-şi îndeplinească visul.

– Ştiu, zise aproape de venirea zorilor una dintre Zâne. Ce-ar fi să-l întrebăm chiar pe vânt ce trebuie să facă Prinţul Lalea ca să cânte şi el în Muzica Lumii.Vântule de Seară, strigă zâna, unde eeeşti? Vino puţin, să te întrebăm ceva.

Vântul de Seară veni repede şi-şi vârî degetele lungi prin pletele zânelor, le înfoie aripile şi le răsuci puţin prin aer.

– Lasă-ne jos imediat, ziseră zânele. Avem treburi serioase cu tine.

– Poruncă, zânelor, spuse cuminte vântul.

– Prinţul Lalea e trist, zise una din zâne. De ce nu te joci şi cu el?

– Dacă ar avea mai multe frunze, mai multe flori, mai multe crengi, poate că m-aş juca şi cu Prinţul Lalea. Aşa… cu doar două frunze şi câteva petale, ce să fac? se burzului Vântul de Seară. Poate când mai creşte, dacă se face arbore… mai vedem.

– Arbore? Dar cine a mai pomenit aşa ceva? Tu crezi că lalelele se fac arbori, Vântule de Seară? îl luă la rost doctorul Muşeţel.

– Unele da. Am văzut eu, cu ochii mei, un Arbore de Lalea. Era ca un copac maaare, cu frunzele în formă de liră şi flori multe de lalea, galbene ca prinţul vostru. Am mai văzut şi unul cu flori mov. Deci există. Dacă vrea să cânte, n-are decât să se facă arbore, pufni Vântul de Seară, şi-o şterse din loc, să ciufulească nişte păpădii tinere ce n-aveau somn.

Doctorul Muşeţel se uită luuung la zâne şi oftă.

– Deci, nu se poate. Asta e. Am să-i spun că nu se poate.

– Dar cine a zis că nu se poate. Am să mă duc chiar eu după Vântul de Seară, să-mi arate şi mie arborele ăla, spuse cea mai mică dintre zâne.

Şi împreună cu Vântul de Seară, porni prin lume până la grădina unde trăia Arborele de Lalea, dimpreună cu alţi copaci, la fel de înalţi şi de frumoşi, plini de flori albe şi mov, uriaşe, cu petale groase şi catifelate.

– Uite-l, zise Vântul de Seară. Vezi? Există. Acolo, lângă Magnolii.

Mare minune văzură ochii zânei. O grădină întreagă plină de copaci ce se unduiau în vânt şi cântau, întocmai cum îi povestise râma cea bătrână Prinţului Lalea.

Zâna cea mică se întoarse în Regatul Florilor şi după ce se sfătui cu surorile ei, la prima rază de lumină, chemă la ea o sută de fluturi coloraţi şi le spuse:

– Să mergeţi să culegeţi roua de pe florile Arborelui de Lalea şi să mi-o aduceţi de îndată.

Fluturii făcură întocmai.

– Acum, zise zâna cea mică, după mine, la Prinţul Lalea.

Prinţul Lalea nu dormea. Stătea cu ochii spre stele. Când văzu aşa mulţi fluturi venind spre el se şi sperie.

– Ce… Ce se întâmplă, zise el cu jumătate de gură.

– Ai zis că vrei să cânţi, spuse zâna.

– Da!

– De ce vrei să cânţi?

– Pentru că nu există nimic mai frumos decât Muzica Lumii. Pentru că doar cei atenţi pot s-o audă. Pentru că vreau să fiu şi eu o parte din ceva atât de frumos. Nu pot să fiu o simplă floare, oricât aş fi eu de Prinţ.

– Bine, spuse zâna, m-ai convins că nu e doar un capriciu.

– Ce e acela un capriciu? vru să ştie prinţul.

– Aşaaaa, o dorinţă pe care cineva şi-o pune doar din plictiseală. Un vis gol pe dinăuntru. Ca o nucă seacă, îi explică zâna. Ştii cum e cu nucile seci?

– Nu, recunoscu Prinţul Lalea.

– Pe dinafară par nuci bune. Când treci de coajă însă, vezi că n-au nimic pe dinăuntru. Aşa e şi cu capriciile. Deci, te vom face arbore. Vei fi de azi înainte Arborele de Lalea. Vei avea frunze în formă de liră şi în fiecare noapte, vei da tonul Muzicii Lumii, împreună cu Vântul de Seară.

Unul câte unul, cei o sută de fluturi trecură pe deasupra Prinţului Lalea şi lăsară să cadă boabele de rouă culese de pe florile arborelui de lalea. Şi cu fiecare strop de apă fermecată, Prinţul Lalea creştea. Tulpina lui se făcea din ce în ce mai mare şi mai puternică. Ramuri tinere se îndreptau spre lumina dimineţii şi sute de frunze în formă de liră se desfăceau, una dupa alta, de pe crengile cele noi. Cerul era deja albastru când Prinţul Lalea începu să înflorească. Florile galbene îi acoperiră coroana şi când şi cea din urmă fu gata să se deschidă, Vântul de Dimineaţă se opri pe loc, mirat de atâta frumuseţe.

– Vai, spuse el, trebuie neapărat să-i spun fratelui meu, Vântul de Seară, ce arbore minunat a înflorit în Regatul Florilor… Nici n-o să-i vină să creadă când am să-i povestesc.

De-atunci, în nopţile de mai, când Vântul de Seară adie uşor printre frunzele în formă de liră, Prinţul Lalea începe să cânte, dând tonul Muzicii Lumii. Şi cu el cântă şi stelele şi Luna, şi, din toate florile din Regat, doar păpădiile care n-au somn încep să se ridice prin aer şi să danseze în piruete largi pe cea mai frumoasă dintre toate muzicile de pe pământ. Cu ele dansează şi licuricii până în zori, când zânele dimineţii vin şi-i trimit pe toţi la culcare. Cât despre doctorul Muşeţel, el încă umblă prin lume, cu Vântul de Dimineaţă, să le spună tuturor celor ce visează, că visele cele mai frumoase pînă la urmă se împlinesc, mai ales atunci când nu sunt doar capricii…