Guest Post: Povestea unui patut lila
– Ce faceti cu patutul cand plecati?
– Nu-l putem lua, il lasam aici sau il dam. Nu stiu… Sa-mi intreb prietenele insarcinate…
– Il vrem noi atunci, vine intr-o clipa raspunsul si nu-mi vine sa cred ce citesc.
Asa am aflat de Lia. Numai ca pe atunci nu era Lia, nici macar L, iar pe mine ma incercau nostalgii la gandul ca este posibil ca patutul lila al Degetzicii, patutul in care a dormit in primul ei an de an, sa capate o alta culoare. Il dadeam cu draga inima, mai ales Adei, dar mi-as fi dorit sa ramana asa, neschimbat. Sa-l vad si sa-l recunosc: “iata patutul tau, mamico, patutul tau lila, in care ai dormit cand erai bebelus”, i-as fi spus Degetzicii, intr-o vizita la Ada.
De ce mai ales Adei, cand aveam si alte prietene insarcinate? Iata de ce.
Candva, pe la sfarsitul lui aprilie 2009, Ada ma suna si ma intreaba daca nu vreau un patut. Ca stie ea pe cineva care are unul si il da. Ada, mama cu capul pe umeri, trecuta de ceva vreme de euforia vestii primului copil si a nasterii acestuia, se gandea la aspectele practice: n-are sens sa cumperi nimic nou, totul se foloseste extrem de putin pentru a merita banii cheltuiti, cel mai bine intrebi in stanga si-n dreapta cine si ce mai are de dat. Eu, doritoare de Degetzica pana in varful unghiilor si, mai ales, doritoare de Degetzica cu o zestre nou-nouta, tocmai obtinusem o victorie chinuita, nu in totalitate pe sufletul meu, pe frontul carucioarelor, asa ca am cedat repede la oferta.
– Ce ma costa? o intreb pe Ada mai mult intr-o doara, imi spusese deja ca omul da patutul pe degeaba.
– Un carton de prajituri, aud glasul Adei ca un clopotel la imaginea deliciilor dulci si colorate aliniate ca la parada.
Astfel, intr-o dupa-amiaza, cu o plasa imensa de prajituri pentru care batusem jumatate de oras, ne-am infiintat pe undeva pe la Iancului, unde am primit patutul, plus o lenjerie brodata, usor ingalbenita, cadou. Acasa, in viitoarea camera a Degetzicii, atunci camera de depozitare, l-am sprijinit de masina de cusut, zestre de la bunica, si am uitat de el.
Pana cand, in concediu fiind cat ii ziua de lunga, iar dorinta de a vedea totul gata nedandu-mi pace, am scos patutul din unghere, l-am spalat de paianjeni si am pus reflectorul pe el. In 5 minute il sunam pe Printzul Consort si-i explicam rasuflind greu ca trebuie sa mergem neaparat sa cumparam patut ca acesta nu-i de folosit: ca-i vechi, ca ala de pe timpuri in care am dormit la vremea mea, ca a fost folosit de cel putin 3 copii, ca are lipite niste abtibilduri cu Pluto si ai lui, ca barele au aschii in care fetita se poate intepa, ca lacul este luat din loc in loc si arata jupuit, ca se vad urme de muscaturi… in concluzie, nu-i frumos si eu nu culc fetita mea, iepurele meu, iubirea mea, in el.
Printzul Consort a ascultat pana la capat fara sa scoata o vorba, dar n-a cedat. A cerut timp pana vine acasa sa verifice problema. L-am asteptat la usa si l-am condus in baie unde ma chinuisem sa frec cu Cif si buretele abraziv toate bucatile patutului. Ud, cu bucatele de abtibilduri atarnate, cu lacul mancat, arata jalnic, dar Printzul Consort a ramas pe pozitii si a spus ca-i foarte bun. “Nuuu, nu e”, am urlat in soc, iar el s-a dat inapoi 2 pasi, spunind ca se mai gandeste la asta. “Si nici nu se potriveste cu mesteacanul mobilei”, am strigat dupa el, prabusindu-ma pe marginea cazii.
Am inceput sa-i propun aproape zilnic o vizita la magazin pentru a vedea patuturi. Ii lasam pliante cu modelele gasite pe noptiera, la indemana, iar pe laptopul lui deschideam mereu linkuri noi care infatisau bebelusi dormind angelic in patuturi ce se intorceau dupa soare, dar la preturi la care Printzul Consort The Economist ridica sprancenele a mirare si spunea raspicat “la banii astia trebuie sa faca si… si sa aiba si…”. Intre timp, am reusit sa jupoi toate abtibildurile si sa-l fac sa-si arate culoarea originala, un cires bun de pus pe foc, dupa parerea mea. Ce sa fac, niciodata nu mi-a placut ciresul, ciresele sunt bune doar in farfurie, nu de dat culoare mobilei.
Azi asa, maine asa, el nu ceda, eu voiam patut nou, asa ca i-am propus un armistitiu: voi incerca sa-l vopsesc, iar daca nu iese frumos, cumparam altul.
– Pai stii tu sa-l vopsesti? ma intreaba el, neincrezator.
– Hmm, nu cred ca-i mare lucru. Daca am ridicat eu case la voluntariat, doua pensule de vopsea n-ar trebui sa ma doboare, nu?
– Si de unde luam vopsea? Stii ce tu ce vopsea trebuie? continua, din ce in ce mai putin convins si gata sa cedeze pentru un patut nou.
– De la magazinele de casa si gradina. Si caut eu pe internet ce fel de vopsea trebuie, mai ales ca mi-a spus mie cineva ca nu trebuie sa raschetez lacul, merge vopseaua si peste.
Peste cateva zile, eram intr-un mare magazin de profil cautind vopsea. Cum este posibil ca intr-un magazin in care poti invata sa conduci la cat de mare este, sa nu aiba decat culori in care ti-ai vopsi eventual gardul si cotetul cainelui (si doar daca nu-ti pasa de ele) si nici un fel de culoare frumoasa, pastelata, in care ai vopsi un patut de bebelus? Ei bine, nu aveau, asa ca am luat o cutie de vopsea pe baza de apa si un tub de culoare mov, urmind sa le amestec eu acasa.
In urmatoarea saptamana si jumatate am fost ocupata. Am facut rost de pensula, am amestecat culoarea in vopseaua alba si am purces la treaba. Bucataria a devenit atelierul meu, pe jos era plin de ziare pe care se odihneau bucati de patut in diverse stadii de evolutie. In caldura lui iulie, cu o burta pe care mi-o treceam de pe un picior pe altul, fara aer conditionat, imbracata doar intr-o rochita subtire, am vopsit patutul in cel mai frumos lila pe care l-am obtinut vreodata. Apoi, am mai aplicat o mana pentru un finisaj perfect. Seara de seara, ii prezentam unui Printz Consort total neincrezator in reusita proiectului, munca mea de peste zi. La final aveam cel mai frumos patut de pe pamant, iar eu eram extrem de mandra de mine. Acum nu l-as mai fi schimbat pentru nici un patut din lume, fie el si circular, ca cel de la Stokke la care visasem nu cu mult timp in urma.
L-am montat putin inainte de venirea Degetzicii, iar faptul ca Printzul Consort i-a sarit putin vopseaua cand a incercat sa dezlipeasca balamelele vopsite la nivelul cel mai de jos, m-a necajit peste masura. “Da incoace, ca nu te pricepi.” i-am spus si i-am smuls pensula din mana, acoperind cu vopsea ciresul original. Patutul a gazduit-o pe Degetzica din ziua trei de viata si pana la un an si trei luni. Acum eu nu mai am decat niste pete lila pe o rochita subtire si amintiri. Patutul se intoarce la Ada, cea care mi-a “daruit” stirea ca patutul isi cauta o Degetzica. In cateva zile, Lia va poposi in el. Somn lin, Lia, asa cum a avut si Degetzica! Sa ne visezi, o fetita si-o mamica!
Related Posts
Tags
Share This
Ce frumooos! Numai bucurie. 🙂
Ce povestire minunata; parca, citindu-te, am fost acolo alaturi de tine urmarindu-ti si impartasindu-ti toate emotiile care te-au condus spre cel mai frumos patut lila. Foarte frumos scris!
tii, ce dragut… eu numai blogul adei il urmaresc si vad ca nu trebuie sa ma panichez ca ea lipseste…cafeaua e buna… articolul bun…copilul doarme…si ziua de afara e splendida
si ce ma amuza e calculul matematic, protectie antispam… bine ca nu e o intrebare de cultura generala…mda 3+4=7
Hehe, eu le urmaresc deopotriva si pe Ada, si pe Maria, iar postearea asta, la fel ca si cea a Adei despre Botezul Degeticii, ma ajuta sa le cunosc un pic mai bine si sa imi fie si mai drag de ele.
O poveste asemanatoare avem si noi cu o comoda de infasat, pe care il mai schimbam chiar si acum, la 13 luni, pe Petru. Am avut, inca de la inceput, mobila mai ales alba in casa. Initial, am cumparat-o de la IKEA pentru ca era cea mai ieftina dintre toate, apoi ne-am dat seama ca ni se potriveste si ca nici nu ne dorim altceva. La un moment dat, ne-am dat seama ca ne mai trebuie o comoda cu sertare. Aveam deja doua albe, ticsite cu asternuturi de pat, fete de masa si prosoape de baie, insa stateau sa plesneasca.
Ne-am imbarcat in Fordul nostru Fiesta din’92 si am poposit la IKEA, de unde am insfacat inca o comoda (credeam noi) la fel de alba si simpla ca si celelalte. Era in preajma Pastilor, acum vreo doi ani. Nu ne-am grabit sa o montam, ci am asteptat sa treaca Sarbatorile, ba am aruncat si bonul de casa si am pus-o intr-un loc dosit. DUpa Pasti ne-am hotarat sa o montam, dar cand am deschis pachetul, nu ne-am mai putut opri din ras: comoda era roz ca o bombonica, toata-toata! Evident, nu mai aveam nicio sansa sa o schimbam. Stateam la demisol, intr-un apartament nu foarte luminos, asa ca am pus-o in cel mai intunecos colt de pe hol si am umplut-o cu prosoape de baie. Eu pufneam de cate ori treceam pe langa ea si-i promiteam, ei si sotului, ca ii fac eu vant odata si-odata.
Apoi a aparut vestea ca vom avea un puiut, si i-am mai dat comodei ragaz pana cand aflam daca e fata sau baiat. Desi culoarea aceea mi se parea de cosmar, as fi fost cat de cat impacata cu ideea de a o sti in camera fetitei noastre.
Soarta i-a fost, insa, potrivnica. Petru s-a nascut foarte baietel, si inainte de a implini 5 luni, am hotarat sa il mutam in propria lui camera. Deja locuiam intr-un apartament mai mare si mai luminos, iar comoda fusese exilata in camera ce servise pana atunci doar pentru oaspeti, si care acum avea sa devina camera de bebelus. Intr-o dupa-amiaza de iulie 2010, in ciuda caldurii, a copilasului transpirat si scancit si a sprancenelor ridicate ale sotului, am pornit-o spre magazinul unde stiam ca aveam sa gasesc vopsea si am luat cateva culori: rosu, alb, albastru si galben, sperand sa le mai pot i combina intre ele. Si asa a fost. Am vopsit comoda cu drag, ba i-am desenat si cate o floare, am scris numele lui Petru si data la care savarsisem “opera”, si i-am promis pruncului ca o sa ii povestesc despre aventura asta cand va fi mare. De atunci, aceasta este comoda de schimbat a lui Petru, deja obiect banal in peisajul camerei lui.
Ii dorim si noi Liei somn lin in patutul lila si multe vise pruncesti care sa se implineasca!
M-as bucura sa puneti o poza si cu patul lila, ca parca prea frumoasa e povestea lui!
Ce poveste frumoasa, Andreea si ce final asemanator! Citind povestea ma gandeam ca ati lasat-o roz, dar se pare ca i-ai pus acelasi gand ca si eu patutului. 🙂
Maria Matei: iti multumesc pentru aprecieri!
Liviana, am raspuns eu in locul Adei si la mine acasa gasesti 2 poze cu patutul, pe vremea cand stapana ii era Degetzica. Pentru patutul Lie trebuie sa vorbim cu stapana casei.