Am timp

29 Apr 2010 by

Motto: “Tot nu-mi revin… doar 2 ore jumate stau cu copiii si facem ce le place…”

V-am întrebat astăzi câte ore petreceţi pe zi cu copiii şi ce faceţi în timpul acela. E un exerciţiu pe care şi eu l-am făcut azi, eu cu mine, cu ochii la o clepsidră care curge invers. Adinuca a spus că stă doar două ore şi jumătate cu copiii în fiecare zi şi asta a fost un şoc din care nu prea reuşea să-şi revină. Dar ce să facem, doamnelor şi domnilor, e criză, femeile sunt egale cu bărbaţii, puterea de cumpărare e aceea pe care o ştiţi, facturile sunt mari, totul costă, când să le faci pe toate? Să luăm cazul meu.

De la vârsta de doi ani şi şapte luni, Irina lipseşte de acasă de luni până vineri, de la 8 la 18. Cam zece ore pe zi în care nu suntem împreună decât 50 de minute cât durează drumul de dimineaţă şi poate tot atât, uneori mai mult, cel spre casă. De aceea, de câte ori pot, o iau să doarmă acasă, chit că asta înseamnă că eu nu mai lucrez nimic în plus în ziua aceea.

Sunt printre românii care nu pot trăi dintr-un singur salariu. Trebuie mereu să fac ceva în plus pentru a-mi asigura fondurile necesare vieţii de zi cu zi. Nu am economii, dar nici împrumuturi. Ziua mea de lucru începe la 9 dimineaţa şi se termină, destul de des, spre 2 noaptea. Asta pentru că după ce am petrecut câteva zile bune tot plantându-mi copila la filme cât eu dădeam zor să-mi termin traducerile, am ajuns la concluzia că nu e fair faţă de Irina să n-o bag în seamă măcar atunci când este acasă. Şi-aşa nu prea este pe acasă. Mi-am dat seama că am timp, trebuie doar să vreau să i-l acord. Sunt printre cei norocoşi, care au înţeles că timpul nu creşte în pom şi nici nu e ceva ce se poate găsi la ofertă. Poţi cumpăra timp sau poţi să ţi-l faci cu propriile tale mâini, evident, acceptând ideea de compromis.

Nu, casa noastră nu străluceşte ca un pahar. Hainele nu-s aliniate în dulapuri şi nici prosoapele nu sunt aproape niciodată călcate. Fac tot ce pot, atât cât pot, când pot, fără să îmi fac un scop în viaţă din a menţine suprafeţele strălucitoare. Îmi place să deschid larg ferestrele şi să am în fiecare zi haine curate, pe cât posibil călcate, îmi place să o am pe Irina veselă şi senină, să nu-i lipsească nici ceea ce pofteşte să mănânce, nici jucăriile cu care poate şi mie mi-ar fi plăcut să mă joc atunci când eram mică.

De multe ori mă trezesc în faţa unor rafturi ţinând în mână jucării prea scumpe, făcând calcule complicate menite să degreveze suma necesară cumpărării şi acelei jucării. Dar realitatea este că acasă Irina se joacă destul de rar – cât vremea ne permite hălăduim prin parcuri, la aer, ieşim cu bicicleta, mergem în locuri noi, le vizităm pe cele vechi fie şi doar ca să vedem ce s-a mai schimbat. Când afară e urât, jucăm domino sau Comoara Piraţilor sau Piticot. Uneori ne uităm împreună la filme, mai ales la cele noi. Îmi place să le văd cu ea, să ştiu la ce se uită.

O invit să mă ajute. Întindem rufe împreună. Punem la spălat hăinuţele de peste săptămână. Gătim. Uneori explorăm cutiile cu jucării şi ne aducem aminte de cutare păpuşă şi cutare roboţel, de maşinuţa gri şi de locomotiva de lemn. Povestim mult. Ascultăm muzică. Mergem în vizite şi primim musafiri. Eu şi Irina suntem norocoase. Eu am norocul că încă e mică şi mai pot să-i spun lucruri, ea are norocul că mama poate fi lângă ea şi îi poate răspunde la zecile de întrebări pe care le are în fiecare zi.

Aş fi putut avea un job mai bun, de la 9 la 17 sau de la 10 la 19, poate acel job mi-ar fi adus mai multă notorietate şi mi-ar fi oferit o viaţă mai uşoară, poate aş fi avut casa mea şi o maşină ceva mai nouă, ori Irina ar fi mers la Scoala Americană. Dar timpul, timpul de care amândouă ne bucurăm, e un privilegiu. Adunate, minutele de dimineaţă (de la 7.30 la 9) cu cele de seara (de la 18 la 21, uneori 22) fac patru ore şi jumătate minim, pe care le avem în fiecare zi împreună. Uneori sunt mai multe. Nu mă laud cu asta, doar afirm un compromis. Am înţeles că de pe la zece ani în sus, copiii încep să se retragă în cochilii ce se întăresc pe măsură ce trec lunile. Am înţeles că de pe la 12-13 ani în sus, contează mai mult ce spun prietenii decât ce spun părinţii. Aşa că aleg acest compromis al dormitului de la 2 la 7 în fiecare seară, pentru privilegiul de a o mai avea puţin lângă mine, cât timp ceea ce îi spun eu încă mai contează, încă mai înseamnă ceva.

Astăzi am aflat că 49% dintre copiii din România petrec mai puţin de o oră cu părinţii lor în fiecare zi. Astăzi am văzut trei clipuri video care mi-au tăiat respiraţia. Fac parte dintr-o campanie socială intitulată “Copil, caut timp. De petrecut cu părinţii mei”, realizată de Romtelecom. Vi le arăt şi vouă.

[flv:http://www.timpimpreuna.ro/video/masina.flv 360 300] [flv:http://www.timpimpreuna.ro/video/nevazatori.flv 360 300] [flv:http://www.timpimpreuna.ro/video/surzi.flv 360 300]

Ni se spune mereu că timpul curge, se scurge şi s-a dus. Nu poţi da timpul înapoi. Am primit o clepsidră atipică. Atunci când o întorci, nisipul o ia de jos în sus şi nu de sus în jos, aşa cum te-ai aştepta. Clepsidra asta măsoară doar câte trei minute. Mă face să mă gândesc la toate minutele în care, deşi eram în aceeaşi casă, nu eram lângă ea, ocupată fiind să fac bani. La toate dimineţile în care, epuizată de lucrul peste noapte, am abandonat-o la televizor, la Minimax şi la toate filmele pe care am dat banii-pe care-munceam noaptea-până spre ora 2-ca să îi am-să îi pot cumpăra tot ce îmi închipui eu că îi trebuie.

Copiii nu au nevoie de tot ce ni se vinde. Poate că îşi doresc să aibă tot ce văd, dar cu adevărat au nevoie să îi vezi, să îi auzi, să îi atingi, să-ţi simtă căldura, apropierea, să ştie că se pot baza pe tine. Voi, cei ce citiţi aici, aşa cum spunea acum câteva ore Adina, ştiţi lucrurile astea. Dar ştiaţi că sunt copii care sună la un număr Romtelecom pentru că nu au cu cine să vorbească? Ştiaţi că mersul la cumpărături nu e printre activităţile favorite ale copiilor mici? Eu am aflat azi dintr-un studiu şi, după ce am văzut clipurile, m-am oprit cu ochii la clepsidră şi am continuat să o întorc, compulsiv, şi s-o privesc. Am timp.

Dacă voi nu aveţi destul timp sau vreţi să vă faceţi ceva mai mult, puteţi afla cum.

Mâine vă ofer un fişier audio înregistrat la conferinţa de presă: Psihoterapeutul Anda Păcurar vorbeşte despre cât de important e timpul petrecut cu copilul în perioada 0-9 ani şi de ce.  Şi tot mâine, vă spun unde o puteţi găsi. Până atunci, întrebarea rămâne: Aveţi timp? Timp împreună, zic.

Related Posts

Share This

15 Comments

  1. alina

    Cat e de adevarat, din pacate.
    De aceea, in fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu ca noi putem trai dintr-un singur venit, ca suntem in tara asta norocoasa si ca pot sta acasa cu fetele, inca un pic. Desigur ca doua venituri ar fi insemnat casa achitata mai devreme, mai putine datorii, mai multe obiecte … dar … zau ca nu merita. Si el, sotul meu, ar fi putut ramane intr-un job mai bine platit, intr-o companie gigantica, cu sanse de urcat pana haaat sus, pe scara ierarhica, dar a preferat sa aiba un job de maxim 9 ore pe zi (plus drumul, inca o ora, dus-intors, asa-s distantele aici).
    Timpul nostru impreuna, cu copiii, este cel mai pretios. Ma bucur ca amandoi am avut intelepciunea sa intelegem asta.
    ps Mie imi este greu sa fac un calcul, dar cu siguranta sunt cateva ore bune pe zi in care sunt doar cu ele si pentru ele. Iar in cazul sotului sunt minim 3-4 ore. Putin … dar recupereaza in week-enduri. Mai mult chiar nu cred ca se poate, decat daca decidem sa renuntam la orice comfort si sa supravietuim din ajutor de somaj …

  2. alina

    Ah, si am gandit timp impreuna exlusiv cel in care eu sunt acolo doar pentru placerea lor, altfel, fireste, sunt 24/24, iar in ceea ce prestez zilnic le implic un minim 70% si pe ele.

  3. Eu am petrecut mult timp impreuna cu Irina pana la 6 ani, cand a mers la scoala. Ne-am jucat impreuna, ne-am plimbat, am mers in parcuri, la teatre, circ, cinema, locuri de joaca, petreceri de copilasi, am organizat si am mers la intalniri cu prietenele ei. Toate, bineinteles, cu acel compromis de care povesteai. Mai putini bani, mai putina cariera. Am ales sa lucrez de acasa, mai putin. Dar momentele petrecute cu Irina au fost extraordinare si a meritat. Dupa ce a mers la scoala a inceput ea singura sa petreaca mai putin timp cu mine si mai mult, din ce in ce mai mult cu prietenele ei. Nu-mi pare rau, o vad ca pe o evolutie fireasca si ma bucur pentru fericirea ei. Si inca avem momentele noastre pe care le savuram impreuna…

  4. mamica_de_sebastian

    Trist dar adevarat..nici eu nu stau mai bine la capitolul asta

  5. ceska777

    Of, ca sa raspund acestui post am lasat copilul cu Petersson si pisica lui……
    Nu ma fac ca nu inteleg dar ce inseamna “o oră pe zi dintr-o săptămână” ????
    Vinerea trecuta am primit un refuz de la o firma unde mi-ar fi placut foarte mult sa incep sa lucrez, chiar de maine. Normal ca am fost dezamagita, descurajata, furioasa chiar. Am plans si am trantit. Dar mi-a trecut cand o ora mai tarziu am mers sa-mi iau fiul de la gradinita si din capul treptelor m-a strigat, mi s-a aruncat in brate, a urlat iu-hu ca mergem acasa cu bicicleta. Si automat am realizat ce bine i-a facut acea companie fiului meu refuzandu-i mama. Sigur, bugetul familiei va fi schiop inca multa vreme de acum incolo, strangem punga si mai mult. Dar cu tot ce mai ramane pe fundul pungii pot sa-mi “cumpar” timp cu fiul meu. Sigur ca or sa mai fie momente cand voi jindui la sansa de a arata ce stiu si pot nu numai ca si mamica (aici inca invat multe).
    Cand ma gandesc la mine ca parinte nu pot sa nu ma gandesc automat si la parintii mei. N-aveau cum sa faca cariera caci erau oameni simpli. Adica putea sa fie cei mai ocupati din bransa lor dar n-au vrut. Au vrut sa le ocupam noi tot timpul. Acum, prin prisma noptilor nedormite ma gandesc la tatal meu care de cand am pornit noi, fetele lui, spre scoli s-a facut paznic de noapte. Isi fura singur caciula cu somnul ca sa fie cu noi restul zilei. Dupa o noapte in post se grabea acasa, sa ne vada plecand la scoala. Si intr-o zi a pus o intrebare surorii mele care se grabea un pic prea devreme spre scoala: “si ce materii aveti azi?” “pai, mate, romana, biologie…” “si la biologie ce aveti?” “fotosinteza” “asa-fotosinteza”. Si o lasa pe sora mea sa ii povesteasca procesul complicat de fotosinteza asa cum il invata copii in clasa a cincea parca. N-a fost deloc multumit si a trimis-o inapoi sa mai citeasca de cateva ori lectia, nu putea merge la scoala cu lectia neinvatata, nu?
    Si daca timpul petrecut cu copiii nostri scade proportional cu cresterea lor in varsta astfel incat mai incolo in preadolescenta sa-si prefere prietenii parintilor, conteaza sa fii acolo cand pleaca dimineata de acasa, sa stii cand vin acasa, ce fac in dupa masa asta. Sa fii acolo….
    Nu stiu daca asta inseamna ca voi fi casnica pana isi da copilul bacul….

  6. ceska777

    Aaaaaaa, se intelege de mai sus ca doar o data l-a interesat cum sta treaba cu scoala…. dar el era la sedintele cu parintii cel mai informat parinte. Stia cam pe unde e materia cutare (istorie, grografie, putina biologie si romana unde se mai pricepea si el), cum sunt sau mai bine zis cum ne vedem noi profesorii, la ce materie e bun cutare coleg, ce s-a intamplat joi cand a intarziat profu de engleza, etc.

  7. Deja de la 8 ani incep sa nu mai simta nevoia de a fi langa ei. Asa ca atat cat ne doresc, sa fim langa ei. Nici eu nu reusesc cat imi doresc. Nici cat ar trebui. Foarte bun articolul Ada. Multumim!

  8. mama lui andrei

    eu am trimis posturile astea ale tale unei proaspete mamici

    cred ca lucrul pe care nu il poate intelege un om atunci cand isi doreste un copil este renuntarea benevola (din prisma dreptului de a alege de a avea sau nu un copil) la timpul liber.

    ma intreb oare cum parintii nostrii care aveau un program e drept fix de la 8 a 16 ne-au crescut pe noi fara minunile stiintei si tehnicii actuale

    eu nu am realizat ce inseamna sa nu mai ai timpul tau decat dupa ce a aparut cel mic si initial am fost frustata, apoi aveam mustrari de constiinta cand stateam 1 ora in plus departe de casa cu prietenele sau cand stateam mai mult la birou…

    inca si acum imi cumpar niste timp cu ajutorul TVului sau al WII ului desi la 5 ani e altceva sa sti cu copilul tau dar uneori nu mai am puterea sa ma joc… ma “joc” atat de mult in timpul zilei ca nu mai am putere seara sa o iau de la capat…

    inca nu realizez ca s-ar putea sa vina o perioada cand el nu va mai striga “mama vino!!!!!!!!!!! ” dar inteleg ca se apropie…

    cred ca timpul petecut cu copilul trebuie sa insemne si timp de calitate si mai ales trebuie sa ii dea copilului incredere ca este cineva langa el si pentru el oricand si ca simpla masurare a acestui timp in ore nu este suficienta

    cred de asemenea ca are nevoie si de un timp al lui singur in care sa invete sa existe ca omulet, sa se gandeasca si sa isi apartina….

  9. Multumesc, mi-au dat lacrimile cand am vazut clipurile, inclusiv cel cu clepsidra. Sau mai ales cel cu clepsidra. Parca zboara timpul cu ei.
    Si iti multumesc ca m-ai ajutat sa inteleg ca nu e important sa fie totul ca intr-un ceasornic elvetian, adica curat si ordonat, ci ca e important sa folosesc macar acele zeci de minute pentru mine. Eu activitatile astea le faceam dupa ce dormeau copii.
    Inca o data iti multumesc. Intr-adevar scopul, cel putin in cazul meu, a fost nobil.
    Jos palaria!
    Adinuca

  10. Adinuca, ma bucur pentru tine!

  11. Toata lumea ma intreaba de ce ma “plafonez” intr-un post la stat, prost platit stresant si (aparent) fara satisfactii in cnditiile in care calificarile imi permit sa merg “oriunde” pe bani multi etc etc. pentru ca acele posturi cu bani multi vin la oferta cu timp putin, in detrimentul copilului si familiei mele. Timp pe care nu vreau sa il pierd. Acel program pana la 4 si wekk-end liber face toti banii pe care i-as putea castiga in orice alta parte. Timp pentru ceea ce merita cu adevarat. Superb post.

  12. eu sant un individ fericit: petrec circa 7 ore pe zi impreuna cu copilul, timp in care facem “di tati”….

    banii putini pot sa fie un stimulent al imaginatiei!

  13. Multumesc…maine mergem la circ, am hotarat !
    semnalul de alarma era, dar ma mai amageam cu diverse scuze

  14. Ada, felicitari pentru articol…Foarte trist si foarte adevarat, din pacate…

  15. mioara

    Ce articol… M-a facut sa plang.

Trackbacks/Pingbacks

  1. Irina Ilie :: Facebook Twitter campanie online :: Campanii online: Timp Impreună - [...] despre proiect şi care au avut pe blogurile proprii bannere de promovare (Dono.ro, Petreanu.ro, Injoaca.ro). Totuşi, proiectul s-a propagat…
css.php
Privacy Policy