14 decembrie 2010: Dilema zilei

14 Dec 2010 by Ada

Aseară, după ce şi-a făcut duş şi s-a îmbrăcat în pijama, şi-a strâns jucăriile şi a pus la locul lor hăinuţele, Irina m-a rugat să-i citesc. Ar fi vrut să citim iar despre darurile de Crăciun, dar nu mă simţeam în stare. Aşa că i-am propus o poveste mai scurtă din seria Shirley Barber, despre familia Gândac care făcea bijuterii pentru zâne. Trei pagini mari şi late, de carte pe format a4, scrise mărunt, mărunţel şi frumos ilustrate pe margine. Am citit, abia respirând, dar am citit.

Apoi, exact când spuneam noapte bună, fără să se uite la mine, a zis: “Şi dacă ai s-o iubeşti pe Lia mai mult decât pe mine?”

I-am spus că aşa ceva nu se poate.

– Mamele nu pot iubi un copil mai mult şi pe altul mai puţin. Dacă ar fi altfel, ce s-ar face mamele cu trei sau patru sau cinci sau şapte copii? Şi-apoi iubirea nu se măsoară în mult sau puţin, ori iubeşti, ori nu iubeşti, aşa stau lucrurile. În plus, oricâţi copii aş mai avea, tu ai fost prima! Asta nu se schimbă. Eu de la tine am învăţat să fiu mamă!

Abia asta a făcut-o să zâmbească.

– Cum!? Ai învăţat de la mine? Cum adică?

– Păi, aşa, crescându-te pe tine, am crescut şi eu pe lângă tine.

Vreo douăzeci de minute am întors problema pe toate părţile. Despre inimile mamelor. Despre cum se măresc ele, de fiecare dată când mamele mai au un copil. Despre cum nu putem iubi mai mult, ci doar altfel. Despre răbdare şi despre înţelegere pentru cei mai mici decât noi, oricine ar fi ei.

– Şi mai spune-mi, mami, cum o să fie când va fi bebeluşul?

Sentimentele Irinei oscilează. Se bucură că va fi soră mai mare. Dar se şi teme că poate o să piardă ceva cu ocazia asta. E curioasă şi ar vrea să se implice cât mai mult. Şi-a propus să n-o lovească pe Lia, dar dacă o supără, sigur va striga la ea.

– Ei, zic, lasă, asta e treaba mămicilor. Fac eu ordine. Tu numai să fii bună şi să înţelegi că bebeluşii trebuie ajutaţi să crească.

– Am s-o ajut, mami! Şi tu m-ai ajutat pe mine.

Şi-aşa a mai dormit o noapte, fără să se mai trezească la cinci dimineaţa. De data asta, la cinci şi cinci m-am trezit eu.

Mă-nduioşează temerile ei, mă tot întreb ce-o fi în sufletul ei, ce gândeşte, cum s-o liniştesc. Îi spuneam lui G. că sunt în stare să mă descurc cu aproape orice situaţie: toanele ei, capriciile ei, bolile ei copilăreşti, răcelile dese, obrazniciile, fricile, visele urâte. Cu un singur soi de sentiment al Irinei nu ştiu cum să procedez. Tristeţile Irinei mă dezarmează total. În mintea mea, lumea ei, populată cu zâne, spiriduşi, magii, poveşti, sirene şi fapte fantastice nu poate fi tristă. “Ba da”, zice G, “şi copiii au voie să fie trişti, face parte din viaţă şi tristeţea. Las-o să şi-o consume, e felul ei de-a-şi încheia doliul după tata şi de a-şi găsi locul în noua ta familie perfectă. Nu panica, spune-i c-o înţelegi şi asigur-o că locul ei e lângă tine, orice ar fi.”

– Eşti cea mai bună mămică din lume, îmi spune, şi mă mângâie pe cap.

– Mă străduiesc, Irina.

– Mami, eu mereu îţi spun că eşti cea mai bună şi tu mereu răspunzi că te străduieşti…

– Pentru că ăsta e adevărul. Fac tot ce pot şi tot ce ţine de mine.