14 zile cu Lia

18 Apr 2011 by

Nu știu când s-au dus, ce știu e că m-am bucurat de toate. Al doilea copil e o ocazie nesperată de a te bucura de micile amănunte care la primul ți-au scăpat.

E un copil bun Lia. Mănâncă, doarme, zâmbește. Nu plânge foarte des, pentru că-s mai mereu pe lângă ea, dar când plânge, plânge cu tremolo, amar, de zici că vine sfârșitul lumii. Sughite sonor. Atât de sonor, că am impresia c-o aud și vecinii de la patru. Are ochi gri. Are părul negru, negru. Când zâmbește, ne topim. Când se încăpățânează, râdem. Am scos-o deja în lume. De două ori în parc, o dată la pediatru și azi, pentru că n-am avut încotro, la cumpărături.

Primul ei costumaș, cel cumpărat de noi pentru maternitate, i-a rămas deja mic. S-a născut de 52 de centimetri, costumul e mărimea 54 și deja capsele stau să-i pocnească pe picioruț. L-a purtat de două ori, acum am să-l spăl și-am să-l pun bine, în cutia cu amintiri pe care încă n-am făcut-o. Mai caut o cutie frumoasă. A recâștigat tot ce pierduse din greutate după naștere, acum are patru kilograme.

Uitasem cât sunt de mici picioruțele lor. Uitasem ce frumos dorm și cum le zâmbesc doar ei știu căror îngeri. Uitasem ce frumos miros și cu câtă hotărâre se agață ba de degetul tau mare, ba de o bucățică de piele sau de o șuviță de păr, cum mușcă din sân, cu pofta flămândului când îi miroase a pâine caldă, uitasem ce expresii interesante li se zugrăvesc pe chip și ce priviri șmecherești reușesc să-ți arunce, deși nu te văd prea bine.

E bucuria mea să fiu aproape de Lia. Să-i țin tălpițele în palmă și să îi vorbesc așa, ca unui om mare. “Ia spune, tu, Lioară, ce te supără, zi-i mamei. Haide, nu mai plânge, ce atâta scandal, uite, acum te schimb, pe urmă mănânci, pe urmă te culci. Hai, gata, gata cu plânsul, are mama destul lapte. Numai nu te grăbi. Încet, Lia, că te-neci! E tot al tău! Nu te grăbi, hai, ușurel. Vezi, ți-am spus că te-neci.”

Se uită spre mine, dar nu-s sigură că mă vede. Azi i-am cumpărat o periuță moale și-i place s-o pieptănăm. Și Irinei îi place, chiar mă rugase după ce face baie să i-o duc în patul ei, s-o pieptene. Nu, am zis, nu e păpușă, n-o luăm în pat ca pe jucăriile de pluș, are patul ei… Lasă, om veni noi în vizită mâine dimineață.

Încet, încet, se apropie și Irina, cu teamă și cu puțină invidie, invidie pe care o combat citindu-i din primele ei o mie de nopți, ca să vadă că și ea era la fel, și pentru ea făceam aceleași lucruri. Ce bune-s însemnările de atunci și cu câtă sete îmi soarbe cuvintele, chiar și pe cele pe care nu le înțelege, pentru că nu știe, dar vrea să știe, a uitat, dar e disperată să-și amintească despre sine.

Săptămâna asta am aflat ce complicate sunt sufletele copiilor și ce resorturi fine le animează emoțiile, ce fragili sunt, deși pozează în duri și maturi înainte de vreme. Lia scoate la iveală emoții nebănuite din noi toți, din prietenii noștri, din rude. La 14 zile, când încă nu interacționează conștient cu mediul, Lia e o bucurie. În stare pură.

Related Posts

Share This

8 Comments

  1. ceska777

    Sa dea Domnul sa nu inceteze niciodata sa va fie bucurie… Lia.

  2. oana

    ce frumos ai povestit ada… l-am regasit pe sebi in ce scrii tu acolo… ma duc sa fac niste insemnari si in jurnalul nostru in care n-am mai scris de cand am nascut… nu de alta dar sa am ce-i citi daca va mai veni un copilas…

  3. Ce frumoasa este, sa va traiasca si sa se faca mare si sanatoasa.

  4. ce tătic mândru 😀

  5. Sa va traiasca Lia si sa va/se bucure mereu!
    E o perioada dificila pentru Irina, dar sunt sigura ca se va acomoda in rolul de surioara mai mare! 🙂
    Sunteti o familie frumoasa si va admir!

  6. bp

    frumos!

  7. cat de frumos! 🙂 Sa fiti fericiti!!!

  8. Andreea Hosu

    FFFFFF FRUMOS!!!!!!!

css.php
Privacy Policy